‘Palm Springs‘ directed by Max Barbakow (incredibly at his first feature film) is for me the good surprise of the end of this strange cinematic year 2020. It is also a film that proves once again, if necessary, to skeptics and cynics that there are entertainment films and romantic comedies that do not insult the intelligence of viewers, and that ‘feel good’ movies can contain a dose of fantastic (and even references to quantum mechanics). The premiere of ‘Palm Springs‘ took place at the Sundance Film Festival, after which the movie was supposed to be screened in theaters, but then the world froze and same as many other productions Barbakow‘s film had to find a streaming platform as its main broadcast channel. I’m so sorry for their missed opportunity, because this funny movie would have had good chances to be the big surprise and maybe even one of the blockbusters of the summer of 2020. Unfortunately, COVID-19 had other plans.
The film begins with the awakening of Nyles (Andy Samberg), on a sunny morning in a resort in the middle of the desert, where he accompanies his (not very committed) girlfriend to the wedding where she is the bridesmaid. Nyles, a rather non-conformist guy, almost ruins the party with an impromptu speech influenced by intense drinking at the bar, and later in the nighr he he meets Sarah (Cristin Milioti), the bride’s sister and the family’s ‘black sheep’. The two seem to have a ‘click’ that will take them to the desert at night where the beginning of a sexual encounter is interrupted by an event … and here I stop telling more about the story so as to avoid falling into the sin of spoiling.
What happens next is a combination of crazy and romantic, fantasy and clever comedy. Many comments on the film mention that the inspiration comes from ‘Groundhog Day‘, a film I have not seen. What I can say is that I did not find any logical flaw in the script written by Andy Siara, who manages to give credibility to the pretext and substance of the characters, makes us viewers care about them, and even adds a touch of science with which the heroes will come out from a complicated situation. I didn’t know the two lead actors or I don’t remember them from other movies, but they both manage to win our empathy. J.K. Simmons, an actor we know from countless television series, is distributed here in a very different and original role. ‘Palm Springs‘ is one of the best entertainments of the year, a kind and smart movie that I warmly recommend. It’s fun.
‘Babette’s Feast‘, a film written (after a story by Karen Blixen) and directed by Gabriel Axel, was a huge international hit in 1987 when it hit the screens, winning the Academy Award for Best Foreign Language Film that year. I saw it now, 33 years later. I can understand many of the reasons for which the film was successful then, I also found in it many beautiful moments and messages about life and art that are valid today as much as in the year of production. At the same time, I can’t help but notice that the passage of time is, in the case of this film, painfully felt. ‘Babette’s Feast‘ approaches its topics in a cinematic style that even in the ’80s left too little freedom to the actors and channeled the story towards a moralising and conformist conclusion. If this film was today, it would have looked completely different.
The story captures three moments in time in a seaside village in the remote Jutland province of Denmark. A Protestant pastor established a Puritan community in the first half of the 19th century, leading a simple life close to the faith and its moral values. However, his own family is sacrificed on the altar of community life. His two beautiful daughters, coveted by all the young people in the village but also by the occasional visitors are discouraged from getting married. ‘Do you want me to renounce my left hand or my right hand?’ tells the pastor to one of the suitors. One of the girls has a beautiful voice and a talent that could make her one of the great opera singers in the world, but her path is also blocked. Not by force, not explicitly, but by education and mentality. Time passes, we are in 1871, the father died, the girls remained unmarried and their life is filled by good deeds. Among them is the sheltering of Babette (Stéphane Audran), a refugee from France in revolution and war. Another 14 years later, the community is reduced in numbers to about 10-12 parishioners, all old. Babette asks to prepare a festive French-style meal to honour the memory of the pastor born 100 years ago and now regarded as a saint. The feast will not only highlight the conflict between the Danish Puritan and the French Epicurean mentalities, but it will bring back memories in the characters’ minds and souls that will make them reflect on the meaning of going through life.
There are many beautiful ideas and interesting things to discuss about this story. Stéphane Audran‘s character retains a touch of mystery for most of the duration of the film. There will be a revelation about her in the end, but it cannot be said that it is unexpected. The other characters are even more transparent, and what happens to them is about what we predicted from the beginning. One of the problems I had watching ‘Babette’s Feast‘ was the fact that the acting style is theatrical and distant, and it was hard for me to empathise with the characters, even if that was the director’s intention. The cinematography and the sets are beautiful, nature seems hostile almost all the time, even when the sun shines we can feel the wind, the cold or the threat of rain that will not be late in coming. And the food – the dishes that are prepared and eaten on screen are beautiful and refined, which makes the film be cited in almost all the rankings that gather the movies dedicated to food. For me, however, watching this film was like eating at a feast where the food got a little cold.
‘The Killing of Two Lovers‘ (2020) directed by Robert Machoian is another one of those films whose fate has been changed by the pandemic. The premiere took place at the Sundance festival in January 2020. I’m not sure if and how much it got to be seen in cinema halls, but certainly the business plans were seriously disrupted. Throughout the year, the film was presented at several festivals, it was quite well received, but very few people from what we call the ‘general public’ came, I think, to see it. I confess I’m not sure how it was received. In my opinion, the film starts from an interesting idea, and is well done, with many beautiful moments of cinema. But there is also, I believe, a weaker or at best debatable part, related to the way in which the idea of the film is developed on the screen and transformed into a cinematic narrative.
