Editura Paralela 45 republică într-o ‘ediție definitivă’ una dintre cele mai interesante și mai intrigante construcții epice ale ultimilor ani în literatura română – tetralogia (numită de autor ‘Clan de Romane’) ‘Cea mai frumoasă poveste a lumii’. Cele patru volume semnate de Daniel Bănulescu, cu titluri unul mai incitant decât celălalt, se constituie într-o istorie pitorească și alternativă, amestecând fantasticul cu macabrul, a ultimilor ani ai dictaturii comuniste și ai regimului cultului personalității lui Nicolae Ceaușescu. Hazardul face ca să fi citit și să fi scris deja despre ultimul volum intitulat (cu modestie!) ‘Cel mai bun roman al tuturor timpurilor’, a cărui acțiune se petrece între lunile aprilie și octombrie ale crucialului an 1989. Acțiunea celui doilea volum, al doilea și în ordinea lecturilor mele, este plasata cu un an înainte, în patru zile precis marcate, la începutul lunii aprilie 1988. Este o carte mult mai subțire și mai concentrată decât prima pe care o citisem, dar consistentă în ton și atmosferă, care îmi confirmă faptul că în Daniel Bănulescu avem unul dintre cei mai neobișnuiți prozatori români de astăzi, autor al unor cărți care provoacă și delectează în același timp.
Diavolul însuși vizitează Bucureștiul anului 1988. Se înmulțesc vizitele sale în orașele Europei de Est în ultima vreme, așa cum sunt imaginate de scriitori. Exemplul clasic este, desigur, ‘Maestrul și Margareta’ al lui Mihail Bulgakov dar am întâlnit o descindere similara și în ‘Clovnul’, romanul scriitorului basarabean Iulian Ciocan, despre care am scris recent. Orașul reimaginat de Daniel Bănulescu este, la suprafață, cel pe care ni-l reamintim din acea perioadă. Lozincile și cozile la orice coexistă.
‘”România a ales.
Socialism. Pace. Progress.”
scrie deasupra unui magazin de Lactate, din care, bineînțeles, lipsește cu desăvârșire orice fel de marfă.
Deasupra cozii formate în fata unui magazin Alimentara, și la care 200 de oameni așteaptă fară să știe ce produs o să se vândă acolo, lozinca dezvăluie:
“Ceaușescu – eroism.
România – comunism” (pag. 20)
Diavolul aterizează la Aeroportul Otopeni și angajează serviciile taximetristului Țaca Genel, personaj pe care îl vom reîntâlni și în volumul final al ciclului. Cel care poartă numele alternative de Has Satan, Ho Diabolos, Șeful Scump, Nimicitorul, Generalul, etc. are o misiune clara: trebuie să reconstituie cheia care să deschidă încuietoarea temniței în care va fi închis un prieten de-al sau.
‘Secretul de fabricație e următorul: Există în București trei, nouă sau cincisprezece persoane pe care, pentru a ne fi mai ușor, le vom numi “Regi Fermecați” sau “Regi Secreți ai orașului”, care au următoarea calitate:…
… Daca ai lua mulaje după lobii urechilor lor stângi și daca ai înșira aceste mulaje într-o anumită ordine, pe niste tije metalice, atunci ai obține profilul cheilor, pe care prietenul meu ar putea evada din temnița care e numita “Închisoarea Adâncului”. (pag. 24)
Identificarea? Prenumele regilor sunt scrise pe un bilețel de însuși Arhanghelul Gabriel, iar locul unde pot fi găsiți, chiar dacă în perioade istorice diferite, este albia râului Bucureștioara, unul dintre râurile dispărute cu vremea, dar care poate fi încă identificat pe hărțile vechi ale orașului. Cum pentru Diavol călătoria în timp nu este o problemă, cei trei Regi vor fi identificați în persoanele unui asasin în serie de la începutul anilor ’30 care poartă pitorescul nume Ulpiu Sargețiu Galopenția (etimologia numelor eroilor lui Daniel Bănulescu ar merita un articol separat), în persoana lui Nicolae Ceaușescu (ce alt păcătos mai mare cunoașteți în istoria României?) și în persoana unui pitoresc spărgător care este confundat cu un opozant al regimului. Nu sfârșesc bine niciunul dintre cei trei, dar morțile lor nu se petrec neapărat în această carte. Călătoria în anii sfârșitului de regn comunist și în trecutul mai îndepărtat al Capitalei, cu combinația de personaje macabre și grotești care uneori acționează în mod rocambolesc, construiește o întreagă mitologie subterană care amintește de foiletoanele cu Misterele Bucureștilor, populare în a doua jumătate a secolului 19. O parte dintre personaje le vom regăsi și în volumul final al Clanului de Romane. Imagistica ia uneori tente de filme de groază, ceva în stilul celor regizate de Tim Burton:
‘Capul din mâna lui Has Florescu are un ochi deschis, iar celălalt închis, o jumătate din față întreagă, iar cealaltă jumătate de față distrusă, din pricina zdrobirii de asfalt. Părul și sprâncenele îi șiroiesc de un lichid întunecat, emanând un miros de alcool. Țeasta însă își mișcă buzele cu o veselie nelalocul ei chiar pentru careva care a scapăt de la Străulești.
