One of the most useless intellectual exercises, in my opinion, is to compare a book and a movie, even if the movie is inspired by the book or is an adaptation. Literature and cinema are as different arts as dance and painting, for example. Each has its specific materials and means of expression, and comparing two works from different arts, even if they approach the same theme, seems ridiculous to me. ‘Un amour de Swann‘, the 1984 film by Volker Schlöndorff starts from the characters and plots described in the first volumes of the monumental series of novels ‘In search of lost time’ by Marcel Proust. If nothing else, at least the complexity of the Proustian text should be sufficient as an argument to avoid comparisons. ‘Un amour de Swann’ is a period film, adapted for the screen by Volker Schlöndorff, with a screenplay written by Peter Brook among others, which uses characters and settings from Proust’s novels and partly rewrites, for the screen, one of the many story lines in the books. It is a story of obsessive love, of social conventions, of feelings confessed in manners dictated by the social rules and the etiquette of a world that was in its twilight, but was not aware of it. It’s a film that deserves to be judged as a stand-alone work.
Charles Swann, the hero of the film, is a rich bourgeois living in the last decades of the 19th century. He is rich enough to afford to do nothing, to maintain a not very spacious apartment but with an appearance and agglomeration of objects of a museum in Paris, a personal servant and a two-horse carriage. He has access to a high society that is a mixture of bourgeoisie and nobility, although the Jewish origin of his family is not forgotten by those around him. He has all the time in the world to occupy himself and describe in a private diary his own feelings, the center of his self-centered universe. When his best friend introduces him to Odette, a luxury courtesan, falling in love with her puts him in front of difficult dilemmas. First of all, he is terribly jealous and needs to come to terms with the woman’s feelings and his own. Then, he must decide whether to formalize the relationship through marriage. A second social barrier created by his marriage to a former courtesan risks isolating him from the circles of high society in which he revolves. Everything will be played out and decided in one day and especially one night.
Volker Schlöndorff succeeds in recreating on screen the atmosphere of 19th century Parisian finery, with its decadent sophistication, with its masked social prejudices, with its feelings dressed like the characters in corsets and layers of sophisticated fabrics. Every now and then we have, for a fraction of a second, clues to the cruelty of the real world around the heroes: a silhouette in rags on the streets on which the carriages gallop, a look or a word that alludes to the contradictions, exploitation of women, anti-Semitism or homophobia that gnawed at the social edifice that it would collapse at the outbreak of the Great War. The characters, however, are narcissistically concerned with their own feelings, and the conflicts are drowned in the loaded aestheticism of the settings and self-concerns of the big bourgeoisie. Jeremy Irons is the ideal actor for the role of Swann, bringing to the screen a passion that is intended rather unsuccessfully to be controlled by social conventions. Ornella Muti is the beautiful and mysterious Odette, and each of the viewers will have to decide, like Swann, what her true feelings are. Alain Delon is counter-cast as the Baron de Charlus, a rather unusual role for his filmography, but further evidence, in my opinion, that he was a much more complex actor than the one known from his very commercial films. Fanny Ardant is also on screen in the role of the Duchesse de Guermantes, reduced in importance in the story, so that we do not have much opportunity to enjoy her formidable talent. The finale puts events into perspective and concludes a solid, well-acted period film that I greatly enjoyed and that will only disappoint those who insist on making comparisons. For Volker Schlöndorff this film is, I think, another study of a decaying society, one of the main themes of his filmography.
‘Down by Law‘ made in 1986 is Jim Jarmusch‘s third feature film. The previous film, ‘Stranger Than Paradise’ had enjoyed an unexpected success. To a large extent, ‘Down by Law‘ continues the same creative line, taking a classic theme and treating it in a personal manner, ignoring the rules of cinematic genres to focus on the heroes and their relationships, but also on the landscape that surrounds them. Like the previous film and like the vast majority of those that will follow in the film director’s career, it is an independent movie, made outside the system of the great studios. From the creative freedom thus acquired resulted a unique style, then in full formation, which already gave Jarmusch the status of a promising, talented and interesting filmmaker.
The story begins in a New Orleans that looks more like a post-apocalyptic movie landscape. Zack is a pimp whose business isn’t going too well, Jack is a serially fired radio DJ. Separately, Zack and Jack are arrested by the police and thrown into jail on what appear to be framed accusations. The two small thugs convicted of crimes they did not commit meet in the same prison cell, where they will have to put up with each other and find a way to survive together. When they’ve barely gotten used to the situation, appears Roberto, an Italian convicted of murder, though from the looks of it and the way he acts, his worst crime seems to be that he speaks rudimentary English. The ever-optimistic Roberto will not only change the mood in the cell, but also discover a way to escape. The adventure of the three is just beginning.
Director and screenwriter Jim Jarmusch doesn’t seem too concerned about the credibility of what’s being told on screen. Why were Jack and Zack framed for crimes they didn’t commit? How does the escape happen? There are ‘details’ that Jarmusch does not feel obliged to clarify. A story is a story. He seems more concerned with presenting us with the natural and economic setting in which the story takes place, and he does it masterfully, on black and white film and with the help of cinematographer Robby Müller, who shoots terrifically both in New Orleans and in the swamps of Louisiana. John Lurie plays the role of Jack and also composes the music, Tom Waits is Zack, but the show is stolen by Roberto Benigni, already famous at that time in Italy but practically unknown to the American public. His character, with an innocence and a humor that defies the harsh reality in which he finds himself, predicts the hero of his own film ‘La vita è bella’ which he would make 11 years later. Benigni, who had already made three films as a director by that time, admired and learned a lot from Jarmusch. Some fans of the adventure or escapist genres may be displeased. ‘Down by Law‘ is before all a Jim Jarmusch movie.