The story takes place in a small town in the center of America. David (Clayne Crawford) and Nikki (Sepideh Moafi) are a couple in crisis. Married very young following a love story since high school or college, have four children – a teenage girl and three boys, and their marriage is probably routinely gnawed. They decide to try separation without breaking off the marriage. David moves into his sick father’s house, a few hundred yards away. Nikki meets another man (Chris Coy) who starts spending the nights in their house, where the children also live. David finds it difficult to bear the situation, he would like to return to ‘normative’ family relations, but Nikki does not seem convinced, and for David his temperament, his (lack of) emotional intelligence, and especially his husband macho pride are not good advisers.
What I liked. The cinematography is excellent. Choosing a ‘classic’ screen format to film many outdoor scenes in natural light, using long frames and relating the characters to the nature and houses of rural America, director Robert Machoian and cinematographer Oscar Ignacio Jiménez achieve an effect of psychological pressure added to what is happening on the screen. Acting is very good, both of the actors in the lead roles and also of the actors in the supporting roles and of the extras. The film has an air of authenticity, we can almost feel the cold winter air from the screen. What I liked less. The film starts from an interesting idea and questions about love and family, but the way it develops seemed to me linear and less captivating. I was more curious to understand how the crisis of the couple David – Nikki evolved before making the decision to separate temporarily, and how they came to this solution, which opened the Pandora’s box with the problems presented in the film. There is an imbalance in the relationship between the two spouses as shown on the screen, and it is perhaps due to the fact that David’s character is much better defined than that of Nikki, whose attitudes and decisions seem less justified. Robert Machoian is a screenwriter and director whose interests seem to be focused on the genre of films that describe personal and family relationships. I would be curious to see him evolve into other genres, he deserves to be watched.
When do wars end? When cease-fires are signed? Maybe when peace treaties are signed? The TV series ‘Shaat Neila‘ (Closing Hour, alluding to the prayer that concludes the Yom Kippur ceremonies in synagogues) or ‘Valley of Tears‘ once again demonstrates that wars continue to accompany those who took part as soldiers or whose lives were affected long after diplomatic actions led to the cessation of hostilities. The political consequences are long-lasting, even peace is sometimes apparent, and for those who participated as soldiers, who witnessed or were victims of violence, wars never end. Thus is one of the messages of these series produced by the Israeli public television station CAN 11, a spectacular and relatively expensive production (23 million shekels), for Israel in any case, which deals with the events of the 1973 Yom Kippur War. 47 years passed since this war, a controversial and problematic war in the saga of Israel. It was the first time Israel was caught by surprise in a coordinated attack by Egyptian and Syrian forces, it was a war in which more than 2,600 Israeli soldiers lost their lives, and thousands more were wounded, a war that produced or perhaps only accentuated a deep political and social crisis that led to large-scale protests, the resignation of Golda Meir as Israel’s prime minister, and a few years later the political changes that brought the right wing to political leadership for the first time in this country in 1977. Soldiers, wounded, prisoners of war 47 years ago, those who survived the traumas of the battlefields and the suffering, who keep the memories of their fallen colleagues of generation and comrades-in-arms, have now relived their traumas when reviewing these series. Every evening, after the broadcast of the weekly episode, there were debates on television, which continued in the night on the public radio station. It is clear that for these veterans the Yom Kippur War is not over. And probably neither for us, the rest of Israeli society.
The action of the series takes place on the northern front of the war, where Syrian forces surprised the Israeli army and occupied in the early days of the war part of the territory of the Golan Heights that had been conquered by Israel in the 1967 Six-Day War. During the ten episodes (the first and last being double) the spectators were able to follow the soldiers from three military units: a command center where the activity of the fighters was coordinated, an intelligence unit located on a mountain top that was captured and conquered by Syrians and from which only two soldiers survived, and a tank unit that, after suffering heavy losses in the early hours of the war, managed to regroup and block out enemy forces that were overwhelmingly superior numerically, and eventually turn the fate of the war on this front. For the most part, the facts correspond to the historical truth, but there are also many inconsistencies and more or less plausible elements of fiction, as it resulted from the many comments and discussions arising from the series in Israel. This is not a documentary, and not even a docu-drama, because the characters are imaginary. The perennial discussion about how faithful a historical reconstruction on screens must be and what freedoms are allowed in adaptations is valid and open in this case as well. My impression is that the authors of the script made reasonable choices, but that does not mean that there was no room for more boldness and originality. The roots of the war are not discussed and the question whether the war could have been avoided is not asked. The film is about the low rank officers and the soldiers caught in the middle of a bloody conflict. There are some personal emotional stories – that of the father who went to the front in search of the estranged son, or a love story interrupted by the war. Other threads of the story have political connotations. Some of the soldiers come from Sephardic Jews families who considered themselves socially discriminated against and participated in Black Panther protest movements, and ethnic tensions are not completely eradicated by the military service, at least until the start of the war. From the various gallery of characters, I noticed two: that of Meni Ben-Dror (Lior Ashkenazi, the only established actor in the cast), a famous journalist and writer in search of his son, and that of the young nerdy young man in the intelligence service (played by Shahar Tavoch), the only character who seems to understand what is happening and who tries to prevent his superiors. Both start as pacifists and become war heroes in the whirlwind of events.
