Director Michel Boisrond had already secured in the mid-1950s a name for himself in the history of French cinema, being among the first to cast in leading roles Brigitte Bardot and, a little later, Alain Delon. The collaboration with Brigitte Bardot would continue and among the most successful films with the public was ‘Voulez vous danser avec moi?‘ (‘Come Dance with Me!‘ in the English distribution), whose premiere took place in the last week of the 50s. The exuberant beauty and naive charm of the French star still fascinates today, 65 years after the film was made. However, I think it would be unfair to say that it is the only quality of this production. While his New Wave contemporaries were blowing up cinematic conventions – including cursive narration – with sometimes baffling experiments, Boisrond was making films that would entertain the masses. And yet, ‘Voulez vous danser avec moi?‘ was no stranger to what was going on in the neighboring studios.
The story begins as a romantic comedy. Virginie falls in love at first sight with dentist Hervé when she comes to him to treat her father, a wealthy industrialist. The next scene is the wedding and the one after it a heated argument, after which Virginie leaves the apartment of the young people, married not long ago. Depressed, the dentist drowns his sorrows in a bar, where he meets a beautiful dance teacher, who invites him to her apartment for one last drink. These are the first five minutes of the film and the beginning of complications that include dance lessons, blackmail and a murder in which Hervé becomes the prime suspect. Virginie, turned amateur investigator, is ready to face any danger to prove her husband’s innocence. If you look for a comedy where a hot blonde investigates a crime in the world of dance schools, nightclubs, cops and crooks, this is the movie you’re looking for.
Brigitte Bardot is formidable. Her magnetism has survived the passage of time intact, and in this film she also proves that she could dance, and that she had temperament and comedic talent. The film was produced in 1959 and I can’t help but suspect the influence of ‘Some Like It Hot’ that premiered in March that year, a film also dominated by a blonde whom no one can resist and in which the gay theme is approached with empathy and humor, which was news to the studios and a shock to many viewers. The filming in the nightclub is perhaps also influenced by the American cinema that also fascinated the directors of the New Wave, but the musical numbers in transvestites are, I think, a first in the French film. I didn’t like Henri Vidal, Brigitte Bardot‘s partner in this film, on the other hand I enjoyed Serge Gainsbourg‘s small role. ‘Voulez-vous danser avec moi?‘ remains to this day an entertaining worth watching film.
The 2023 ‘Kuolleet lehdet‘ (‘Fallen Leaves‘ in international distribution) is a formidable display of minimalist virtuosity by Finnish maestro Aki Kaurismäki. The director, who is also the author of the original screenplay, seems to be responding to a challenge. What are the minimum requirements and simple (and cheap) means to make a great movie? A good script – that is, emotional and/or interesting -, actors who live their roles with sincerity and commitment, and a filming style that draws the audience into what is happening on the screen. Seems simple, doesn’t it? So why are so few great movies being made?
They say that Finland comes out on top in the rankings of the countries with the happiest people in the world. The heroes of this film do not seem to be part of the category of those who answered those surveys. Ansa and Holappa are two lonely people in a world of lonely people. They are also very poor. Both work in low-paying jobs where their employers exploit their social and economic weaknesses and from which they are fired one after another. He has a drinking problem and is caught drinking following an accident he was not responsible for at work. She is fired from a supermarket for giving out expired food to people in need. They meet at a karaoke night, no words are exchanged, the relationship starts from glances. They lose each other, look for each other, find each other, break up, look for each other again, fate seems against them. Can the two loneliness be overcome and become a relationship?
Stories like this have been told before and will be told. That’s why the way they are told matters. The modest eco-social conditions of the main characters give Aki Kaurismäki the pretext to build minimalist settings around them, avoiding almost all the technology objects that have become part of our lives. The musical instruments in the bars through which the heroes wander are from the 60s. So is the radio they listen to the news on. Mobile phones seem to be from the turn of the century, no iPhone or other ‘smartphones’. Even for the Internet connection, the heroine goes to rent half an hour of connectivity at a cafe. Aki Kaurismäki‘s world is almost timeless, frozen somewhere in the past decades, and we have the feeling that the film could have been made back then and it would have looked much the same. To express the loneliness of the heroes, the director films them from angles and with colors reminiscent of Hoffer’s paintings, with blank stares, avoiding eye contact and communication with each other. Several key scenes take place in a cinema hall and at its entrance, with homages to French New Wave films and zombie horror films. The news about Ukraine are always on the radio. The threat of war seems to belong in another world, but we are in Finland, the country neighboring Russia, which in its not too distant history has known the threat from the East. All the actors and extras are excellent, starting with Alma Pöysti and Jussi Vatanen who play the main roles. The story in the film unfolds over several months, from summer to the brink of winter, the title of the film – ‘Fallen Leaves‘ being another homage, to the French song ‘Les feuilles mortes’. This sonically illustrates the formidable finale, which is also linked to the movies Kaurismäki loves. I found to be remarkable the entire soundtrack, mostly composed of Finnish songs, some of them maybe famous. ‘Fallen Leaves‘ is a simple and moving film, an unmissable cinematic experience.
The Apollo 11 mission and mankind’s first steps on another celestial body is probably the most significant event I have witnessed, thanks to live television, in my lifetime. It is not surprising that the first landing of a human crew has already spawned a cinematic genre, with quite a few productions in different formats – documentaries, feature films, television series. Sub-genres did not take long to appear. In addition to biographical films and space dramas, there have also been comedies and films that propagate or – on the contrary – satirize conspiracy theories related to the 1969 space mission. ‘Fly Me to the Moon‘, the 2024 film directed by Greg Berlanti belongs to these last two sub-genres, but it is first and foremost a romantic comedy. For Berlanti, who is best known as a producer and takes on directing duties about once a decade, this is the first big-budget film he’s directed. Depending on the expectations of each viewer, ‘Fly Me to the Moon‘ is likely to appeal to many viewers looking for a romantic comedy or summer entertainment, but also to be disliked by those expecting a movie that strictly adheres to the history of the Apollo missions.