Since the first scenes of ‘We Live in Time‘, the 2024 film by the Irish director John Crowley, I had a feeling of ‘déjà vu’. After about a quarter of an hour in the movie, I suddenly remembered. Of course, I had seen a similar movie before, a romantic story about a young and handsome man who loves a young and beautiful woman, a story in which the two face hardships because of those around them, in which their love overcomes all obstacles until they are hit by the serious illness that risks taking the life of the young and beautiful heroine. The film – directed by Arthur Hiller – was called ‘Love Story’ and was written by Erich Segal. Released in parallel with the novel of the same name, it enjoyed enormous success. The year was 1970. I was 17 when I saw ‘Love Story’, now I’m 71. How do the two films compare? ‘We Live in Time‘ uses exactly the same romantic melodrama formula and the main characters are very similar in typology. I think what deeply moved me then works well now – a love story written honestly and intelligently and well served by a couple of handsome, talented and well-cast actors.
If the formula, theme and main characters are similar, the narrative structures of the two films are very different. For about two-thirds of ‘We Live in Time‘ the script written by Nick Payne lets viewers witness a sequence of episodes that take place over several years and are presented in seemingly random order, requiring the reconstruction in the mind of spectators of the love story between Tobias and Almut. The meeting between them happens as in the movies: he is almost newly divorced and wanders at dawn on a highway in a hotel bathrobe, she runs over him with a car. The pieces of the puzzle fit together and the picture we reconstruct is that of a love story between two of the nicest and most attractive young people we’ve seen on screens lately. To formalize the relationship in a marriage, to have children or not, to succeed in their respective professions (she is a very talented Michelin-starred chef) – everything is approached with love and humor. When the so often merciless disease strikes, Tobias and Almut will try to deal with it in the same way, but how far can living lives to the fullest postpone the blows of fate? The final part of the film uses linear narrative, building a crescendo towards a somewhat expected ending.
From 1970 to 2024, mainstream cinema had time to accept scenes with nudity and sex only to kind of abandon them in the name of a new yet unwritten code of decency. John Crowley reintroduces them without hesitation, integrates them well into the plot and adds a dramatic childbirth scene. I have nothing but praise for the two actors who play the lead roles with talent and intensity. Andrew Garfield builds the character of a charming and sensitive man, radiating empathy and with a sense of humor present at all times. Florence Pugh is strong and beautiful, and very well embodies the dilemma of the women who succeed in their professions, but for this they must constantly adjust the balance between their professional lives and their feelings. I would have liked the script writer and director to have described her culinary creations in more detail, and not just because I’m a fan of movies with and about food, but it would have given more motivation to the decisions made by the chef character at key moments. I also want to mention the appearance of Lee Braithwaite in a debut role on the screens, with a special physiognomy and expressiveness. ‘We Live in Time‘ proves that well-written and well-made films that express feelings and emotions honestly and authentically have a chance in any era of cinema history.
Americans don’t really use the expression ‘cinema de papa’, invented by critics and French filmmakers followers of the New Wave to define everything that characterizes the film-making ways of previous generations, from which they wanted to move away. It would be about productions filmed mostly in studios, elaborated scenarios which were often adaptations of novels or plays, a style of directing very attentive to detail and relying on the quality of the actors, avoiding improvisations. According to these criteria, ‘Ordinary People‘ (1980) would be a classic example of ‘daddy’s cinema’. It’s also an example that this way of making films can generate remarkable, deep creations with heroes that stay with their viewers long after the screening is over. It was Robert Redford‘s directorial debut and remains to this day one of the best, if not the best, film he directed.
The title is justified from the first scenes. We see the comfortable home of an American couple somewhere near Chicago. The Jarretts are an ordinary family, but we quickly understand that things are not going well, and that this is due to the trauma of losing their elder son in a boating accident. Conrad, the younger brother, has feelings of guilt and is in recovery from a suicide attempt. Calvin, the father, displays a permanent and fake contentment, while Beth, the mother, emotionally represses her feelings, if she has any. The three do not want or cannot communicate with each other. For Conrad the only way to express his thoughts and anguish is through the psychiatric therapy sessions that he attends with Dr. Berger. The teenager’s return to high school studies, friends and the activity of a performance swimmer or the start of an idyll with a girl he meets at church choir rehearsals are constantly threatened by the trauma he cannot leave behind. The family, far from being a refuge, amplifies the anguish through non-communication.
Robert Redford moved to the director’s chair after two decades of acting in which he had become one of the most famous and highest paid stars in Hollywood. Understanding and guiding actors was his strength and his main quality as a filmmaker. All the actors in this film give strong and believable performances and for many of them it is one of the best films of their careers. This is certainly the case of Timothy Hutton who won theAcademy Award for Best Actor in a Supporting Role, as Conrad. The classification is debatable, the teenager Conrad being the main character of the story in my opinion, but the award is justified. Donald Sutherland may apparently seem a miscast, with an atypical role for an actor often ready to go to extremes, but here, he finds resources of sensitivity little explored in other films. Mary Tyler Moore transcends her television star status in the mysterious and complex role of mother incapable of emotions or expressing them. Judd Hirsch takes on the role of Dr. Berger, a key character in a plot that can also be seen as a film advertising and promoting the profession of psychoanalyst. Finally, we have in this film the debut on the big screen of Elizabeth McGovern, young (at the time), talented and sensitive. The psychological depth of the story reminded me at its best moments of Ingmar Bergman. Even if today some dialogues seem a bit long and a bit theatrical, ‘Ordinary People‘ is a smart and deeply moving film that successfully launched Robert Redford as a director and won four Academy Awards, all of which were deserved.
‘Emily the Criminal‘ (2022) is one of the most exciting feature films directorial debuts that I’ve seen in the recent years. As John Patton Ford also wrote the screenplay, my guess is that we’re dealing with a talented filmmaker who has a lot to say and enough time ahead of him, even if this film was made after he crossed the 40-year-old barrier. It’s a seemingly simple story about a modern-day young woman’s slide into crime, which both manages to say a lot about herself and about the world she lives in.