Unlike other war series and docu-dramas (with the notable exception of Amos Gitai‘s ‘Kippur‘ from 2000), the heroes are not in the ‘Valley of Tears‘ politicians or generals, but officers and soldiers from front. The quality of the series consists in the fact that it accurately and realistically reproduces the surprise and the lack of material and moral readiness of the soldiers in the first days of the war, the violent chaos of the situations in which they are placed, but also the resources of heroism that they find in themselves to resist and turn the situation around. The producers have invested heavily in reconstituing the battles and the atmosphere in bunkers and commands, in the trenches and on the battlefields. The results are spectacular, we are immersed in an extremely realistic war action. Spectators are not spared of watching violent scenes on the battlefield, in bunkers, or in the prisons and interrogation rooms where those who have fallen prisoners end up. Human stories manage to create interest and emotion, although some are a bit prolonged, somewhat inevitably in a series of such magnitude. We can see some clues about the consequences of the war, but they are not very consistent. The story ends at the point when the fate of the war is reversed at the cost of immense sacrifices. A speech by one of the commanders promises a better world and a fairer society after the war, but the rhetorical words sound empty, especially since we know what followed. The series are distributed internationally by HBO and it will be interesting to watch how it will be received and understood by the international public, perhaps less informed and certainly less involved than the Israeli audiences with the Yom Kippur war, another war that has not ended.
‘Ziua a șaptea’, originalul roman al scriitorului chinez Yu Hua, apărut în 2013 și publicat în 2020 de Editura Humanitas-fiction în colecția ‘Raftul Denisei’ în traducerea impecabilă a Luminiței Bălan, începe cu moartea lui Yang Fei, eroul cărții. ‘Atunci am înțeles că era o zi importanta: întâia zi în care murisem.‘ Este și prima dintre cele șapte zile pe care eroul le va petrece suspendat într-un fel de purgatoriu între o viață trăită și întreruptă brusc și incinerarea urmată de înmormântare, care va semnala adevărata odihnă veșnică. În acest interval de timp, care poate dura foarte puțin pentru unii și se poate prelungi până la eternitate pentru alții, adică pentru cei fără mormânt, decăderea fizica își urmează cursul, dar amintirile sunt toate vii, la fel și sentimentele și trăirile. Decedații a căror moarte nu a fost desăvârșită continua să vadă lumea celor vii, să o străbată în căutarea amintirilor, dar și a unor răspunsuri legate de viețile pe care le-au trăit. Comunicarea este senzorială dar mai ales afectivă. Și, desigur, unidirecțională:
‘Treptat, căsuța s-a îndepărtat și cele două șine de tren au dispărut, plutind spre depărtări. Eu zăboveam în continuare pe urmele mele și, simțindu-mă obosit, m-am așezat pe o piatra. Trupul meu era precum un arbore tăcut, iar memoria mea alerga ușurel, ca la maraton, în lumea aceea pe care o părăsisem.’ (pag. 94)
Cele șapte zile în care se desfășoară povestea din carte sunt desigur o replică în oglindă a celor șapte zile ale Genezei, fapt confirmat de motto-ul cărții, dar nu este vorba despre zile ale Creației ci despre zile ale distrugerii, ale desăvârșirii morții, ale încheierii de conturi în scopul împăcării și dobândirii odihnei veșnice. Cuvântul suflet nu apare în carte, conceptul fiind diferit de cel din filosofia și religiile occidentale. O prietenă îmi amintește că șapte sunt și zilele de doliu din religia iudaică, asociere la care eu nu mă gândisem, dar care este și ea foarte potrivita în context. Personajele cărții, cei care populează această lume suspendată intre viață și neant, par să caute închiderea conturilor înainte de a se lăsa mistuite de ultimul foc, și deciziile și mijloacele de dobândire ale liniștii sunt personale, pe măsura vieții trăite de fiecare. Notabilă pentru ilustrarea ideii este și coperta cărții, frumoasă și simbolică, creată de Angela Rotaru.
Yang Fei, eroul cărții, a trăit o viață oarecum obișnuită, presărată de suferințe și zbateri într-o lume strivitor de materialistă, dar în care nu a fost ocolit de dragoste, la fel ca și de dezamăgirile ei. Născut într-un WC de tren și căzut intre șine, este descoperit de Yang Jinbiao, un modest lucrător la căile ferate, care își dedică din acel moment viața creșterii sale, renunțând la întemeierea unei familii proprii și la orice altă ambiție în viață. Prietenii lui Jimbao sunt Li Yuezhen și Hao Qiangsheng, care sunt pentru el un al doilea cuplu de părinți adoptivi. Când apar părinții naturali, țărani dintr-un sat îndepărtat, Yang Fei este deja un tânăr format, pe cale de a trai prima și marea sa iubire. Doar că poveștile de dragoste din acest roman, cel puțin cele ale generației lui, sunt nefericite. Cuplurile se afla permanent sub presiune economică și socială, îngrădiți de condițiile de trai, de tentațiile unei societăți capitaliste economic în care concurența este feroce, și de tradiții și legislații care strivesc personalitățile și deformează caracterele.
