“Noi nu ne deosebim prin ceea ce suntem ci prin mortii pe care ii plangem” este motto-ul impresionantei carti a lui Varujan Vosganian, motto care pune de la inceput aceasta cronica a comunitatii armene din Romania sub semnul unei istorii traumatizante marcata de prezenta neintrerupta a mortii. Mai incolo in carte aflam despre ce fel de soapte este vorba: “In copilarie am trait intr-o lume a soaptelor. Ele se rosteau cu bagare de seama. Abia mai tarziu am aflat ca soapta are si alte intelesuri, cum ar fi tandretea sau rugaciunea.” Soaptele copilariei lui Vosganian sunt soaptele fricii de urechile vecinilor sau ale informatorilor, sunt soaptele care transmit o istorie prea cumplita pentru a fi povestita cu voce tare, sunt soaptele pe care mortii le trimit marturie de pe celelalte taramuri. Scriitorul care este la o generatie sau doua dupa majoritatea eroilor cartii aduna informatiile ca un cronicar predestinat (in capitolele finale aflam si care este simbolul acestei predestinari) se considera a fi un cronicar al unor timpuri si a unui popor care nu a avut o modalitate de expresie a suferintelor sale istorice.
Nu stiu nimic despre literatura armeana si despre reflectarea in ea a genocidului impotriva armenilor petrecut in timpul primului razboi mondial. Am convingerea ca romanul lui Vosganian desi scris in romaneste va deveni una dintre piesele de rezistenta, daca nu piesa de rezistenta a acestei literaturi. Cititorii familiari cu literaturile Holocaustului si a Gulagului vor regasi structuri narative familiare, evenimente mult prea cunoscute, vai, in istoria ororilor comise de oameni impotriva oamenilor, si elementele psihologice determinante comune ale victimelor – incredulitatea in fata rautatii umane si a destinului, disperare, revolta impotriva Dumnezeului absent, resemnare, dorinta oarba de supravietuire, razbunare. Capitolul opt al cartii este zguduitor in detalii si aduce nenumarate informatii care localizeaza exact cele sapte cercuri ale infernului pe care deportatii armeni le-au trecut in ceea ce pentru majoritatea a devenit drumul spre moarte.
“De la convoaiele duse in locuri izolate si usor de impresurat pentru a fi macelarite, si de la lagarele de concentrare pana la moartea prin impuscare, infometare, scufundare in apa inghetata, ori arderea de vii a muribunzilor, toate mijloacele folosite pentru uciderea armenilor, pe drumurile Anatoliei, de la Constantinopol si pana la Deir-ez-Zor si Mosul, au fost utilizate mai tarziu de nazisti impotriva evreilor. Atata doar ca in lagarele naziste detinutii purtau numere, iar aceasta numaratoare macabra a sporit grozavenia crimelor comise impotriva poporului evreu. Mortii ramasi in urma actiunii de nimicire a poporului armean nu sunt mai multi, daca intre crime de asemenea amploare se pot face comparatii de acest fel, dar sunt mai nenumarati. “
Structura cartii este fals memorialistica. Desi povestita la persoana intaia aflam prea putin si conteaza prea putin personalitatea autorului, care devine mai mult un medium prin care vorbesc personajele care au trait de-a lungul primelor doua treimi ale secolului. Mai degraba este vorba despre o colectie de povesti ale vietii acestor personaje, multe dintre ele fabuloase in dimensiuni, de la bunicul Garabet adunator si arhivar al memoriei comunitare, trecand pe la exaltati si victime, intreprinzatori, eroi si tradatori, cu totii purtand insa povara trecutului, a fugii si refugiului, a traiului ca apatrizi. Impreuna povestile lor compun istoria unei comunitati care isi poarta patria pierduta nu numai in memorie, dar si in harti pastrate ca un secret sacru, si in carti scrise cu semne ininteligibile pentru cei din jur, si in insemnele consulare ale unei tari care nu mai exista decat in sperante si vise.
Scriind cronica comunitatii armenesti din Romania, Varujan Vosganian creaza in ‘Cartea Soaptelor’ si o reflexie a societatii si istoriei romanesti din jur, care in perioda in care se petrec povestile eroilor sai trece prin prea scurta perioada de relativa democratie si prosperitate de dupa intregirea frontierelor, prin convulsiile extremismului nationalist, dictaturile succesive si razboiul, ocupatia si caderea sub controlul celei mai indelungate dictaturi din istoria Romaniei – cea comunista. Din nou au loc scene simbolice:
“In 1949, personajele nu sunt ale Cartii soaptelor, traiesc in afara ei. Ba mai mult, sunt dintre acelea care asmut impotriva cartilor si indeamna multimile sa le arunce in foc. In Cartea soaptelor se povesteste despre ziua in care au ars cartile. Asa cum ziua taierii pruncilor nu i-a putut ucide pe toti pruncii, tot asa ziua arderii cartilor nu a putut distruge toate cartile In razboiul dintre stapaniri si carti, desi numai cartile mor, stapanirile nu castiga niciodata. Pentru ca oamenii au scris mai mult decat au puterea sa uite.”
Pasajul este superb, si este intarit vizual de descrierea scenei in care cenusa cartilor arse ale comunitatii este dusa spre cimitir intr-o procesiune funebra pe strazile orasului, in sunetele muzicii catate de fanfara tiganilor.
La peste 500 de pagini Cartea soaptelor este neasteptat de usor de citit. Secretul consta in puterea de evocare a autorului, in minutiozitatea si veridicitatea descrierilor care readuc la viata Bucurestii sau Focsanii perioadei interbelice, sau personaje mai mari si mai adevarate decat viata, cum ar fi Hartin Fringhian, industriasul rege al zaharului, purtator al unei demnitati si credinte in valorile timpului sau care transcende si biruieste intr-un fel vicisitudinile istoriei. Egal lui in literatura romana a ultimelor decenii este poate doar Ozias din Caietele lui Ozias a lui Ion Vianu. Contructia epica se bazeaza pe acumularea povestirilor si varietatea personajelor ca si introducerea si dezvaluirea gradata a elementelor istorice functioneaza bine, cu putine exceptii – capitolul penultim este una dintre ele, unde un alt episod memorabil al adunarii amintirilor materiale ale comunitaii intr-un chivot ce va fi ingropat spre inchiderea cel putin aparenta a unui ciclu este alipit unor episoade biografice intr-o alaturare in care imi pare a lipsi cursivitatea.
Capitolul final sugereaza insa ca inchiderea cercului a fost doar aparenta – aluzie la un conflict neincheiat, la o rana istorica inca nevindecata. Daca drama va avea insa si alte acte ele se vor desfasura in alta parte, si limba in care vor fi scrise cronicile va fi alta decat limba romana. Cartea soaptelor ramane insa o emotionanta cronica de referinta scrisa intr-o frumoasa limba romaneasca si apartinand de aceea si acestui spatiu cultural comun.
Despre carte, istorie, memorie – http://carteasoaptelor.ro/