Every romantic comedy tells a story about a boy and a girl. The boy is Cole Davis, the head of the Apollo 11 program. The character is inspired by Deke Slayton, a former pilot in the Korea war, test pilot and candidate for the first flights of the Mercury program, who was turned down at the last minute for medical reasons and became the crew chief of the Apollo astronauts. He’s super-serious, super-professional, his life is his job (at least until he meets the girl), and he’s superstitious about black cats (justifiably so, we’ll see). The girl, Kelly Jones, is a completely imaginary character. Beautiful and elegant (her wardrobe is a veritable collection of 60s fashion), she is a master of communication and advertising. A mysterious head of government services hires her to create the PR campaign in favor of the program, with the aim of countering Soviet propaganda but also – or primarily – to ensure continued funding. The American-Soviet race for the Moon cannot be lost. And if success does not happen in reality, then it must be simulated and filmed as if it happened. Conspiracy theory confirmed? Not really, let’s not forget the c… word in the expression ‘romantic comedy’.
The romantic side is especially supported by Scarlett Johansson, whose character conquers everyone who sees and hears her, less, sometimes, the one she falls in love with. The roles are created in such a way that the two represent a couple that has no chance of working. On screen, it’s pretty much the same and the main fault in my opinion is the casting of Channing Tatum in a role for which he is so suitable that at no point can we believe that he can also be in love. On the other hand, Woody Harrelson creates a character that evolves from being a cynical and sinister manipulator to one of those legendary hat-and-umbrella spy bosses in English movies. To the list of acting that I liked, I’ll add Anna Garcia, Kelly’s slightly plump and funny assistant, who warns her boss that nothing good can come out by working for Richard Nixon. Actually, a love story came out for the characters, even if not very convincing. One of the hit comedies of the summer came out for viewers, filmed under the luminous Florida sun. Without being disrespectful, ‘Fly Me to the Moon‘ is also a satire of the Apollo program and its people, conspiracy theories and films dedicated to the subject. The only people who might be upset would be Apollo program fans who would take the movie too seriously. Be warned!
‘Belle epoque‘, the movie by director Fernando Trueba was made in 1992, towards the end of a period that radically transformed Spanish cinema. His country had awakened to freedom after decades of dictatorship and censorship, and its artists, filmmakers among the first, were practicing and learning to use free expression—both as subject matter and as artistic forms. While several great filmmakers who had survived the decades of dictatorship were ending their careers, new names and exceptional talents were emerging. It was, of course, Almodovar, but he was not alone and Fernando Trueba was among the names that became known in the 80s. The controversial and trauma-filled history of 20th century Spain was also addressed and reconsidered. ‘Belle Epoque‘ stands out among the films made about the recent past by young filmmakers at the time with a positive and entertaining approach. Unlike many of his contemporaries, Trueba looks to the past not with anger but with the intention of finding something interesting and different, that will attract and entertain viewers. The result was beyond expectations, it was successful then (it won the Academy Award for Best Foreign Language Film in 1993) and, seen or re-seen today, it passes the test of time without a problem.
It could easily be a drama, if not a tragedy. The story takes place in 1931, in a brief period of hope, an exception in the Spanish history of the first half of the 20th century. The monarchy had fallen after the abdication of King Alfonso XIII, the republic had been proclaimed and the first rebellions of the anti-republican armed forces had been repressed. Fernando, a young deserter soldier, arrives in a village somewhere in the heart of Spain and finds shelter in the house of an elderly man, the avant-garde painter Manolo. The artist lives alone, hasn’t painted for a while (because everything that needed to be painted has been already painted!) and holds philosophical-political discussions with the village priest. His wife, a famous opera singer, is absent all the time, on tour with her lover. On the day Fernando decides to leave, Manolo’s four daughters arrive on the same train. Seeing them, the young man decides to stay. One is a widow, another a lesbian, the third is about to get married and the fourth is Penélope Cruz. They are all beautiful. What follows are the gallant adventures of the young man, a naive Don Juan who will share the charms with the four sisters under the indulgent gaze of the father. A happy interlude that takes place in a temporal and geographical capsule of light and joy, in a century and a country beaten by history.
The genre of gallant comedies is not entirely new, and if we look for their predecessors we will find them in the paintings of the 18th century masters, including the Spanish ones. Even Francisco Goya has remarkable works in this genre. A light, bubbly and optimistic approach characterizes the film, despite the fact that it begins with a macabre scene and ends with breakups that could last forever. The characters live their joys and loves, but they are aware of what is happening in the world around them. Starring Jorge Sanz (Fernando) and Fernando Fernán Gómez (Manolo). The four female roles are played by Miriam Díaz-Aroca, Ariadna Gil, Maribel Verdú and Penélope Cruz. ‘Belle Epoque‘ is a film that should not be missed if you have the opportunity to see it.
I have never ridden a motorcycle in my life. I have very little in common and know next to nothing about the bikers gang culture (or counter-culture). That is why I consider that the performance of ‘The Bikeriders‘, produced in 2023 and directed by Jeff Nichols is even more outstanding. The film managed to captivate me, introduced me to a world that was almost completely unknown to me, and has shown me another facet of America in the second half of the 60s and early 70s.
Danny Lyon, whose book is at the source of the screenplay written by Nichols, is known primarily as a photographer. In the 1960s he joined a biker gang in Texas, lived and hit the road with them, and the result was a collection of photographs also published in volume in 1968, with a title similar to that of the film. The end credits are accompanied by photos from that book, and we can immediately recognize the source of inspiration for the cinematography of the film we watched. The script is built as a series of interviews, taken several years apart by the documentary maker, of Kathy, wife of Benny, one of the most active and violent members of the group. Flashbacks triggered by the woman’s accounts trace the history of the group, from the first meeting with the gang members, the beginnings of the association, the transformation of the group from an association that deals with a hobby like any other into a way of life that expresses the desire for freedom, the hardships of adaptation to the social framework imposed by the surrounding world, the growth and gradual transformation of the gang into a violent group that gets closer to the world of crime. We also know other members of the group, first of all Johnny, kind of a responsible adult, the leader and the one who until a certain moment had managed to control his evolution. However, the conflict with the surrounding world was inevitable.