Personajul cel mai luminos al cărții este Yang Jinbioao, tatăl adoptiv, un simbol al omului de rând dintr-o Chină în fiebere, un cetățean care își face datoria în societate și un bărbat care este capabil să radieze prietenie și dragoste pentru cei din jur și mai ales pentru copilul pe care destinul i l-a pus în brațe. Când se îmbolnăvește de o boală fatală tatăl adoptiv alege să dispară din viața fiului, pentru a nu-l împovăra cu îngrijirea unui părinte muribund. O parte din peregrinările celor șapte zile includ căutările fiului, dornic să-și regăsească tatăl macar pentru o scurtă vreme înainte de plecarea spre neant.
Iată scena despărțirii la plecarea fiului în căutarea unei slujbe mai bune, așa cum el și-o amintește în zilele de după marea trecere:
‘Când trenul s-a pus în mișcare, el a rămas acolo, pe peron, fluturând-și mâna în urma trenului care se îndepărta. Desi era o mare agitație pe peron, cu oameni care umblau care încotro, mie mi se părea că rămăsese cumplit de singur acolo.
Mai târziu, după ce el a început să dispară, în tăcere, din viața mea, adeseori îmi aminteam cu tristețe imaginea aceea de peron, într-o dimineață de vară. Eu mă năpustisem în viața lui pe neașteptate, atunci când avea douăzeci și unu de ani, îi umplusem existența într-atât, încât nu mai rămăsese pic de loc liber pentru fericirea ce i s-ar fi cuvenit. Bineînțeles că indurase toate suferințele ca să mă poată crește, iar eu pe nesimțite îl părăsisem pe un peron de gară.’ (pag. 103)
Tabloul societății chineze contemporane este prezentat în mod cât se poate de critic și fară menajamente, cu puține înflorituri alegorice. Este o lume egoistă și coruptă, în care societatea ierarhizată este dominată de politicul urmat de cei înavuțiți în ultimii 40 de ani și de o mare masă de oameni simpli și dezorientați. Yu Hua s-a născut în 1960 și copilăria sa a fost marcată de Revoluția Culturala, urmata de schimbarea orientării economice și trecerea la un capitalism feroce combinat cu control ideologic în stil comunist. Viziunea să reflectă epoca prin care a trecut. Faptul că acest roman a putut fi publicat în China de astăzi m-a surprins și într-un fel m-a bucurat. Trebuie curaj pentru a scrie o asemenea carte dar și pentru a o face să apară. Cititorii români vor recunoaște în carte multe dintre aspectele trăite și la noi în timpul tranziției perpetue în care pare să se afle și societatea noastră, amplificate însă în proporții la dimensiunile uriașe ale Chinei: generații de tineri fară perspective și speranțe, clădiri demolate în timp ce locatarii se afla încă înăuntru, violența poliției, nou-născuți abandonați, crimă organizată, prostituție și trafic de organe, o presă de senzație care însă nu previne mușamalizarea unor grave afaceri de corupție, sau ascunderea gravitații unor accidente soldate cu victime omenești. Asemănarea cu evenimente recente este desigur pur întâmplătoare:
‘… pe internet au apărut știri diferite. Unii spuneau că numărul morților depășise cincizeci, ba unii vorbeau chiar de o sută de persoane. Mulți criticau guvernul în mediul online pentru că ascundea numărul persoanelor decedate, ba unii chiar căutau definițiile date de Comitetul pentru Securitatea Muncii accidentelor soldate cu morți, și astfel au aflat că un accident cu trei până la nouă morți era considerat “de gravitate medie”, un accident cu peste zece morți era considerat “grav”, în timp ce unul cu peste treizeci de morți era “foarte grav”. Pe internet unii criticau guvernul pentru că încerca să diminueze consecințele situației, stabilind că ar fi vorba doar de șapte persoane decedate. Chiar dacă ar fi murit și celelalte două persoane cu răni grave, tot ar fi fost cu totul doar nouă victime, ceea ce impunea încadrarea incidentului drept unul de gravitate medie, nimic mai mult. Iar această încadrare era cât se poate de potrivită, căci nu afecta poziția primarului, a secretarului de partid și a celorlalți ștabi.’ (pag. 117-118)
Cititorii români vor fi familiari și cu sentimentele povestitorului confruntat cu transformările ecologice și depopularea satelor:
‘Când într-un final am ajuns în satul tatălui meu, am băgat de seamă că nu mai era câtuși de puțin satul unde fusesem eu în copilărie. Satul acela avea pădure și pâlcuri de bambus, ba chiar și câteva heleșteie. Odinioară, împreună cu câțiva veri mai mari ochisem vrăbii prin pădure cu arcul, sau mă băgasem în heleșteu, cu pantalonii suflecați, ca să prind raci. Îmi aduc aminte că lanurile de rapiță străluceau pe ogoarele înșiruite unele după altele și răsunau de voci și zgomote care mai de care – voci de bărbați, de femei, de copii sau bătrâni, însoțite de ciripitul pasărilor, de mugetul vacilor. Mai mult decât atât, țin minte că erau acolo și niste scroafe care umblau prin canalele despărțitoare dintre câmpuri. Acum, satul era ca amorțit, ogoarele părăsite, iar păduricea și pâlcul de bambuși fuseseră de mult tăiate. Nici heleșteiele nu se mai zăreau. Toți tinerii din sat își găsiseră de lucru la oraș, ceea ce explica de ce am întâlnit doar câțiva bătrâni care stăteau în fata porții și câțiva copilași care se apropiau de mine șovăielnic.’ (pag. 120-121)
Yu Hua este un maestru al narațiunii și lectura acestui roman (prima dintre cărțile sale pe care o citesc) nu mi-a lăsat nicio îndoială că mă aflu în prezența unuia dintre marii scriitori contemporani ai lumii. Talentul său de povestitor combină realismul cotidian, de multe ori crud și senzaționalist, cu fantezia și cu satira care frizează absurdul. Dar este și o carte poetică și profund omenească, în care se întrețes nu una ci mai multe povești de dragoste, sensibile, patetice, de obicei terminate tragic. Poate părea straniu, dar în ciuda grozăviilor descrise care se petrec în lumea noastră și a inevitabilității sfârșitului, mesajul mi s-a părut optimist. În universul creat de Yu Hua vii și morții interacționează și mai exista o șansă de împăcare și de liniște. Daca acceptăm premiza cărții după care moartea este doar un început, atunci există și speranță.