Emily is a graduate of an art school for which she has fallen head over heels in debt. A minor crime left her with a criminal record that makes it difficult for her to find suitable jobs that will allow her to pay the installments. When she can no longer cope financially, she agrees to take part in a credit card fraud scheme. She meets Youcef and becomes more than his accomplice in crime. But with the money comes the risks of getting deeper and deeper into the world of crime. Surprisingly, Emily will find in herself the resources to survive and even succeed in the world of crime, where violence cannot be for a long time avoided.
The screenplay is not perfect, especially towards the end, but John Patton Ford managed to realistically describe the social environment and economic pressure in which his characters live. Present-day Los Angeles is the perfect setting for this personal and crime drama. The quality of the film, however, is primarily given by the superb acting performance of Aubrey Plaza, in the role of the anti-heroine turned unlikely criminal. I had noticed her in a previous film where she stood up brilliantly to Michael Caine. Here she has Theo Rossi as her partner, and although he is also an actor with many qualities and charisma, he seems to be in her shadow here. Looking forward to the next John Patton Ford and Aubrey Plaza movies.
‘The New Year That Never Came‘ tells stories from the last two days of non-freedom for the Romanians. It is, incredibly, the debut feature film – at the age of 50! – by director Bogdan Muresanu. A solid, mature, emotional film and a history lesson for those Romanians – alas, too many – who do not know or have forgotten the past of the communist dictatorship. In my opinion, in the history of Romanian cinema, it is a significant film, as was Lucian Pintilie’s ‘Reconstitution’ from 1970. That one was only the second film of Romania’s most important theater and film director in the second half of 20th century.
The action of “The New Year That Never Came” takes place on December 20 and 21, 1989, at the end of the period of the communist dictatorship. The characters of the film, like most of those who lived those times, have neither the feeling nor the hope that they will get to live the change that will take place soon, the fall of communism that had already happened in almost all the countries of Eastern Europe. Even when foreign radio stations announce the protests that started in Timișoara, nothing seems to budge in Bucharest. The Securitate secret police seems all-powerful, the propaganda machine is in full swing, life full of shortages and dominated by fear continues. A Securitate officer manipulates his informants who surveil the lives of students and intellectuals. He also has a mother who is about to be evicted from the house she had lived in all her life, which will be demolished to make way for grandiose buildings in the new city center. A television crew has to urgently change a tribute film to the dictatorship scheduled for New Year’s Eve, in which an actress who had fled to the West appears in the foreground, in a situation reminiscent of the collection of short films ‘Memories from the Golden Age’ of Mungiu. The replacement actress has a crisis of conscience when she is forced to participate in the show. A family enters a crisis after learning that their eight-year-old boy asked in a letter to the communist version of Santa Claus to see Uncle Nicu dead, ‘because that’s what dad wants’. The son of the television director plans to flee the country with a friend across the Danube, the border with Yugoslavia. In the music of Ravel’s Bolero, the narrative planes alternate, the tension builds, the boiling point approaches. Will the mamaliga (Romanian polenta) explode?
I found the narrative construction excellent. At first, the viewer may be a little confused by the multitude of characters and situations, but quite quickly the common denominator (fear, hope suppressed in struggle with resignation, long-repressed anger) and the connections between the characters become clear. For those who lived through that era, the settings and cinematic style create a sense of immersion in the past. All the actors are formidable, but I can’t help mentioning three names: Iulian Postelnicu (who had major roles in at least three good films I’ve seen in the last year), Adrian Vancica and Nicoleta Hâncu. I found the reconstruction of those last days and hours of the dictatorship impressive, with only one major flaw related to the final scene, that of the rally in Palace Square, where a fictional intervention in the key detail of the start of the protest that changed history leaves room for a revisionist interpretation. Romanian cinema has returned, repeatedly, for 35 years now, to the final years of the dictatorship and even to the days when Romania’s fate changed. Several of the resulting films were memorable. “The New Year That Never Came” is a remarkable creation, which adds to this list at a time when politically motivated revisionism fuels the pseudo-nostalgia of those who have forgotten or who did not know the dictatorship.
Iată o ocazie de a cunoaște câteva dintre inteligențele umane care contribuie la revoluția Inteligenței Artificiale (A.I.). Revista săptămânală TIME a publicat în unul dintre numerele sale recente o listă a numelor și biografiilor celor mai influente 100 de personalități din domeniul AI. Aceste liste publicate periodic, cu o frecvență de obicei anuală, au devenit unul dintre punctele de atracție ale publicației întemeiate cu 101 ani în urma de Henry Luce. Linia aceasta este continuată și extinsă de tânărul editor-șef Sam Jacobs, care se află de un an la cârma respectabilei publicații. Intențiile sale clare sunt de a aduce TIME în secolul XXI prin digitizare, prin lărgirea bazei de cititori și, mai ales, prin adăugarea de teme și formate care să atragă. Printre ele se află noua listă a personalităților A.I., aflată acum la a doua ediție. O dovadă a dinamismului domeniului este și faptul că din cei 100 de experți listați cu un an în urmă, doar 9 și-au păstrat locul în ediția 2024 a listei. Cei 100 sunt împărțiți în patru categorii: lideri, inovatori, gânditori și formatori. Fiecare dintre ei ar merita un articol sau un capitol, dar timpul și spațiul rubricii CHANGE.WORLD nu-mi permit să scriu despre toți. Am ales deci 5 figuri care îmi par dintre cele mai marcante și le voi prezenta mai pe larg cititorilor rubricii. Este, desigur, o selecție subiectivă, dar și semnificativă. Comentariile, adăugirile, corecțiile sunt totdeauna binevenite.