‘The Bikeriders‘ exposes another piece of the puzzle in the portrait of the generation that invented the hippie movement, rock music and the alternative world of drugs, faced the Vietnam War and started the largest youth protest movements in the history of America. The way these young people have chosen to channel their anger and protest can seem directionless and purposeless. It is the result of the social structures in the area of the United States where they lived, the influence of Hollywood (the first model of motorcyclists is a hero from a movie with Marlon Brando) and the fetishization of vehicles, another phenomenon originating in America (but also exported to other countries of the world). The overall portrait seemed truthful and diverse. Jeff Nichols was able to create nuanced portrayals of the three main characters and was aided by three actors whom I found all excellent. Tom Hardy plays Johnny, the leader of the gang, who tries to preserve the original core and purpose and limit an expansion of the phenomenon that he feels will lead to self-destruction. His failure will mean the loss of direction and the evolution towards events that get out of control. Austin Butler is Benny, an impulsive but sensitive young man whose entire life is dedicated to motorcycling, until a violent incident calls his ability to be on the road into question. Jodie Comer stars as Kathy, the woman who supports and saves Benny, and the storyteller who makes the story accessible to viewers. The film’s soundtrack combines original music with well-known themes, developed and reworked in the style of the time, adding to the authenticity of the visual reenactment of the period. I think that we have in ‘The Bikeriders‘ one of the first films that will be talked about during the nominations for the Academy Awards time of the year.
One does not learn the history of Verona from ‘Romeo and Juliet’ – neither from Shakespeare’s play, nor from Zeffirelli’s film, nor from Prokofiev’s ballet. This is what historical treatises are written and read for. Likewise, the story of the Tudor dynasty, the reign of Henry VIII, his relationships with the unhappy wives and their historical impact that gave birth to a major current in Christianity, are not learned either from the movies on the big screens, or from the television series nor from historical novels such as Philippa Gregory’s, which was the basis of the film ‘The Other Boleyn Girl‘ released in 2008 and directed by Justin Chadwick. The film by the British director, who specializes in television productions and is one of his few creations for the big screens, tries to present the story of the thousand days and the years that preceded them from a feminist perspective, emphasizing the relationships in the family Boleyn and bringing sister Mary on the same plane as Anne – the queen who will lose her head. The perspective is interesting, the realization has some problems.
‘The Other Boleyn Girl‘ is one of the cinematic versions of the story that deviates most noticeably from historical truth. Even if we’re not history experts, we’ve seen the events on screen enough times to know that Mary was the older of the two sisters, that the French exile lasted many years and took place during the sisters’ childhood and teenage years, or that a character key to the political intrigue was Cardinal Wolsey, who does not appear in the film at all. Instead, we are exposed in detail to the relationships between the two sisters, mutual loves and betrayals, parallel destinies, one of which would end in tragedy. I have no objection to historical licenses. The problem is that the material we are served instead of a more detailed description of the history of those years is a palace and alcove melodrama that fails to interest or excite. At least that’s how I perceived it.
What do we get when watching this movie? A stellar cast, first of all, with the perfect Scarlett Johansson as Mary and the slightly inappropriate – at times – Natalie Portman in the more difficult and complex role of Anne Boleyn. Mark Rylance and Kristin Scott Thomas, two actors I like a lot, are excellent as the sisters’ parents. Benedict Cumberbatch, then just before the big roles of his career, seems undercast. The most difficult role in Henry VIII movies always seems to me to be the one of Henry VIII. Eric Bana is a good actor, but his performance emphasizes the predator side too much and did not at all reflect the great dilemmas behind his decisions. In addition, the physical appearance is also far from what we know historically. I’m waiting for the movie where Henry VIII looks like in Holbein’s portrait. I found the historical reenactment – sets, costumes – accurate and detailed, British filmmakers are experts at this. ‘The Other Boleyn Girl‘ could and probably aimed to be a film about the fate of women in a man’s world and how the relationships between them can change something in the destinies of individuals and – in this case – of the nation. It only succeeded in being yet another film about the Tudor dynasty and not one of the best.
As I get older, it becomes more and more difficult for me to watch movies starring the great actors who have accompanied my life of a cinephile and who have reached venerable ages. The feelings are mixed. On the one hand, I am glad that great actors like Michael Caine and Glenda Jackson (at her last role on screen) were still with us and that – far from being forgotten – they were cast in meaningful, age-appropriate roles and without unnecessary attempts at artificial rejuvenation in ‘The Great Escaper‘, the 2023 film by director Oliver Parker. On the other hand, many of these roles press too hard on the keys of melodrama and the risk is that instead of seeing the heroes of the film, we see the actors whose images from their youth are impossible to erase from our memories. It takes their immense talent to create the characters and push past biographies and creations into the shadows. The most representative film of this category is ‘Amour’. ‘The Great Escaper‘ does not reach the heights of Michael Haneke’s masterpiece, exposing in too many moments a predictable sentimentality. The main reason for watching remains the presence together on the same screen of the formidable couple of actors. But maybe that’s reason enough.
The script written by William Ivory is based on a true story, which happened in June 2014, when the 70th anniversary of D-Day – the landing of allied troops in Normandy – was celebrated. Bernard Jordan, a nearly 90-year-old British D-Day veteran, was living in a nursing home together with Rene, the woman he met during the war and with whom he has spent a lifetime which does not seem to have been marked by extraordinary events. The old man decided at the last minute to travel alone to France, to revisit the places where he had fought and to pay an old debt to a comrade-in-arms who had fallen on the blood-soaked beaches. His departure, unannounced to those who were taking care of him, created concern and then escalated into a media sensation.
The story has three parallel planes of action. The first takes place in the outside world, where the old veteran’s decision to undertake the journey across the Channel alone is regarded as an extraordinary fact, which inspires respect, but which is also ridiculously exaggerated by the press and television. Bernie becomes an unwilling hero of a day when true heroes are remembered. The second plane is that of the world of the old couple – a parallel world, where every movement and activity takes place at a different pace, where disease and death become companions, where memories continue to fuel the relationship that has overcome wars and time. The third plane is that of the memories and traumas of the war. That glorious day, celebrated 70 years after by presidents and queens, had been a day of horror and terror that had traumatized those who lived through it for the rest of their lives. What about Michael Caine and Glenda Jackson? At the age of their heroes, it is indistinguishable and irrelevant how much of what we see is acting and how much is living their own old age. What matters is that the two create in Bernie and Rene two heroes we care about, with whom we live the story and whom we would like to help like we do for the elders in our own families. I mention two more outstanding supporting roles: that of John Standing who plays another veteran traumatized by what happened in those days of June 1944 and carrying in his soul the guilt of losing his brother, and that of Danielle Vitalis – extremely natural and believable in the role to one of the nurses close to the old couple. The script does not manage to avoid clichés (for example the meeting with the veteran German soldiers) and does not run away from melodrama, on the contrary, it accentuates it. However, everything is balanced enough not to fall into ridicule, and the presence of the two great actors saves and ennobles the film.