Books and bookstore lovers will find many things they will like in ‘The Bookshop‘, the film made in 2017 by Isabel Coixet. It is a film about books and how they can change people’s lives, about people who love books and dedicate their lives to them. ‘The Bookshop‘ and is a very British film although Isabel Coixet was born in Spain (but with enough international productions in her filmography). The film is British not only because the story takes place in England, but also in its style, characters and narrative approach. In the end, this excess of Britishness proves to be one of the main problems of the film.
The story. We are in 1959, in a small and picturesque town on the coast of England. Florence Greene (Emily Mortimer) is a war widow whose only passion in life is books. We are not told, but we can guess that she remained alone very young, what we see from a flashback is that her short period of happiness with her husband who fell in the war was also related to books. They had met in a bookshop. Maybe that’s why she decides to open a bookshop in the seaside town, in an old building, on the edge of living conditions. He plans opposed by the city’s rich and strong, led by the evil Violet Gamart (Patricia Clarkson), the owner of a sumptuous residence, belonging to a family with strong enough ties in London to influence the enactment of a law to expropriate buildings such as Florence’s bookstore with the scope of opening there dubious art clubs. The local inhabitants are in favor of the heroine, among them the recluse Mr. Brundish (Bill Nighy) who shares her passion for good literature and a girl in her teens who is her employee and who will play a key role in the story. The bookshop opens, but will it withstand the pressures and prejudices?
What I liked. I share the passion for books and bookstores, and not only I vibrated at the scenes in the bookshop but I could feel the smell of books in my nostrils. Ray Bradbury and Nabokov (or rather their books) play an important role in the story. Emily Mortimer is exceptional in the lead role, one of those female roles that radiate beauty and goodness, and that can’t help but conquer. The description of the atmosphere of the place with the social hierarchy and the differences of class and status is well served by the rest of the acting interpretations that are OK, at the level of good English productions. The cinematography is refined and delicate, the scenes from the bookshops, in the mansions of the rich, and especially the outdoors ones contribute to the visual quality of the film. What I liked less. The script is thin. There is a surprise in the end that widens and even changes the perspective of the story, but it comes too late to erase the impression of predictable storytelling, something like a Disney production made in the BBC studios, or to balance the effect of the excessive use of off-screen comments which, as usual, do not help the story and do not add quality of a visual arts production. ‘The Bookshop‘ has a beautiful idea to start from and many visual and cinematic qualities, but the lack of consistency of the plot makes this production largely miss its target.
Există artiști care reprezintă și simbolizează epocile în care au trăit. Asociem Italia secolului 16 cu operele lui Leonard, Rafael și Michelangelo, Spania de la cumpăna secolelor 18 și 19 cu Goya, sau Franța ultimelor decenii ale secolului 19 cu pictorii școlii impresioniste. Joseph Wright din Derby este, poate, un nume mai puțin celebru în istoria artei, contemporanii și compatrioții săi Thomas Gainsborough și Joshua Reynolds fiind cotați mai bine. O parte din opera sa însă este extrem de reprezentativă pentru perioada în care a trăit, a doua jumătate a secolului al 18-lea, surprinzând un moment din istoria cunoașterii când știința se desprindea de filosofie și de magie, și devenea noua religie a unei societăți materialiste și a unei economii bazate pe industrializare. A fost pictorul potrivit pentru epoca și țara în carea începea loc aceasta revoluție – Anglia.
Joseph Wright a trăit intre 1734 și 1797. S-a născut, a trăit și a creat în cea mai mare parte a vieții sale în orașul Derby, din centrul Angliei, unde a și murit. Era cunoscut ca ‘Joseph Wright din Derby’ în timpul vieții, deoarece mai exista un alt artist cu același nume care însă a fost uitat de istorie. A studiat timp de doi ani la Londra cu Thomas Hudson, care era și profesorul lui Joshua Reynolds. Acestei perioade i se datorează formația sa clasică, tehnica sigură, și în special stăpânirea perfecta a clar-obscurului căruia îi poate fi considerat ca fiind unul dintre maeștri în arta secolului 18. Contrastele dramatice între lumina artificială, umbre și întuneric sunt caracteristice lucrărilor sale de interior, multe dintre ele dedicate științei, medicinei, începuturilor industrializării. Opera sa însă nu s-a rezumat la aceste teme. Dimpotrivă, a fost un pictor destul de prolific, cunoscut în epocă și pentru peisaje și portrete, participant la expozițiile și prezent în saloanele Societății Artiștilor și ale Academiei Regale de Arte. La fel ca Rembrandt, s-a pictat și pe sine însuși la intervale regulate de timp, așa încât avem astăzi numeroase autoportrete care expun evoluția fizionomiei și a stărilor sale sufletești de-a lungul vieții. Din autoportretul care ni-l înfățișează în tinerețe, pictat intre 1765 și 1768 și care se afla la Galeria Națională a statului Victoria din Melbourne, ne privește un tânăr elegant, inteligent, încrezător în sine, cu o privire care învăluie și cercetează lumea din jur și pe cei care o populează.