(sursa imaginii: Jay Dixit, CC BY 4.0 <https://creativecommons.org/licenses/by/4.0>, via Wikimedia Commons)
Primul nume pe lista mea este cel al unui Gânditor pe care cititorii rubricii îl cunosc din articole scrise de-a lungul anilor. Ray Kurzweill a împlinit în februarie 76 de ani, dar Google nu pare să aibă vreo intenție să-l scoată la pensie. Kurzweill a fost recrutat acolo în 2012 de către Larry Page, co-fondatorul firmei, într-o poziție cu normă întreagă, pentru a „lucra la noi proiecte care implică învățarea automată și procesarea limbajelor”. Page și Kurzweil au convenit asupra unei descrieri a postului care include o singură propoziție: „pentru a aduce înțelegerea limbajului natural la Google”. Programator de formație, Kurzweil și-a câștigat faima în anii ’70, inventând o interfață revoluționară de print-to-speech care permitea nevăzătorilor să folosească tehnicile de calcul. În anii ’80, a adus o contribuție esențială la variantele timpurii ale software-ului care recunoaște vocea umană și o transformă în text. În cele din urmă, a început să scrie despre ceea ce credea că va influența progresele în informatică și comunicații. Predicțiile sale au devenit faimoase. Bill Gates l-a numit ‘omul care prezice cel mai exact viitorul A.I.’. În 1990, Kurzweil a prezis corect că inteligența artificială îl va învinge pe cel mai bun campion de șah înainte de sfârșitul mileniului și că dispozitivele mobile conectate la o rețea globală de informații vor apărea în deceniul care a urmat. În 1999, el a prognozat că până în 2029 calculatoarele vor egala și depăși inteligența umană în fiecare domeniu. Majoritatea celorlalți experți erau sceptici. Prezicerile sale se aproprie de ceea ce vedem că se întâmplă în realitate, deși anul prezis acum de Kurzweil pentru ceea ce el numește ‘singularitate’ este 2045. Cărțile sale, precum „The Singularity is Near / Singularitatea este aproape”, au devenit texte cvasi-sacre, inspirându-i pe mulți lideri actuali în domeniu. În călătoria mea în Statele Unite, din luna trecută, am cumpărat noua sa carte, cu un nume poate mai ușor de prezis: ‘The Singularity is Nearer / Singularitatea este mai aproape”. Am început să o citesc și voi scrie în detaliu despre ea într-un articol viitor al rubricii. Dintre toate beneficiile, Kurzweil pare cel mai pasionat de perspectiva progreselor medicale bazate pe inteligența artificială. Pentru fiecare an de vârstă, spune el, progresele științifice în cercetarea longevității ne oferă aproximativ patru luni de recuperat. Pe măsură ce progresul științific se accelerează datorită inteligenței artificiale, în cele din urmă vom primi mai mult de 12 luni înapoi în fiecare an, astfel încât, în principiu, oamenii vor trăi pentru totdeauna. Aceasta este ceea ce Kurzweil numește „viteza de evadare a longevității”. Aspiră el la o viață fără de moarte? Se zvonește că ia 80 de pastile pe zi pentru a-și oferi cea mai bună șansă de a folosi acest val tehnologic pentru a scăpa de moarte.
În categoria Liderilor, alegerea mea s-a oprit asupra lui Sam Altman. Născut în 1985, Altman este încă una dintre faimoasele figuri ale lumii hi-tech care a abandonat studiile la o instituție de învățământ prestigioasă (în cazul sau, Universitatea Standford, după doar doi ani de studii). În decembrie 2015, Altman a co-fondat OpenAI, o organizație de cercetare a inteligenței artificiale, alături de figuri notabile precum Elon Musk, Jessica Livingston, Ilya Sutskever și Peter Thiel. OpenAI a fost înființat cu scopul de a promova și dezvolta ‘AI prietenoasă în beneficiul umanității’. Organizația a fost finanțată inițial cu un miliard de dolari de către fondatorii săi și alți investitori, inclusiv Microsoft și Amazon Web Services. Succesul lui ChatGPT l-a adus faimă și avere lui Altman, care ocupă poziția de Chief Executive Officer – CEO. În noiembrie 2023 însă, chiar înainte de sărbătoarea de Thanksgiving, a avut loc un incident bizar. Consiliul nonprofit al OpenAI l-a concediat pe Altman, spunând că a fost incorect cu ei în ceea ce privește siguranța sistemelor. Altman a contraatacat și a revenit la locul de muncă în fruntea firmei în doar câteva zile. Pentru mulți observatori însă, inclusiv pentru unii dintre numeroșii săi aliați din Silicon Valley, evenimentele au pătat reputația impecabilă a lui Altman. În 2024, pe lângă promovarea OpenAI prin mai multe produse noi, inclusiv un asistent vocal, un generator video sintetic și un motor de căutare AI, Altman și-a reluat proiectul de a netezi terenul pentru planurile de viitor ale OpenAI. În februarie, a anunțat că solicita până la 7 trilioane de dolari de la investitori, într-o încercare îndrăzneață de a crea un nou producător de cipuri necesare pentru a construi AI de ultimă oră, căutând să contracareze stăpânirea pieței de către Nvidia. În iulie, a publicat un fel de manifest în Washington Post, susținând că, pentru ca democrațiile să reușească împotriva autoritarismului, trebuie să își îmbunătățească securitatea cibernetică, să investească mai profund în hardware-ul AI și să colaboreze cu China la stabilirea normelor globale pentru implementarea AI. Aventura Altman continuă.