The life of writer, screenwriter and director José Giovanni can be good material for the script of a movie waiting to be made in the future. Giovanni was far from a nice guy in his youth, and when he became a successful novelist and filmmaker he even used and boasted about his past experiences as a criminal and a prisoner, but for a long time concealed the fact that his crimes included collaboration with the Nazi occupiers, and that the death penalty (commuted to prison) he had received was for murder, blackmail and torture. Watching his films today confronts the viewer with the dilemma of separating interesting artistic creations from aspects of the life of the artist who made them. Giovanni ‘s past experiences when adapting a ‘serie noire’ novel by John Carrick for the screen provide an interesting perspective on the main character of ‘Le rapace‘ (film released in English markets as ‘Birds of Pray’) – a lone and seemingly unscrupulous hitman embroiled in a political intrigue in a Central American country in the years leading up to World War II.
We never learn the name of the main hero of the film. He is one of those people who are known by profession (mercenary killer) and maybe by a nickname, who have several names and probably only they know the real one. At the beginning of the film we see him disembark in Mexico and travel to one of the Central American countries on the country’s southern border. He is hired to assassinate the president of this country who is going to visit his mistress in a dusty little town. Those paying him are a group of rebels who hope that the assassination will allow them to seize power. Freedom fighters? At least some of them look so, including the young man with whom our hero must carry out the murder and who, if successful, will take the glory of the deed and become a national hero. Accustomed to acting alone, the hitman reluctantly accepts the young man’s company. A tense relationship develops between the two, which only events that take an unexpected turn will transform into something else.
The lone gangster is one of the favorite characters of the ‘noir’ films that were very popular in the creation of directors who started their careers in the New Wave and continued in the commercial cinema of France, from Melville to Giovanni. The origin of the character can be found in the American cinema of the 40s and 50s and the heroes played by Humphrey Bogard and his peers. However, the hero of ‘Le rapace‘ finds himself in a different environment, that of Latin America, and here the influence of Sergio Leone’s films is felt. Even the excellent musical score by François de Roubaix is visibly influenced by what Ennio Morricone had done for Leone. Lino Ventura dominates the film with his formidable acting, but I’m sure he had seen Clint Eastwood in spaghetti westerns. Even if the other actors don’t manage to come close to what Ventura does, the cast – made up mostly of little-known Mexican actors – is interesting. ‘Le rapace‘ is an unexpectedly modern and entertaining film, and we can enjoy watching it, forgetting for 105 minutes the hard-to-digest details of its director’s biography.
O călătorie în Taiwan este o experiență fascinantă. Am vizitat o singură dată insula aflată între Marea Chinei de Sud și Marea Chinei de Est, cu ocazia unui congres internațional dedicat Internetului, completându-mi astfel educația despre China și Hong Kong pe care le vizitasem deja cu ocazia unor evenimente similare precedente. Vizitatorii sunt impresionați nu doar de o istorie bogată, dar puțin cunoscută în spațiul european, și de o cultură originală, dar și de combinația dintre tradiție și dezvoltarea economică și industrială spectaculoasă. Deși au urmat traiectorii politice paralele diferite, China continentală și Taiwan au în comun o spectaculoasă dezvoltare tehnologică. Talentul și resursele umane sunt similare, dacă nu aceleași. Articolul de astăzi al rubricii CHANGE.WORLD este dedicat formidabilelor realizări tehnologice din Taiwan, care au un impact semnificativ asupra economiei și industriilor avansate din întreaga lume, și în vremuri de pace, și în condițiile unui conflict potențial care poate izbucni cândva peste strâmtoarea care desparte Taiwan de Republica Populară Chineză.
(sursa imaginii: https://www.travel.taipei/en)
Taiwan este astăzi liderul de necontestat al pieței semiconductoarelor de mare densitate și performanță (‘cipuri’), care alimentează la rândul lor industrii emergente și în dezvoltare explozivă, cum este Inteligența Artificială (AI). Ramura aceasta industrială generează 13% din produsul intern brut (PIB) și 40% din exporturile țării. Firma dominantă în Taiwan și pe plan internațional se numește TSMC (Taiwan Semiconductor Manufacturing Company). Ea singură generează 8% din PNB. Este a 8-a cea mai valoroasă firmă din lume, dacă luăm în calcul valoarea acțiunilor, cu un capital de 931 de miliarde de dolari americani, foarte aproape de a trece pragul trilionului. TSMC a fost fondată în Taiwan, în 1987, de către inginerul și omul de afaceri american născut în China, Morris Chang, care a condus-o timp de 31 de ani, până în 2018. A fost prima fabrică (foundry – turnătorie) dedicată tehnologiei de bază pentru semiconductori de înaltă performanță din lume, devenind lider mondial și păstrându-și de mulți ani această poziție. Majoritatea acțiunilor firmei se află în portofoliul unor investitori străini, dar și guvernul din Taiwan are o minoritate semnificativă, fiind de fapt cel mai mare investitor în firmă. Conducătorii succesivi ai țării, din ultimele decenii, au susținut și încurajat firma (împreună cu întreaga industrie), și politica aceasta nu se va schimba probabil nici în perioada mandatului lui Lai Ching-te, noul președinte ales pe 13 ianuarie 2024, care în cuvântarea sa inaugurală a descris țara sa ca ‘Insula Siliciului’. Anul trecut, parlamentul taiwanez a aprobat o lege care acorda 25% reduceri de impozite companiilor care proiectează și fabrică cipuri avansate și 5% reduceri suplimentare pentru achiziționarea de aparatură și tehnologii de producție. Intervenția guvernului în stimularea ramurilor economice considerate strategice este încă o trăsătură comună între Taiwan și China continentală.