A doua jumătate a secolului al 18-lea a fost pentru Marea Britanie o perioadă de consolidare și expansiune. După secole de frământări sociale, conflicte interne, războaie civile și crize constituționale, Anglia a cunoscut după 1714, sub casa de Hanovra, aproape un secol de stabilizare a monarhiei, reconstrucție internă și expansiune treptată a imperiului. Pierderea unei părți a coloniilor din America de Nord a fost compensată de expansiunea economică, urmată de creșterea influenței politice în Asia și de descoperirea și colonizarea Australiei și a Noii Zeelande. După începutul secolului 18, insulele britanice nu aveau să mai cunoască războaie, toate conflictele în care a fost angrenat imperiul având loc peste mări. Se înființează și se consolidează instituțiile academice, se dezvoltă universitățile, cluburile și societățile unde au loc cercetări, conferințe și dezbateri pe teme științifice. O astfel de societate era Societatea Lunară din Birmingham, care număra printre membrii sai pe Erasmus Darwin, bunicul lui Charles Darwin și medicul personal și prietenul lui Joseph Wright. Filosofi, oameni de știință, industriași se adunau în aceste societăți pentru a schimba informații, a înțelege lumea din jur, a îndruma activitățile economice și de educație. Lucrările semnificative ale lui Wright reflectă această efervescență intelectuală organizată, uneori în mod realist, alteori cu o mai importantă încărcătură simbolică. ‘Alchimistul’, creată în 1771 și care se afla expusă la Muzeul și Galeria de Artă din Derby, este una dintre aceste lucrări. Titlul complet al picturii poate fi tradus ca ‘Alchimistul în căutarea pietrei filosofale, descoperă fosforul, și se roagă pentru succesul lucrării sale, așa cum era obiceiul Vechilor Astrologi Chimiști’. Încă din titlul lucrării poate fi sesizată plasarea subiectului într-un spațiu istoric-alegoric, și despărțirea dintre știință și credință. Alchimistul semi-îngenunchiat se roagă într-o atitudine specifică sfinților din picturile baroce, dar practica este definită ca istorică, iar celelalte două personaje, probabil asistenții alchimistului, nu participă la ceremonial, ci sunt concentrați asupra experienței și asupra lor înșiși. Globul pământesc și cărțile sau manuscrisele de pe etajeră localizează scena în vremea Renașterii, după 1500. Forța interioară este credința, dar sursa puterii și a cunoașterii este știința.
Atmosfera întâlnirilor societăților științifice este reflectată și în tabloul ‘Un filosof conferențiind în planetariu (în care o lampă ține locul soarelui)’ realizat ceva mai devreme, între 1763 și 1765, care se află la același muzeu din Derby. De observat în primul rând rolul filosofului, care aici poate fi un nume generic pentru cercetătorul renascentist al universului înainte de specializarea în discipline ale cunoașterii. Oaspetele, un conferențiar cum vor fi fost mulți dintre cei care vizitau orașe ca Derby sau Birmingham, s-a oprit pentru un moment din vorbit, dând răgaz celuilalt bărbat să-i înregistreze în scris cuvintele. Doi copii, băieți, par mai interesați să se joace. O fată adolescentă, cu brațele sprijinite pe mașină, văzută din spate, contemplează liniștit. Un tânăr își protejează ochii de strălucirea luminii emanate din centru și o tânără se uită fascinată, fără să clipească. Între conferențiar și celelalte personaje există o relație ca între un mesager și apostolii săi. Atitudinile sunt asemănătoare cu cele din picturile lui Caravaggio realizate cu un secol și jumătate în urmă, doar că locul revelației religioase a fost luat de cunoașterea științifică. Magie poate? În orice caz știința devine doctrina magică.