Nu doar Sam Altman este nemulțumit de dominația pieței de semiconductoare AI de către o singură firmă – Nvidia. Concurenții ei din domeniul cipurilor super-performante încearcă să reducă avansul pe care l-a dobândit aceasta. Dintre aceștia, cea mai performantă în ultima vreme este Advanced Micro Devices (AMD), corporație multinațională cu sediul în Santa Clara (la fel ca Nvidia). CEO al acestei companii este Lisa Su, care a intrat în lista revistei TIME la categoria Inovatori. Lisa s-a născut în Taiwan în 1969 și a venit în Statele Unite când era copil, împreună cu părinții săi. A învățat și și-a luat doctoratul la Massachussets Institute of Technology (MIT) și a lucrat la Texas Instruments, divizia de cercetare din IBM (unde a ajuns vice-președintă a secției de semi-conductori) și Freescale, înainte de a deveni, în 2014, CEO la AMD, prima femeie care conduce o mare firmă de semiconductori. Deceniul care s-a scurs de atunci a însemnat o redresare a destinului unei firme care părea să-și fi depășit apogeul. Când a preluat cârma companiei, valoarea unei acțiuni era 3 dolari, în momentul în care scriu acest articol este aproximativ 160 de dolari. Sub conducerea ei, AMD a suferit o schimbare remarcabilă, revitalizându-și gama de produse și recâștigând competitivitatea pe piață față de giganții din industrie precum Intel și Nvidia. Strategia lui Su pentru AMD s-a concentrat pe dezvoltarea de produse de calcul și grafică de înaltă performanță, vizând sectoare precum jocurile, centrele de date și inteligența artificială. Această schimbare semnificativă de profil a necesitat o restructurare a proceselor de proiectare a produselor. Decizia lui Su de a dezvolta parteneriate cu alte companii de tehnologie, inclusiv un acord cu Sony pentru PlayStation 5, a jucat un rol esențial în succesele recente ale AMD. În ultimii ani, AMD a încheiat achiziția de 49 de miliarde de dolari a concurentei Xilinx – cea mai mare afacere de achiziție a unei firme de semiconductori din istorie –, precum și achiziția cu 1,9 miliarde de dolari a companiei de rețele de centre de date Pensando. Lisa Su nu crede că interesul pentru AI este exagerat: „La fiecare 10 ani și ceva, vedem un salt major în tehnologie, fie că a fost Internetul, fie PC-ul, fie telefoanele mobile, sau norii. Cred că AI este mai mare decât toate, în ceea ce privește modul în care ne poate afecta cu adevărat viața de zi cu zi, productivitatea, eficiența economică, cercetarea noastră – și suntem doar la începutul ciclului.” AMD continuă să-și extindă profilul AI prin achiziții, bazându-se pe un concept „AI end-to-end”. În iulie, AMD a declarat că achiziționează cel mai mare laborator de inteligență artificială din Europa, Silo AI, într-o afacere în valoare de aproximativ 665 de milioane de dolari. În august, a anunțat că va cumpăra producătorul de echipamente pentru centre de date AI și cloud computing ZT Systems, pentru aproape 5 miliarde de dolari. Aceste tranzacții intensifică rivalitatea AMD cu Nvidia, care are acum un concurent pe măsură.
Din domeniul infrastructurii hardware, să trecem la cel al aplicațiilor, acolo unde se află expertiza Daphnei Koller, următoarea persoană influentă în AI pe care am ales-o, tot din categoria inovatorilor. Daphna s-a născut în 1968 în Israel și a studiat la Universitatea Ebraică din Ierusalim și la Stanford, unde avea să devină mai târziu profesor și să conducă laboratorul de Inteligență Artificială. În 2011, a fost aleasă membru al Academiei Naționale de Inginerie americană, pentru contribuțiile la reprezentarea, inferența și învățarea în modele probabilistice cu aplicații la robotică, viziune și biologie. În 2018, a întemeiat Insitro, un start-up de cercetare medicală, biotehnologică și farmaceutică, unde a început să aplice intens tehnologiile AI, dar și rezultatele cercetărilor sale precedente. Activitățile Daphnei Koller în domeniul AI se bazează pe o teoremă a probabilității din secolul al XVIII-lea, bazată pe regula Bayes, numită după matematicianul Thomas Bayes. Abordarea stă la baza procesului de transformare a unei ipoteze curente despre un eveniment într-o ipoteză mai precisă bazată pe mai multe dovezi. Insitro folosește instrumente de învățare automată pentru a scana mostre genetice de la persoane cu boli precum ALS (boala Lou Gehrig), cancer și scleroză tuberoasă. Apoi încearcă să identifice mecanismele cauzale pe care cercetătorii umani e posibil să le fi omis. Koller descrie procesele de cercetare de la Insitro ca un mediu de colaborare, în care experți în domenii precum învățarea automată, cercetarea bolilor metabolice și genetica statistică lucrează împreună. Cercetarea Insitro asupra bolii hepatice grase nealcoolice a ajuns la teste pe animale și compania intenționează să ceară autorizația pentru un studiu clinic pentru un medicament uman, în lunile următoare. La șase ani de la întemeierea firmei, Daphne Koller este încântată de progresul făcut de Insitro, dar încearcă să rămână în afara publicității care este atât de răspândită în acest domeniu al tehnologiei.
Selecția mea se încheie cu Ilya Sutskever. Născut în 1986 în fosta Uniune Sovietică, Ilya a emigrat în Israel împreună cu familia sa la vârsta de cinci ani și a copilărit la Ierusalim. Și-a început studiile la Universitatea Deschisă din Israel și și le-a continuat la Universitatea din Toronto, după ce familia lui s-a stabilit, în 2002, în Canada. Este unul dintre experții mondiali în domeniile ‘machine learning’ și ‘deep learning’ și co-fondator al lui OpenAI, unde a ocupat poziția de Chief Scientist. În noiembrie 2023, a fost unul dintre membrii consiliului de administrație al OpenAI care l-au concediat pe CEO-ul Sam Altman; Altman s-a întors o săptămână mai târziu, iar Sutskever și-a dat demisia. Plecarea sa a venit în același timp în care alți angajați axați pe siguranță au plecat cu declarații publice mai pesimiste despre cultura de siguranță la OpenAI, care păreau să sublinieze impresia că ceva fundamental s-a schimbat în companie. Echipei pe care o conducea Sutskever, care avea ca scop dezvoltarea unor metode pentru a face AI-urile avansate controlabile, astfel încât să nu distrugă umanitatea, i s-a promis 20% din puterea de calcul a OpenAI pentru a-și face treaba. Promisiunile nu au fost însă respectate, și prioritățile s-au îndreptat spre alte produse, mai spectaculoase, dar mai puțin sigure, cel puțin după declarațiile celor plecați. În timp ce unii analiști pun sub semnul întrebării viitorul lui Open AI, în iunie 2024, Sutskever a fondat împreună cu Daniel Gross și Daniel Levy o nouă companie, numita Safe Superintelligence, care își propune să construiască AI avansată în afara pieței, pentru a evita să rămână „blocat într-o cursă competitivă de șobolani”. Implicația că OpenAI ar fi blocat într-o astfel de cursă de șobolani este afirmația cea mai critică pe care a făcut-o Sutskever în public despre fosta sa firmă. Safe Superintelligence este a treia companie de inteligență artificială – după OpenAI și Anthropic – care a fost fondată de specialiști din industrie cu convingerea că ar putea construi o inteligență artificială superinteligentă mai sigură decât concurenții lor mai puțin responsabili.