Dimensiunea pieței de semiconductori la nivel mondial a ajuns în 2024 la aproximativ 588 de miliarde de dolari SUA. Un wafer (‘strat de napolitană’) este unul dintre cele mai comune tipuri de semiconductoare utilizate în circuitele integrate, precum și în cipurile de computer. TSMC și-a creat și și-a menținut poziția pe piață concentrându-și modelul de afaceri exclusiv pe producția de semiconductoare. Industria semiconductoarelor este foarte segmentată. Companiile ‘Fabless’ proiectează cipurile și comercializează produsul final. O altă subramură a industriei testează doar produsul final și organizează procesul de ambalare. În fine, așa-numitele turnătorii produc semiconductoare și cipuri. Fondată în 1987, TSMC a decis să se concentreze exclusiv asupra acestui segment și să nu fabrice niciun produs sub propriul nume, astfel încât compania să nu fie niciodată în concurență directă cu clienții săi. Strategia a reușit și TSMC a devenit cel mai mare producător mondial de semiconductoare și principalul furnizor pentru marile companii de tehnologie. Fiind epicentrul mondial al producției de semiconductoare, turnătoriile din Taiwan reprezintă 67% din piața globală, iar TSMC singură are o cotă de piață de 53%. Între clienții companiei se află multe nume foarte cunoscute, de exemplu Apple, care genera în 2021 aproximativ 26% din veniturile totale. Un alt client de marcă este NVIDIA, firma americană de semiconductoare care produce 88% din cipurile Graphic Processing Unit (GPU) care reprezintă ‘creierele’ Inteligenței Artificiale. TSMC fabrică și ambalează special pentru NVIDIA folosind o tehnologie de cipuri multiple plasate pe aceeași placă ‘wafer’. 90% din serverele care rulează programele AI sunt asamblate în Taiwan.
O mare parte din avansul tehnologic al industriei de semiconductoare din Taiwan în general și TSMC în particular se bazează pe o tehnologie numită ‘3 nanometri’ (3nm). Trebuie spus din capul locului că este vorba mai degrabă despre un ‘buzzword’ comercial decât despre o caracteristică fizică măsurabilă care să diferențieze această tehnologie. Este vorba despre dimensiunile miniaturizării – densitatea de circuite care influențează performanțele, consumul de energie, impactul termic. Un cip folosind tehnologia 3 nm este mai compact, mai rapid și consumă mai putina energie per activitate decât unul care folosește, de exemplu, tehnologia 5 nm. Prima firmă care a anunțat lansarea producției de cipuri în tehnologie 3 nm a fost Samsung din Coreea de Sud în vara lui 2022. TSMC a lansat producția de masă cu câteva luni mai tărziu și și-a depășit imediat concurenții (se află în competiție și Intel). Din datele făcute publice de fabricant, cipurile 3 nm vor reduce consumul de energie cu 25–30% la aceeași viteză, vor ridica viteza cu 10–15% la aceeași cantitate de energie și vor crește densitatea tranzistorilor cu aproximativ 33% în comparație cu cipurile 5 nm. Varianta actuală a tehnologiei se numește N3E, cu varianta N3P urmând să intre în producție de masă în a doua jumătate a anului 2024 și varianta N3X în 2025. În prezent TSMC fabrică 90% din semiconductorii în tehnologie 3 nm de pe piața mondială.
Taiwan nu își poate permite să piardă din avansul tehnologic și din dominația piețelor de semiconductori de mare performanță. Această dominație, care face ca lanțurile de aprovizionare ale unora dintre industriile în plină dezvoltare, cum este AI, să treacă prin Taiwan, este un fel de poliță de asigurare că țara este un element critic al progresului economic și tehnologic global. Chiar și China, care a făcut din reunificarea Taiwanului cu China continentală un scop strategic, este dependentă tehnologic și economic de produsele industriei de pe insulă. Păstrarea poziției de lider este însă obiectul unei concurențe acerbe și al unor provocări care nu sunt legate direct de tehnologie. În primul rând, este vorba despre presiuni pentru diversificarea geografică a producției. Statele Unite, China, Japonia – îngrijorate de concentrarea producției într-un loc care poate deveni teatru de operațiuni de război sau poate fi lovit de catastrofe naturale, precum cutremure sau taifunuri – accelerează și finanțează crearea de fabrici de cipuri în alte părți ale lumii. Legea americană ‘CHIPS Act’, semnată în 2022 de președintele Biden, prevede subsidii pentru capacitățile de producție ale competitorilor Samsung și Intel cu 22 de miliarde de dolari cu scopul de a crea facilități avansate de producție în Statele Unite. TSMC însăși construiește noi centre de producție în Statele Unite și în Japonia, iar concurenții săi taiwanezi UMC și PSMC construiesc unități similare în India și Singapore. China încearcă și ea să accelereze dezvoltarea capacităților de producție, dar se pare că se află cu câțiva ani și cu o generație în urmă. Exporturile de cipuri din Taiwan spre China au scăzut în 2023 cu 18% față de anul precedent, și din cauza barierelor comerciale impuse de Statele Unite aliaților săi. Efectul poate fi însă cu dublu tăiș. Cercetarea și industria chineză au dovedit că pot să recupereze decalaje tehnologice cam în orice domeniu.
Declinul proporției în care Taiwan domină piața de semiconductoare este inevitabil, deși insula va rămâne dominantă pentru cel puțin încă un deceniu. În 2019, în Taiwan erau fabricate peste 90% dintre plăcile în tehnologii sub 10 nm. Procentajul a scăzut la 70% în 2022 și se estimează că va ajunge la 47% în 2032. În acel an, Statele Unite vor fi a doua putere de producție, cu 30% din piață față de zero astăzi. În timpul acesta, TSMC, a cărui producție era concentrată aproape exclusiv în Taiwan (98% în 2016, 81% în 2023) va deschide centre de producție în alte părți ale lumii. „Prioritatea numărul 1, numărul 2 și numărul 3 este Taiwan”, a declarat C.C. Wei, actualul boss al lui TSMC, care i-a succedat la începutul lunii iunie 2024 lui Mark Liu, cel care preluase în 2018 conducerea companiei. Firma investește acum în producția generației următoare, de 2 nm, pe care planifică să o lanseze în producție în a doua jumătate a lui 2025. În comparație cu N3E, TSMC se așteaptă ca viitoarea tehnologie de 2nm, numită pentru moment N2, să crească performanța cu 10% până la 15% la aceeași putere și să reducă consumul de energie cu 25% până la 30% la aceeași frecvență și complexitate. În ceea ce privește densitatea tranzistorilor, firma își propune o creștere a densității cu 15%, ceea ce reprezintă un gradient bun după standardele actuale.