Una dintre lucrările cele mai celebre ale lui Joseph Wright se găsește la National Gallery din Londra. Este vorba despre ‘O experiență cu o pasăre în pompa de aer’. Astăzi, acest gen de experiențe ar atrage critici justificate din partea societăților care protejează animalele. Pompa de aer fusese inventată în 1650, la Magdeburg, de Otto von Guericke. Câțiva ani mai târziu, Robert Boyle a început să construiască asemenea mașinării în Anglia, ele devenind aparate curente în laboratoare și universități, pentru a demonstra caracteristicile fizice ale vidului, dar și comportamentul animalelor supuse unor asemenea experiențe. Acesta este subiectul dramaticului tablou pictat de Joseph Wright în 1768. O conferință științifică folosește ca material didactic o astfel de pompă în care se află o biată pasăre identificata ca un cuc alb. Remarcați folosirea iscusita a clar-obscurului, precum și, ca și în pictura precedentă, atitudinea dominantă a conferențiarului, ale cărui acțiuni, precum cele ale unui magician, determină reacțiile participanților. Deși este vorba despre un tablou imaginar, o parte dintre personaje sunt identificabile. Cuplul de tineri din stânga tabloului reprezintă o pereche de logodnici care aveau să se căsătorească cu un an mai târziu. Bărbatul care le consolează pe cele două fetițe este Erasmus Darwin. În perspectivă istorică, acest tablou capătă o semnificație suplimentară, cea de avertisment asupra unor experimente care creează suferință, a unor direcții de cercetare științifică riscând să producă mai multe pagube decât folos.
Ciclul din care face parte pictura ‘Atelierul fierarului’, aflată la muzeul din Derby pe care l-am menționat anterior, face legătura între revoluția cunoașterii științifice, care se apropia de apogeu în perioada în care a trăit și a creat Joseph Wright, și perioada revoluției industriale, aflată în faza sa incipientă. S-ar putea ca motivele care l-au determinat pe pictor să aleagă atelierele de fierărie ca subiect al câtorva dintre creațiile sale importante să fi fost artistice în aceeași măsură în care erau tematice. Lumina focului și a metalului incandescent înlocuiește sursele centrale de lumină din alte tablouri, creând însă același joc de lumini și umbre și aceeași atmosferă care amplifică sentimentele personajelor reprezentate în tablou, în cea mai buna tradiție a clar-obscurului. Scena este concretă și detaliile sunt precise, însă compoziția și mai ales fundalul aparțin deja picturii romantice. Atelierul acesta ar putea reprezenta chiar fierăria lui Hefaistos sau Vulcan, zeul antic al făurarilor, meșteșugarilor, sculptorilor și, în general, al creatorilor și inventatorilor de bunuri materiale din orice domeniu. Trecutul și viitorul se regăsesc într-o îmbinare simbolică. Alături de portretele unora dintre eroii primei faze a revoluției industriale engleze, picturile de gen ale lui Joseph Wright din Derby sintetizează spiritul unei epoci în care setea de cunoaștere, forța gândului și talentul invenției deveneau motoarele progresului social.
(Articolul a apărut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
‘Zana‘ (2019) directed by Antoneta Kastrati is the first film from I’ve ever seen. It is no surprise that the film deals with the wars in the Balkans at the end of the last century, among the consequences of which were the appearance of new states on the map of Europe, including Kosovo. However, the perspective from which the conflict is presented is different. The director, who lives in Los Angeles and has made several documentaries about that period, chose together with the screenwriters to describe the conflict indirectly, by presenting the traumas and psychological sequels of the conflict more than a decade after the events. It does so from the point of view of the victims and especially of the women who were in many cases the ones who suffered the most during the war and who continued to bear in silence the nightmares of the horrors they went through. The result is a special film, with a strong emotional impact, a testimony and a document made with the tools of fiction film.
The story takes place in a Muslim village at the intersection of the world of smartphones and YouTube applications, with the traditions that guide the lives of families and the community for centuries. Lume (Adriana Matoshi) is a woman approaching her 40s who carries the hard work duties in a rural economy and within a social order in which women seems to have many more obligations and far fewer rights to decide about their own lives than men. The trauma of the memory of her young daughter killed in the war a decade ago does not leave her, and the woman is finding it increasingly difficult to face the pressures of her husband Rem (Fatmire Sahiti) and mother-in-law (Astrit Kabashi) who want another child to be born. When modern medicine seems to be ineffective, the family presses her to turn to the advice of ‘healers’ – either the local ones in the village or the most famous ones, with television programs and fees of 500 euros. Modernity and tradition, the trauma of war and the attempt to preserve the cohesion of the family, all meet in conflict in the woman’s life.
The whole film revolves around the character of the Lume, and Adriana Matoshi‘s acting is exceptional. The villager from Kosovo is fragile in soul but also dignified in her attempt to overcome her trauma and to face forces much stronger than her in a world where she is surrounded by hostility and indifference. Antoneta Kastrati‘s directorial conception, even if she fails to completely avoid the demonstrative rhetoric, combines it with elements of social criticism and careful observation of traditions in order to make the film cinematically interesting beyond the manifest message. The cinematography is also expressive, with moments of authentic beauty. The fantastic thread is less explored, the director being more concerned with the social dimensions of the phenomena of ‘healers’ and exorcism. This reminded me of another film from the Balkans, ‘Beyond the Hills‘ by the Romanian Cristian Mungiu, where a similar theme was also approached in a realistic register. I liked less the way the characters around Lume were defined, I think there was room for more psychological depth especially in the characters of the heroine’s husband and mother-in-law. ‘Zana‘ is a film that adds to a gallery of productions that describes the conflicts and wars in the Balkans and their aftermath. In addition, it is a film with cinematic quality moments, a film worth seeing, and not only in the context of the message against violence of war and prejudice.