Biografiile fiecăreia dintre cele cinci persoane de influență, ca și ale multor altora de pe lista de 100 a revistei TIME sunt fascinante. Fiecare dintre ei are capacități intelectuale remarcabile, spirit de inițiativă, pasiune și credință în viitorul Inteligenței Artificiale. Nu toți îl văd însă la fel, și nici drumurile deschise de ei nu sunt aceleași. Va fi pasionant să-i urmărim și să vedem unde vor ajunge în anii viitori.
(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
La început a fost cartea. Romanul ‘La Planète des singes’ a apărut în 1963, a fost tradus foarte repede în limba engleză și a devenit un bestseller mondial. Autorul său era scriitorul francez Pierre Boulle. De formație inginer, Boulle fusese în timpul celui de Al Doilea Război Mondial agent secret al francezilor liberi în Singapore, unde a fost capturat și trimis la muncă forțată timp de doi ani. Folosise aceste experiențe pentru a scrie și publica în 1952 ‘Podul de pe râul Kwai’, un roman despre faimoasa cale ferată a morții numita și Calea Burma. Cartea fusese și ea un bestseller internațional al anilor ’50. Filmul din 1957, regizat de David Lean, a câștigat șapte premii Oscar, inclusiv acela pentru cel mai bun scenariu adaptat, primit de Boulle, deoarece numele celor doi scenariști reali figurau pe lista neagră a Hollywood-ului anilor ’50. Cartea s-a bucurat de câteva traduceri în limba română, prima fiind cea apărută în 1971 în colecția Meridiane a editurii Univers. Nu a întârziat prea mult să apară și prima ecranizare, în 1968, care a fost capul de serie a nu mai puțin de zece filme, dar și al unor seriale de televiziune, filme de desene animate, cărți de benzi desenate (comics, cum le zic americanii), jocuri video și al multor produse comerciale. În călătoria mea recentă, am văzut și am revăzut ultimele patru filme, care în fapt relansează serialul, inclusiv ultimul episod care a ieșit pe ecrane la începutul acestei veri. Cum a evoluat universul planetelor maimuțelor în cele șase decenii de la apariția cărții?
Cartea și primul film reflectau angoasele lumii occidentale în anii ’60 ai secolului trecut. O navă spațială cu exploratori umani ajunge pe o planetă în care maimuțele sunt speciile inteligente și civilizate dominante, în timp ce specia umană este redusă la o stare sălbatică, asemănătoare animalelor. Societatea maimuțelor este împărțită în trei clase: gorilele militariste sunt polițiști și soldați, urangutanii conservatori constituie clasa politică și religioasă, în timp ce cimpanzeii liberali sunt intelectuali, oameni de știință și medici. Scena finală a filmului regizat de Francis J. Schaffner este una dintre cele mai puternice și mai expresive din istoria cinematografiei. Astronautul Taylor – eroul principal al filmului, interpretat de Charlton Heston – împreună cu Nova, femeia pe care o descoperise pe planeta maimuțelor, scapă din prizonierat și călăresc pe țărmul unui ocean. Acolo ei descoperă rămășițele Statuii Libertății, dovada că această planetă presupusă extraterestră este de fapt Pământul, mult după un război nuclear apocaliptic. Scena reflectă evenimente recente. Planeta noastră fusese – la începutul deceniului în care fusese scrisă cartea și realizat filmul – la un pas de o catastrofă nucleară, în timpul crizei declanșate de instalarea rachetelor sovietice în Cuba. Maimuțele în aceasta primă serie erau jucate de actori machiați. Machiorul John Chambers a obținut pentru realizarea sa un premiu Oscar de onoare, deschizând calea spre crearea unei categorii speciale pentru machiaj în anii următori. A fost singurul premiu Oscar primit de un film din seria ‘Planeta Maimuțelor’, cel puțin până acum.
Filmul original a avut patru ‘sequels’, realizate intre 1970 și 1973, câte una în fiecare an. Scenariștii erau americani, iar Pierre Boulle nu a mai fost implicat sau consultat. Romanele publicate după lansarea filmului erau ceea ce americanii numesc ‘nuvelizări’, un fel de antonim al ecranizărilor. Accentul se muta spre genul filmelor de acțiune, dar apărea din ce în ce mai mult și tematica tensiunilor rasiale, o reflectare a faptului că atenția și interesul publicului american se deplasaseră spre relațiile dintre diferitele comunități, în contextul mișcărilor și legislației pentru egalitatea în drepturi cetățenești a tuturor americanilor. O încercare cinematografică și mai interesantă este și filmul ‘remake’ realizat în 2001 în regia lui Tim Burton. Eroul principal este un astronaut care călătorește accidental printr-o gaură spațio-temporală și ajunge pe o planetă îndepărtată, unde maimuțele vorbitoare înrobesc oamenii. El conduce o revoltă umană și răstoarnă civilizația maimuțelor, descoperind că acestea evoluaseră din primatele de pe Pământ, care îi însoțiseră misiunea și sosiseră pe planetă cu ani în urmă. În rolurile principale apar Mark Wahlberg și Helena Bonham Carter. Universul creat de Pierre Boulle se întâlnește cu fantezia regizorului Tim Burton, care creează efecte vizuale apreciate de public. Criticii au fost mai puțin entuziasmați. S-a discutat despre continuări, dar Tim Burton și-a pierdut interesul și producătorii au renunțat.