– Bună dimineața domnule Țaca. Ce bine e în Republica noastră Socialistă, ce bine e pe pământ și ce bine e pe străzile Bucureștiului nostru! Ce norocoși suntem cu toții că trăim în cel mai plin de mistere oraș de pe întreg mapamondul.’ (pag. 91)
Foarte interesantă este prezentarea lui Nicolae Ceaușescu în acest ciclu de romane. Dictatorul are parte de un fel de reabilitare intelectuală, dar în mod cert nu morală și nu politică. Șiret și abil din punct de vedere politic, se deghizează în mod măiastru, precum califii din ‘1001 de nopți’ și se amestecă în popor pentru a-i ‘sonda’ opinia. Stilul său de conducere nu diferă de felul în care își administrează afacerile rivalii sai din lumea interlopă. Are însă și inteligență politica și ‘viziune’. Unul dintre programele care în perspectivă istorică par astăzi elucubrante, cel al unei bănci mondiale pentru țările în curs de dezvoltare bazată pe capital românesc este descrisa în termeni care combină satira, absurdul și vocabularul geopolitic și economic. Inspirația – în carte cel puțin – este Biblia!
‘Ideea genială a lui Nicolae Ceaușescu era să înființeze, pe tăcute, o Bancă Mondială a României, care să acorde credite, cu dobânzi incredibil de mici, țărilor în curs de dezvoltare, pentru a le uni într-o singura entitate și pentru a ajunge întâi Bancherul, apoi Regele lor.
Așa că, de doisprezece ani încoace, Nicolae Ceaușescu clădește, în neguroasă conspirativitate, cărămidă cu cărămidă, Banca Mondială a României.
Acționează în trei direcții principale:
Cumpără, prin interpuși, tone de aur, cu care vitaminizează tezaurul național al României.
Ține cât mai scăzut fondul de consum al populației românești.
Și se aliază tot mai strâns, și tot în secret, cu câteva dintre marile țari arabe, precum Irakul, Libia și Iranul, pentru ca aceste state să-și mute din o parte din munții lor de lingouri de aur, în visteria Băncii sale Mondiale și, prin această metodă, să înfrângă cât mai des capitalul sovietic și capitalul american.’ (pag. 104)
Paradoxul istoriei este că aceste intenții într-adevăr existau și erau incluse în planurile dictatorului. Și non e vero …
Ceaușescu are o eminență cenușie pe nume Petre Gigelea, care îi îndeplinește cu constinciozitate toate ordinele dar și îndrăznește să-i puna întrebări grele (paradoxal, fară consecințe):
‘- Din pricina opririlor curentului electric, într-un an, mor în incubatoare sute de noi născuți. Alte câteva mii de copii mor din cauza lipsei de medicamente, pentru că toate medicamentele noastre le vinzi în străinătate. Alte câteva sute de copii mor din pricina lipsei de lapte praf, pentru că tu nu permiți să se cheltuiască dolari pentru a fi cumpărat laptele praf necesar din străinătate.
– Petre, amintește-ți că, dacă paie nu sunt, nici n-ai cum să-i hrănești pe măgari – își prinde Secretarul General al Partidului. cu îndemânare, cu cel de-al doilea ac de siguranță, pălărioară de perucă. Daca paie nu există, nici noi nu suntem vinovați.’ (pag. 124)
Un loc special în iad este rezervat de Daniel Bănulescu poeților adulatori, și în special Bardului cu cenaclul și cu discipolii săi. Paginile dedicate personajului Emilian Răulescu sunt savuroase, inclusiv cele care descriu pedeapsa pe care i-o dă dictatorul pentru ‘erorile’ sale. Răulescu este de altfel încă unul dintre personajele care vor apare și în volumul final al ciclului.
‘- … Revista la care a fost angajat se numește “Contemporanul”. E atât de plicticoasă încât, dacă se întâmplă să zboare pe deasupra ei, musca se plictisește și adoarme … Pentru faptul că a deconspirat secretul de Partid și de stat, Răulescu n-a primit decât o pedeapsă simbolică: El îi scrie revistei vocalele. Și vine altul în urmele lui, Lavrenție Lulici, mult mai curat în cerul gurii, și îi adaugă revistei consoanele. La sfârșit, nu le vine nici lor să creadă ce revista mizerabilă au produs, se fac unii pe alții prosti și se sparg de râs.’ (pag. 97)
Observație editorială de detaliu: ar fi bine ca ediția de după ‘ediția definitivă’ (și sunt convins că vor fi) să corecteze câteva probleme editoriale, intre care o foarte evidentă încurcătură în socoteala anilor la pagina 100.
Sarcasmul și absurdul, demonologia și fantasticul se întâlnesc în paginile acestei cărți scrise în stil de roman picaresc, pe care cititorii o vor savura și în același timp se vor îngrijora în timpul lecturii. După ce am citit, în ordine, volumele 4 și 2, rămâne să mai caut tomurile 1 și 3 din tetralogie pentru a-mi forma o imagine completă. Nu pot să nu mă întreb încotro se vă îndreptă prozatorul Daniel Bănulescu de aici încolo. Va trece pragul anilor ’90 cu un ciclu similar dedicat perioadei post-decembriste? În definitiv, nu lipseau nici atunci și nu lipsesc nici acum Diavolii și ei vizitează din când în când Bucureștiul.