‘La vie de boheme‘ (1992) takes, like many other films by Aki Kaurismäki, a classic theme, including its story and characters, and transplants it to another historical period and another world – the Kaurismäki universe. In the case of this production, he takes two of his favorite actors from films made in Finland and brings them to Paris to film the location of the Parisian bohemian and the love between Mimi and Rodolfo. The starting point is the same novel published in the mid-19th century that inspired the opera “La Boheme” but the characters have insecurity and in-adaptation to the mercantile world that surrounds them specific to many of Kaurismäki‘s heroes. Nothing of the extroverted exuberance of the parties in Puccini’s work reaches ‘La vie de boheme‘, instead we have copious doses of Finnish melancholy. We do witness an opera scene or rather a scene the opera, because the camera is directed not to the stage but to the hall to capture two of the heroines of the story dreaming of an untouchable world in the supreme sounds of Mozart’s music. As in the novel or the work inspired by it, love cannot overcome death.
The heroes of the film are three failed artists, perfect only in their incompatibility with the world around them. Marcel (André Wilms) is a writer who is not able to shorten his 21-chapter texts and adapt them to the tastes of contemporary readers. Schaunard (Kari Väänänen) is a composer whose strident works are not supported even by his friends. Rodolfo, the painter (Matti Pellonpää), is thrown out the door outside all the galleries to which he tries to place his paintings, but at least he has an admirer and buyer who provides for a while the three a thin source of income. Unfortunately, this Rodolfo is also an illegal immigrant (from Albania, from all places) and just when he found his love in the person of the bartender Mimi (Evelyne Didi) he is discovered by the police and deported. The plot follows somewhat the lines of the story we know from Puccini’s opera, with social and personal details adapted to the Paris of the last decade of the 20th century. Each of the three men will live ephemeral love stories, united fby their friendship and their poverty in a world where their art has no chance to be appreciated and ensure their livelihood.
What does the Kaurismäki version of “La Boheme” bring new? It is noteworthy first of all the cynical and pessimistic view of the relations between artists and the surrounding society. It does not help, of course, that each of the three is lacking talent and is a failure in his own field. ‘La vie de boheme‘ also captures the role of women in intrigue – they seem much more materialistic and down to earth than their lovers, and will leave them when they are convinced that they are no longer able to support them. Even Mimi is far from the soft image of Puccini’s work, and the choice of an older and less attractive actress accentuates the effect. Kaurismäki does not give up melodrama, but seeks it elsewhere, creating an anti-romantic version of the story. Benefiting from the services of the extraordinary cinematographer Timo Salminen, he builds on the screen an almost timeless Paris, paying homage to the French filmmakers and the classic works of this film school. His “La Boheme” is not sung but narrated amid grunts of frustration. This special movie, like all Kaurismäki‘s movies, is not to be missed.
‘The Burnt Orange Heresy‘ directed by Giuseppe Capotondi is one of those films whose fate on the screens was seriously affected by the pandemic. Presented for the first time at the Film Festival in Venice in 2019, it was to be released in theaters in March 2020. It is now released on screens, more than half a year late, in a world where cinemas are sparse and the audiences in them even sparser. Had it been promoted well, this film would have had the chance of at least an average audience success, maybe more than that. As things stand, this film that combines a romantic story with a thriller that happens in the art world, and that tells some interesting truths about the commercial value of modern art, including the role and influence of art critics that channel the taste of the public but also determone where collectors’ money goes is just escapist entertainment at a time when yesterday’s ‘normal’ stories have become the subject of nostalgic fantasies.
The stoary is located in Italy, although the characters being American or British expatriates or travelers the film is spoken entirely in English. James Figueras (Claes Bang) is an art critic and the author of books, the most recent of which demonstrates the role of the critic in appreciating art, but also suggests that the field is open to imposture and scams. At one of the book’s launching events, he meets Berenice (Elizabeth Debicki), a young and beautiful American tourist, whose personality and past seem ambiguous. The two quickly land in bed, after which the art critic invites his new girlfriend to spend the weekend with him in the luxurious villa on the shores of Lake Cuomo of an eccentric rich man called Cassidy, also an art collector (Mick Jagger). In a cottage on the edge of the estate, Cassidy houses Jerome Debney (Donald Sutherland), a brilliant painter who disappeared from the public eye for over 50 years, after his entire work had been burned by flames in a fire in Paris. Did he continue to create? A painting of his, if it exists, would be of immense value – material and artistic. I stop here to avoid the spoiler sin. I will only say that there are enough dialogues about art in the film (some reminiscent of Yasmina Reza’s play ‘Art’) but also thriller action material to please fans of those genres.
The execution is more than reasonable, although not completely without problems. Claes Bang and Elizabeth Debicki are very well suited for their roles, the connection between them is credible, they have chemistry and their dialogues in the first part of the film are an excellent introduction to the subject and the atmosphere. Mick Jagger and Donald Sutherland create each excellent roles in their own ways and give me hope for the future, because, at least in movies, it seems that the peak of men’s success with beautiful women happens after we turn 75 years old. The cinematography is excellent, Italy with its natural landscapes, luxurious villas and exuberant interior art representing the perfect setting for a film that manages to attract attention as a thriller related to art, with romantic overtones. In fact, about two-thirds of the film have a look & feel of the 60s or 70s. The final part changes the tone a bit, modern violence appears although is not necessary or cinematically effective, and some details are explained too much and too trivially. However, there are plenty of other good reasons to search and watch this movie when it hits screens nearby or when you get a chance to see it streamed.