TSMC și celelalte firme ale industriei de semiconductoare din Taiwan trebuie să răspundă și altor provocări. Una dintre ele este consumul de energie. TSMC consumă mai multă energie electrică decât capitala Taipei – 8% din electricitatea produsă pe insulă, care provine încă în proporție de 80% din combustibili fosili. Și totuși, firma a fost prima din Taiwan și printre primele din lume care și-au propus să ajungă la consum energetic zero din surse convenționale în 2050. O altă problemă este lipsa forței de muncă de înaltă calificare. Chiar dacă formalitățile de obținere a unor vize de lucru pentru experți au fost simplificate, puțini dintre ei ajung în Taiwan, și din cauza situației geopolitice, și din cauza salariilor relativ mici față de restul lumii industrializate. Pentru a-și liniști clienții, TSMC a creat și un stoc de rezerve care ar asigura continuitatea livrărilor timp de aproape 3 luni în cazul unei opriri a producției datorate unui conflict militar sau a unei blocade. Cipurile reprezintă pentru Taiwan un ‘scut de siliciu’ (altă metaforă) în cazul unui conflict, dar industria globală, economia, progresul tehnologic și viețile de zi cu zi ale multora dintre locuitorii planetei ar fi serios afectate. Încă un motiv pentru a dori pacea și acționa în această direcție.
(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
Criticul, prozatorul, jurnalistul și profesorul de literatură Bogdan Crețu a scris în lunile de sfârșit ale anului 2021 și a publicat în 2022 una dintre cele mai frumoase și mai intense cărți pe care le-am citit în ultima vreme – ‘Nichita. Poetul ca și soldatul’. În pofida faptului că volumul a apărut în seria de ‘biografii romanțate’ a Editurii Polirom, autorul își previne cititorii într-o scurtă postfață că Nichita din cartea sa este un personaj de ficțiune, iar cartea sa este un roman. Un roman inspirat de viața personală a lui Nichita Stănescu, poetul poate cel mai semnificativ al literaturii române a secolului 20, cel ale cărui poeme citite în adolescență l-au direcționat pe Bogdan Crețu spre literatură. ‘Am devenit critic literar ca să-i pot comenta poezia’, mărturisește el. O monografie amplă încă așteaptă să fie scrisă. Până atunci, autorul a dat în această carte viață personajului Nichita, un om care a trăit, a creat, a iubit și a murit, a cărui viață seamănă grozav cu cea a lui Nichita Stănescu.
Nichita Stănescu mi-a fost și mie contemporan și vecin. O mare parte din cele relatate în carte se petrec în cartierul copilărie și al adolescenței mele, în apartamentul în care poetul și-a trăit ultimii ani de viață, situat într-un bloc din centrul Bucureștilor aflat pe strada care leagă Piața Amzei cu Calea Victoriei, a cărui fațadă privește spre piață, spre Primăria Sectorului 1 și spre Teatrul Ion Creangă. O placă memorială informează trecătorii că aici se află apartamentul în care Nichita a locuit împreună cu femeia care a fost soția sa în ultimii ani ai vieții și ultima sa mare iubire, apartamentul ale cărui uși erau mereu deschise și al cărui prag îl treceau mulțimi de poeți și scriitori tineri, actori, admiratori. Pe pereții apartamentului erau patru portrete ale lui Eminescu, posibil cele patru fotografii autentificate ale imaginii pământești a Luceafărului, a poetului față de care se poziționa și Nichita, precum toți poeții români care îi urmaseră. Apartamentul se transformase într-un fel de obiectiv de pelerinaj, iar poetul devenise idolul care era adulat. Un fel de clasic rebel în viață, însă un om bolnav și ros de viciul băuturii. Cartea are trei secțiuni, prefațate cu motto-uri din versurile lui Nichita. Moartea este aproape. Poetul așteaptă și această experiență, desi știe că nu o va putea descrie în versuri. Își amintește trecutul, sau poate mai degrabă și-l imaginează, căci faptele nu mai sunt clare și trebuie reconstituite și completate din imaginație. Au rămas trăirile, dar mai ales versurile.
Scriitorul este tot timpul lângă eroul sau, dar nu își asumă povestirea, folosind persoana a treia și nu persoana întăi. Narațiunea este despre Nichita și nu a lui Nichita. Metafora poet – soldat domina relatarea. Născut în 1933 la Ploiești, Nichita Stănescu a fost un copil al războiului. A cunoscut teroarea bombardamentelor în zona cea mai intens atacată a României în timpul celui de-al doilea război mondial. Trimis de părinții săi să împartă țigări și cărți soldaților răniți care primeau îngrijiri în spital, cunoaște, la vârstă fragedă, devastarea ființei umane că rezultat al violentei războiului, sângele, moartea. Intensitatea suferinței soldatului mutilat vă fi egalată, mai tărziu și în imaginația sa, de cea a poetului. Ars poetica sa este una a sacrificiului total:
‘Mereu a fost obsedat de soldaţi. Mereu i s-a părut că şi poezia e o boală grea. Tot o condamnare la moarte. Soldatul îşi părăseşte viaţa şi pleacă pe front. Meseria lui e moartea. El îşi pune trupul în faţa glontului ca să îi apere pe ceilalţi. Dar şi poetul îşi pune trupul în faţa morţii. Ca să ce? Tot ca să-i apere pe ceilalţi. Ca să-i apere de ei înşişi, poate. Nici poet nu poţi fi oricum. Poezia trebuie trăită până la capăt. Şi asumată, cu toată otrava ei. E pe viaţă şi pe moarte. Meseria soldatului este moartea de glont. Meseria poetului este moartea de sine însuşi. Poetul ca şi soldatul nu are viaţă personală. Nu e nici o metaforă. E cât se poate de concret. Nu ne pasă de viaţa lor personală. Unul trebuie să moară pentru ceilalţi, civilii. Celălalt trebuie să scrie pentru ceilalţi, nepoeţii. Şi scrisul e tot o formă de moarte. Laşi din tine tot mai mult, până nu mai rămâne mare lucru. Toţi visează la gloria poetului. Dar cine ar accepta să ducă viaţa poetului? Cine ar vrea să trăiască aşa cum a trăit el? Poezia înseamnă autodistrugere. Hybris. Intensitate. Altfel nu e poezie.’ (pag.177)