Relansarea francizei sau, mai exact, crearea unui nou serial, cu o tehnologie cinematografică diferită de filmele precedente și având ca erou principal nu un om, ci o maimuță – cimpanzeul Caesar, care apăruse în două filme precedente –, s-a petrecut în 2011. Unii critici au considerat ‘Rise of the Planet of the Apes’ un ‘remake’, alții l-au poziționat ca pe un ‘prequel’ al seriei originale. Angoasele omenirii se deplasaseră spre efectele științei pierdute de sub control, în goana capitalistă după profituri. Caesar dobândește capacități intelectuale întărite printr-un medicament viral creat de cercetătorul în genetica Will Rodman, care îl crește în casa sa. După ce a fost închis într-un sanctuar pentru maimuțe, Caesar își folosește inteligența pentru a-și elibera semenii din detenție și a lansa o revoltă care va distruge o parte din orașul San Francisco. Filmul începe ca o comedie de situații (familia adoptă maimuța inteligentă și o crește în secret într-o casă din suburbii) și se termină ca un film apocaliptic. Substanța care face din maimuțe ființe mai inteligente este transportată de un virus care cauzează o pandemie. Primul episod al noii serii anticipează cu aproape un deceniu ceea ce omenirea a trăit în anii pandemiei declanșate de virusul COVID-11. Regizorul este englezul Ruppert Wyatt. Pentru întruchiparea pe ecrane a maimuțelor este folosită o tehnologie numită ‘motion-capture acting’, folosită deja în filme ca ‘Avatar’, ‘King Kong’ sau ‘Lord of the Rings’. În acest tip de actorie, un actor poartă markere sau senzori pe un costum mulat pe corp sau direct pe piele. Mai multe aparate de filmat aflate în diferite unghiuri înregistrează simultan mișcările actorului, memorând poziția tridimensională a senzorilor. Eșantionarea se face de mai multe ori în fiecare secundă. Baza de date de puncte 3D rezultată permite regizorilor sau programatorilor de jocuri video să creeze personaje digitale și să le plaseze în decoruri complet noi. În rolurile principale apar James Franco (savantul care inventează medicamentul fatidic) și Andy Serkis, care a jucat în acest film, și va continua și în următoarele, rolul lui Caesar.
Succesul comercial al filmului i-a determinat pe producători să planifice, să finanțeze, să execute și să lanseze și următoarele două serii care s-au numit ‘Dawn of the Planet of the Apes’ (2014) și ‘War for the Planet of the Apes’ (2017). Regizorul acestor două filme a fost americanul Matt Reeves, specializat în filme și seriale de science-fiction, colaborator al celebrului producător în acest gen J. J. Abrams și regizor al unuia dintre filmele ‘Batman’. Acțiunea este reluată zece ani după finalul primei serii. Gripa simiană, un efect secundar al medicamentului care a îmbunătățit inteligența maimuțelor, a ucis majoritatea populației omenești. Orașele zac în ruină și grupuri izolate de supraviețuitori încearcă să reconstruiască civilizația. Oamenii au însă deja o altă specie inteligentă ca rivali – maimuțele. Caesar se luptă să mențină pacea, în timp ce comunitatea sa de maimuțe este atrasă în ciocniri violente cu supraviețuitorii umani din apropiere. Încetul cu încetul, lumea maimuțelor capătă aceleași trăsături și moștenește tarele care au împins spre distrugere specia umană. Conceptul de conflict între civilizații capătă un nou înțeles în aceste filme. În mare, maimuțele ar simboliza natura, iar oamenii, forța care o distruge, dar relațiile dintre specii sunt mult mai complexe. Printre actorii care apar în roluri importante îi menționez pe Gary Oldman și Woody Harrelson. Ambele filme au fost candidate la Premii Oscar pentru efecte vizuale, dar niciunul dintre ele nu a câștigat statueta.
Viața pe ecran a lui Caesar se termină la sfârșitul celei de-a treia serii, dar nu și serialul. Proiectul unei continuări a fost decalat, ca multe alte proiecte cinematografice, de pandemie, dar iată, în această vară, ne bucurăm de al patrulea film din serialul relansat – ‘Kingdom of the Planet of Apes’ – regizat de Wes Ball. Acțiunea se petrece la 300 de ani de la evenimentele din ‘War on the Planet of the Apes’. În timp ce oamenii au regresat spre o stare sălbatică, primitivă, societatea maimuțelor se confruntă cu propriile probleme. În absența scrisului și a păstrării în cărți a memoriei colective, primatele au avut timp să uite învățăturile lui Caesar, cel care întemeiase civilizația lor. Atunci când regele maimuță Proximus Caesar, înarmat cu arme produse de tehnologia umană pierdută, maimuțărește (scuzați expresia!) învățăturile lui Caesar pentru a înrobi alte clanuri, un tânăr cimpanzeu pe nume Noa (Noe) pornește într-o călătorie plină de pericole alături de o femeie umană pe nume Mae. Drumul și aventurile lor vor fi decisive pentru viitorul maimuțelor și al oamenilor deopotrivă. Finalul invită la urmare. Maimuțele se dezbară – cel puțin temporar – de tentația dictaturii, în timp ce oamenii regăsesc o piesă-cheie de tehnologie, care le va permite comunicarea între comunitățile disparate, care supraviețuiesc în diferite puncte ale planetei. Conflictul însă pare, din nou, inevitabil. Cui aparține planeta? Celor ai căror strămoși au distrus-o deja o dată sau speciei create de ei în jocuri tehnologice insuficient controlate și care și-a întrecut creatorii în inteligență și puteri. Orice asemănare cu conflictele și angoasele contemporaneității este neîntâmplătoare.
Anticipații distopice sau metafore ale conflictelor care sfâșie planeta, producții comerciale însă cu un substrat filosofic și politic evident, filmele seriei ‘Planeta maimuțelor’ au stârnit vreme de decenii interesul publicului care a răspuns umplând sălile și făcând profitabile investițiile considerabile ale producătorilor. După zece serii, saga nu pare să fi ajuns la final. Eu aștept cu interes filmele următoare și sunt convins că nu sunt singurul.