Majoritatea personajelor cărții sunt fie numite direct, fie descrise suficient de transparent pentru ca cei care cunosc istoria culturală a deceniior 6-9 ale secolului trecut să le identifice cu ușurință. Nichita Stanescu a făcut parte din generația lui Nicolae Labiș. Strălucirea meteorica a liderului de generație l-a marcat și i-a influențat nu doar creația ci și viața personală. Nichita avea să devina poetul cel mai important al generației doar după dispariția lui Labiș, și poate că dacă acesta ar fi trăit am fi vorbit astăzi despre o generație cu doi poli de referință. A doua sa soție va fi femeia care a fost iubita lui Labiș. Iată cum este descrisă generația sa:
‘Ce noroc grozav avuseseră! Nu era loc de întors pentru ei și prietenii lor, fiecare purta câte o boala socială cronică, fatală în acea epocă. Nichita era nepotul unui general alb, al cărui nume îl și moştenise, Nikita Vasilievici Cereaciukin, fugit din URSS după începerea Revoluției, întâi la Constanța, apoi la Ploieşti. Tatăl său, Nicolae, prinsese cheag, adunase ceva avere, dar în 1950 fusese expropriat. Deținea atunci un fel de bloc cu patru apartamente, două prăvălii, două proprietăți, plus casa bătrânească a mamei şi încă una de vacanță în Predeal. Nu era puțin. Doi ani fuseseră izgoniți din casă și reveniseră abia în 1952, însă în calitate de chiriaşi. Sora lui fusese la un moment dat exmatriculată din prima clasă de liceu, fiind trecută în producţie şi transferată la seral, pentru că era fiică de „exploatator”. Cum să uiți toate astea? Nici ceilalți prieteni din grup nu erau lipsiți de pietre de moară la dosar. Nicolae fusese şi el exmatriculat din mai multe facultăți, pentru că era fiu de preot greco-catolic şi de „chiabur” (tatăl lui, spirit întreprinzător, ținea o uleiniță de mare succes într-o perioadă de penurie alimentară); Matei provenea dintr-o mică familie de boieri, Cezar era fecior de preot fugit din Basarabia, Grigore era fiu de țărani mai chivernisiți. Și tot aşa. Pentru ei era totul sau nimic: fie reuşeau să devină cei mai buni scriitori, fie ajungeau nişte ratați.’ (pag. 50)
Între Bogdan Crețu și eroul cărții sale există o empatie evidentă, dar aceasta nu conduce la idealizare. Unul dintre aspectele centrale este cel legat de angajarea sau ne-angajarea politică a lui Nichita Stănescu. Poetul lider de generație nu a scris deloc poezie politică și a fost, cel puțin în aparență, departe de acele atitudini pe care le numim astăzi ‘rezistența prin cultură’. A făcut chiar mici gesturi de compromis cu propaganda comunistă, îndemnând de exemplu la un moment dat într-un interviu la televiziune, pe tinerii poeți să meargă în uzine ‘pentru a simți pulsul vieții’ și adoptând superficial (dar nu în poezie!) din vocabularul național-comunismului. Justificarea sa, sau mai bine zis a personajului Nichita din cartea lui Bogdan Crețu, era necesitatea de a-și practica liber vocația și arta, scopul suprem al vieții sale și al vieților altor poeți, în numele căruia ar fi acceptabile compromisurile. Când i se menționează activitățile colaboraționiste ale unui scriitor ca Eugen Barbu, își trimite discipolii să citească acele romane ale prozatorului care reprezintă literatură de excepție. Iar poeții trebuie judecați după operele lor:
‘Poezia nu se poate învăța de la alții. E o meserie monadică. E artă revelată. Poezia e revelație, asta zice. Orice poet bun e un meşteşugar fără cusur. Dar, mai ales, deasupra cântecului unui poet stă un zeu. Nu contează că el e amenințat și silit să cânte la masa te miri cui, asta e sociologie. Se întâmplă şi se uită. Dar cântecul lui e sacru. Numai el poate să dea sens realității. Puterea e neputincioasă pe lângă poezie. Puterea e prezent pur. Poezia este eternitate. Voi ce faceți? Voi vedeți cum poetul îmbrățișează genunchiul celui puternic și-l judecaţi după asta. Dar nu mai observați esențialul: zeul care e deasupra cântecului lui. Zeul! De-asta el poate nemuri prin cuvânt. Un poet trebuie judecat după ce are el mai bun, după cântecul lui sacru, nu după eșecurile lui!’ (pag. 78)
Capitolul central al cărții, cel care descrie iubirile poetului, este cel care mi-a plăcut cel mai mult. Am găsit aici pagini excepționale de literatură de dragoste, cu atât mai emoționante cu cât ele relatează legături între persoane care au trăit în realitate, două dintre ele fiind încă în viață. Iubirea cea mare a vieții lui Nichita pare să fi fost Gabriela Melinescu, poetă remarcabilă ea însăși, partenera de viață și de creație în perioada în care Nichita Stanescu a scris poeziile sale cele mai semnificative. Poemele din ciclul ’11 elegii’ – citim printre rânduri – pot fi considerate ca o creație comună a celor doi amanți, cel puțin dacă acceptăm argumentul că fără prezența și ajutorul Gabrielei, ele nu ar fi apărut niciodată sau, în orice caz, nu ar fi apărut așa cum au apărut. Cu despărțirea dintre Nichita și Gabriela se încheie nu doar un capitol din viețile lor romantice ci și etapa de vârf a vieții și activității literare a lui Nichita. Aici începe declinul, dar poate că acest lucru o salvează pe femeie, căci Nichita nu era capabil să facă fericită o parteneră de viață și nici nu era – cel puțin la acea vârstă – adeptul stabilității în viața de cuplu. În orice caz, poezia era pentru el mai presus de orice, și prețul era plătit nu doar de el ci și de cei și cele din jurul lui:
‘Iar e avea nevoie să fie iubită. Dar ce, Nichita nu o iubea? Ba da, dar o iubea întunecat, pătimaş, egoist. Iubirea lui o devora, o consuma. O distrugea. In scurtă vreme nu ar mai fi rămas nimic din ea. Nici din poezia ei. După ce se despărţiseră, parcă o ura. Parcă-i devenise deodată dușman. Nu numai el, ci și numele lui, prestigiul lui o țineau în continuare prizonieră. Orice ar fi făcut, orice ar fi publicat, rămânea „iubita poetului”. Și încă iubita neoficială. Se săturase să lase mereu de la ea, să consoleze, să mângâie, să încurajeze, să se umilească, să fie docilă; nu i se părea corect față de ea să suporte orice numai pentru că el avea momentele alea când se ridica peste propria natură, când nici nu mai era el, când se transfigura și scria sau îi dicta poeme extraordinare. Şi-a dat seama că nici un scriitor, oricât de mare ar fi, nu poate trăi la nivelul scrisului său. Nini era genial în poezie şi egoist în viață. Fermecător, fascinant, dar de un egoism feroce. Iar când cădea în bețiile lui interminabile, un porc totuși delicat. Își păstra mereu delicatețea de a o feri de mocirla aia. Era un noroc că fusese acolo ani la rând, că-i salvase poemele, dar devenise un capăt de drum viața nu cu el, nici măcar alături de el, ci în aşteptarea lui. Nu avea vocație de Penelopă. Putea mult mai mult decât să țeasă. Și era obligată să o facă. Avea propriul adevăr care se cerea exprimat. Moartea tatălui ei o obliga la asta. A învățat multe de la el, dar nu ăsta era rolul ei în viață. Rolul ei era să devină ea însăşi. Și lângă el nu putea. Amândoi știau că Nichita era o calamitate pentru ea. Și pentru oricine ar fi încercat să se lege de el. Distrugea tot ceea ce iubea.’ (pag. 132-133)
Băutura. Viciul care l-a distrus fizic și drogul care l-a ținut oarecum pe linia de plutire în ultimul său deceniu de viață.
‘La început, nu bea tărie. Nu îi plăcea votca. Își amintea nopțile albe, când stăteau la discuții cu câte o sticlă de vin de Târnave în față. Își citeau unii altora și ce scriau, dar mai ales ce visau să scrie, era perioada în care aveau tot felul de reve- lații, în care dorința de a deveni scriitori era atât de mare, că umbrea totul în jur. Până şi comunismul. Numai iluzia literaturii adevărate și alcoolul reușeau să anuleze frica. Treptat, a pierdut percepția timpului. De fapt, a pierdut percepția oricărui lucru concret. Timp, spațiu… Poezia curgea din el ca dintr-o venă spartă. Nu o putea opri. Carte după carte, era admirat, adulat, intrase în manuale, se simțea un zeu. Și atunci, ca să se asigure că e om, un biet om, a început să bea şi el pătimaş. Tot mai mult. Și mai ales nu se mai mulțumea decât cu tărie. Votcă şi iar votcă. Bea împotriva lui, împotriva părții lui angelice, delicate, efeminate. În numai câțiva ani, cam de când se despărțise de Gabriela,
ajunsese un bețiv notoriu. Atunci a fost muchia. Încă se mai putea ridica, încă se mai putea retrage. Dar nu a făcut-o.’ (pag.165-166)
Ultimul capitol începe cu cinci zile înainte de data când biografiile menționează moartea poetului. Nu este o experiență nouă pentru el. În cel puțin trei împrejurări precedente, descrise în detalii, fusese deja foarte aproape de a muri, ba chiar poate că trecuse pragul pentru a se întoarce pentru o vreme. Poetul nu se teme de moarte. O privește mai degrabă ca pe încă o experiență care trebuie trăita (sau murită?) pentru a fi transformată în poezie. În definitiv, poezia este ceea ce rămâne. Spiritul continuă să trăiască în forma sa de poeme.
‘Sămânța vieții iese pe unde dai afară din tine şi murdăria. Dar mai ales nu pot să arunci în tine bucăți de animale moarte pe acolo – pe unde scoți cuvântul. Care e pur. Singura secretie pură a trupului e cuvântul. Cuvântul nici nu are nevoie de casă. Işi găsește loc oriunde. In creiere, în suflete mai ales. Iese din trup şi se înfige în om. Armă letală. De-asta îşi disprețuise mereu trupul Mai mult îl încurcă decât îl ajută. Se cere îngrijit, hrănit, ocrotit. Dă ordine, miorlăie, se alintă. Nu ştie să sufere de foame sau de frig, deşi o tot făcuse. Caută să-i fie bine, mereu bine. De parcă se poate realiza ceva fiindu-ți bine! E permanent în defensivă, se teme, de parcă ceva îl amenință la tot pasul. Iar el, el a ajuns acum să se teamă de propriul trup. Îl disprețuiește, dar are nevoie de el. Are nevoie de el ca să moară. Pe vremuri îl folosea ca să iubească. Dar şi atunci o făcea cumva cu detașare. Nu a fost niciodată un senzual. Nu a avut încredere în plăcere…
Lucra la propria distrugere, credeau unii. Dar pentru el era o desăvârşire a lucrării. Și-a năruit metodic trupul, ca să lase loc numai și numai poeziei. Nu e nimic de neînțeles: până la urmă, din el vor rămâne cărțile și oasele. Poezia lui va continua să trăiască la suprafață, oasele i se vor îngălbeni sub pământ. Deci el tot aici va rămâne.’ (pag. 94-95)
Cât de mult aflăm despre Nichita Stănescu din această carte? Să nu uităm că am fost preveniți că este vorba despre un personaj de ficțiune, chiar dacă recunoaștem nume sau persoane în spatele unor nume transparente. Aflam însă multe, cred, despre o generație de poeți și scriitori excepțional de dotați, care au avut neșansa să-și desfășoare activitatea în perioada comunistă cu dictatele sale ideologice și cu cenzura sa înăbușitoare. ‘Nichita. Poetul ca și soldatul’ este povestea acestei generații. A unor scriitori și poeți care au trăit, au scris, au iubit. Parafrazându-l pe Marin Sorescu, deoarece poeții acestei generații trebuiau să poarte un nume, ‘Li s-a spus Nichita’.