(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
Scott Silver and Todd Phillips knew what they were risking when they scripted ‘Joker: Folie à Deux‘ the way they did. The film also directed by Phillips 5 years ago enjoyed immense success with the public and critics, received 11 Academy Awards nominations and 2 statuettes. Part of the secret to its success was that it fit well into the Gotham mythology and expanded and enriched the Joker character. The screenwriters of this sequel made two decisions: they made the continuation of the story into a musical and returned the Joker character to the human dimensions of the tormented Arthur Fleck. The first decision was inspired, but the second was a surprise and disappointment to the masses of viewers for whom Gotham is an entire universe in which the Joker is one of the brightest stars. Most fan reactions have been devastating and the IMDB rating reflects their disappointment. But I’m not one of the fans of movies inspired by comics, I liked the original ‘Joker’ for its complexity of the characters, acting and its visual power, so this sequel had no many reasons to disappoint me. Moreover, the musical adaptation and the casting of Lady Gaga as Joker’s partner delighted me. I enjoyed ‘Joker: Folie à Deux‘ almost as much as the first film.
The beginning of the film is delicious: a cartoon that basically recaps what happened in the past and introduces the Joker to the very few who wouldn’t know the character. From Disney-style animation, we move to realism and reality. Arthur Fleck, imprisoned on an island connected to Gotham by a long and winding bridge awaits his judgment among the inmates, overseen by cruel guards – sometimes sadistic, sometimes falsely friendly. A ray of light appears when, as part of a music re-education program, he meets Lee Quinzel, a girl who introduces herself as a childhood neighbor and tells him about a past almost as unhappy as his own. Is there still hope for the death penalty threatened murderer of five (or maybe six) victims? Arthur’s lawyer prepares a defense based on split personality: the evil Joker would take over the peaceful Arthur who is innocent of the crimes he is accused of. But are Arthur and Joker two different personalities? Ultimately, the admiration of the crowds who made of him a vigilante idol and especially the love of Lee are for the Joker and not for Arthur. It will all play out at the trial, but what we’re about to see is very different from any courtroom drama we’ve seen on screen before.
The formidable cinematography is signed by Lawrence Sher, with whom Todd Phillips already collaborated on the first ‘Joker’. The collaboration with the Icelandic composer Hildur Guðnadóttir also continues, and the role of music is amplified by the fact that we are dealing with a musical. In fact, the songs are not only aesthetic interludes, but also play an important role in fleshing out the relationship between Joker and Lee. They are mostly taken from what Americans call their great songbook, hits from the ’50s or ’60s, many taken from other musicals. I’m a big fan of both Lady Gaga (as an actress) and Joaquin Phoenix and their presence together made ‘Joker: Folie à Deux‘ a treat for me. Phoenix went to physical extremes to get into the role. I also noted Brendan Gleeson‘s performance as the security guard who guards and escorts the Joker. The film can be criticized for its length and some repetitions that could have been avoided, but this is an almost universal disease of Hollywood productions nowadays. In the first ‘Joker’ movie we witnessed the transformation of Arthur Fleck into the Joker. In ‘Joker: Folie à Deux‘ he is brought back to his human dimensions. But what the crowds loved about him was the character and not the man, and thus, he loses everything in the process, including the adulation of many of his movie fans. For me, however, this film was not a disappointment.
‘Tegnap’ / ‘Yesterday’ is the 2018 debut in feature film of Hungarian filmmaker Bálint Kenyeres. A late debut, he being already known as an actor, screenwriter and author of short films, and which has not yet been followed by a second film. It’s a Hungarian film, but it has nothing to do with Hungary, not a word of Hungarian is spoken, the story takes place in Morocco and is spoken in French, English, German, Arabic. Vlad Ivanov, the huge Romanian actor, appears in the lead role. He is also the main reason why I decided to see the film, despite an extremely and undeservedly low rating on IMDB. I was left with a lot of question marks at the end of the viewing, but that was probably exactly the intention of the screenwriters and of the director.
Victor Ganz is a European businessman, the head of a large construction company, who travels to Morocco to fix a project that seems to have some problems. He seems like a confident guy who controls everything that happens in his business and life. The trip is also a return, he had been to Morocco twenty years ago, he has friends and relations here at ministerial level. The evening before returning, unable to sleep, he goes to a bar where he had been many years ago. Here he seems to glimpse the silhouette of a woman he had known and had a love affair with, a woman with whom he was supposed to go back to Europe, but who had disappeared without a trace from a motel on the seashore and the edge of the desert. He goes in pursuit of her, and from here begins a journey in which the present and the past, reality and delusion will mix to the point of total confusion. Morocco is no longer the one he knew, people have changed, communication is difficult or even impossible, the language barrier is amplified by differences in cultures, mentalities and symbols. The man secure and in control of every detail of life gradually turns into an obsessed man, unsure if he is in the present or the past, in conflict with the surrounding people and the desert and the merciless sun.
Where many other filmmakers would use flashbacks, Bálint Kenyeres keeps the narrative all the time in the present. Victor, his hero, has few clues to the past – a few weathered photographs and unreliable memories. The story is told from his perspective, but the hero’s insecurities about the time he is in, the fate of the woman he is looking for, and his own identity are conveyed to the viewer. He may feel confused at many moments, even at the end, when a possible solution to the mystery of the woman’s disappearance is told in a language he does not understand and which the director chose not to subtitle. But the confusion is intentional. The return to the present is only apparent. He who has lived his youth intensely remains in part the prisoner of past – this seems to be the message. Vlad Ivanov is formidable, as we know him. When Ivanov plays a role, we cannot imagine the character otherwise or another actor in his place. He plays the part of the foreigner in three or four languages, and that suits him perfectly, for none of them is his home language. The overwhelming cinematography, signed by Ádám Fillenz, reproduces the atmosphere of ruin in the desert and transmits the merciless climate beyond the screen. ‘Teglap’ / ‘Yesterday’ is a film that will appeal to lovers of cinematic experiments and psychological dramas, a film that will intrigue and puzzle many.
