Tema Holocaustului în filmul românesc

Câteva filme foarte vizibile și foarte discutate și disputate în spațiul public ar putea crea impresia că Holocaustul este o tema majoră a cinematografiei românești. Lucrurile nu stau deloc așa. Subiectul a fost aproape complet absent din cinematografia românească a primilor 60 de ani de la încheierea celui de-al doilea război mondial. Recuperarea istoriei României de după 1989 s-a concentrat pe aspectele crimelor comunismului. A trebuit să treacă și Noul Val românesc de la începutul mileniului, dominat de minimalism cinematografic și teme sociale legate în majoritate de cotidian sau de istoria apropiată.  Filmele dedicate Holocaustului sunt rare și  în majoritate recente. Să trecem în revista câteva borne semnificative și filmele care au adus subiectul în atenția cineastilor și a spectatorilor.

Holocaustul a fost un subiect tabu în perioada comunistă. Cei care au trăit în România epocii și au trecut prin sistemul de educație comunist își amintesc manualele și lecțiile de istorie unde se vorbea despre crimele nazismului fără a fi menționate cine au fost victimele principale. Cu excepția Comunității Evreiești (dar și acolo cu reținere și sub supraveghere) nimeni nu pomenea Holocaustul și cu atât mai puțin episoadele petrecute în România. Singurul film din perioada comunistă care se aproprie – în mod indirect și contorsionat – de tema discriminărilor rasiale de la sfârșitul perioadei interbelice premergătoare Holcaustului este ‘Actorul și sălbaticii’, regizat de Manole Marcus și bazat pe un scenariu scris de Titus Popovici.  Manole Marcus, de origine evreu, a fost un regizor talentat, dintre primii care au asimilat în filmul românesc elemente stilistice ale Noului Val francez. Titus Popovici, unul dintre scenariștii prolifici ai epocii, a scris multe scenarii ale unor filme de propagandă, introducând uneori tematici considerate ‘îndrăznețe’ în epoca. Rolul și efectul lor este disputat. ‘Puterea și adevărul’ (regizat tot de Manole Marcus) pleda în aparență pentru deschidere politică în tonul ‘dezghețului’ lui Hrușciov și al lui Ceaușescu in primii ani după preluarea puterii. ‘Actorul și sălbaticii’ conținea – folosind pretextul scenei teatrului de revistă – o pledoarie pentru libertatea de exprimare a artiștilor. Erau acestea invitații reale la dezbatere sau mai degrabă subtile manevre propagandistice încercând să poleiasca o realitate sumbră?

Eroul filmului ‘Actorul și sălbaticii’ (ieșit pe ecrane în 1975) este inspirat direct de figura marelui actor de cabaret și revistă Constantin Tănase. Scenaristul Titus Popovici face însă o manevră propagandist-istorică ciudată, mutând sfârșitul tragic al vieții actorului în perioada de imediat dinaintea celui de-al doilea război mondial, și înlocuind ocupanții sovietici care erau tința atacurilor sale satirice cu Garda de Fier. Toți spectatorii români știau cine au fost inamicii lui Tănase și cei care direct sau indirect i-au cauzat sau grăbit sfârșitul. Legionarii apar în film ca exponenți ai unei mișcări politice violente și dușmani ai libertății de exprimare (ceea ce în realitate și erau), dar sunt și subtil exonerați, căci li se atribuie o vină imaginară, despre care toți știau că este falsă istoric. Și totuși, este singurul film din acea perioada în care sunt explicit menționate crimele Gărzii de Fier, și în care apare figura unui evreu care este victimă a discriminărilor și represiunii, în personajul Ionel Fridman, textierul actorului, rol jucat de Mircea Albulescu. Filmul de altfel are multe calități cinematografice, folosește iscusit tehnica teatrului în filmul de epocă (‘Cabaret’ al lui Bob Fosse ieșise pe ecrane cu câțiva ani înainte și probabil l-a inspirat pe Marcus), și se bucură de o distribuție excepțională care include cel mai mare rol pe ecran al lui Toma Caragiu (care avea să moară în cutremurul de la 4 martie 1977) alături de Mircea Albulescu, Mircea Diaconu, Marin Moraru și alții mulți și buni.

Deși strict vorbind nu aparține cinematografiei românești, cred că trebuie menționat în această trecere în revista filmul ‘Train de vie’. Motivele principale ar fi faptul că autorul sau, Radu Mihăileanu, și-a trăit primii 22 de ani de viață și și-a început formarea și studiile cinematografice la IATC, înainte de a emigra în Franța, și că filmul este o coproducție, filmat în parte în România și beneficiind de participarea unei echipe considerabile de actori și tehnicieni români. Este totuși un film francez, nominalizat pentru premii César și câștigător al premiului pentru debut la festivalul de la Veneția. Distribuit în România, a expus pentru prima dată publicul românesc prezentării pe marile ecrane a unor episoade istorice petrecute nu departe de România, și trecute sub tăcere până atunci în cinematografia română. Abordarea este în registru comic, și aici fiind vorba despre o premieră, o inovație îndrăzneață în contextul cinematografiei mondiale. Radu Mihăileanu a fost de altfel angrenat într-o polemică în care a susținut că Roberto Benigni s-ar fi mai mult decât inspirat din scenariul sau când a conceput ‘La vita è bella’, capodoperă sa, care a ieșit pe ecrane cam în aceeași perioada și i-a adus italianului Premiul Oscar. Personal nu am fost entuziasmat de filmul lui Radu Mihăileanu. Este o poveste fantastică de speranță și vise în vremuri grele. Ideea este bună și originală, cu un final de excepție care compensează ritmul lent și cinematografia convențională din mijlocul filmului. Prea multe dintre personajele de pe ecran aparțin însă stereotipurilor evreiești (chiar dacă pozitive) coborâte direct din ‘Fiddler on the Roof’. Actorii sunt buni, dar chiar și celor mai buni actori le este greu să depășească abordarea schematică a scenariului. Intriga secundară a întâlnirii societății de shtetl cu lumea ne-evreiască este tratată într-un mod prea asemănător cu unele cărți ale lui Bashevis-Singer și merită mult mai mult decât abordarea simplistă de care are parte în acest film.

A trebuit să așteptăm până în anul 2008 pentru a vedea apărând pe ecrane o prima abordare frontală, curajoasă, și la nivel cinematografic corespunzător a temei Holocaustului într-un film artistic românesc. Regizorul Radu Gabrea deja abordase perioada și subiectul în documentarul ‘Struma’ difuzat în 2001. În ‘Călătoria lui Gruber’, el se ocupă de unul dintre cele mai sângeroase episoade din această perioadă, pogromul și masacrul la Iași a peste 13.000 de evrei în primele zile ale participării României în război. Timp de mulți ani, cărțile de istorie românești au ignorat sau au minimalizat evenimentele, dar adevărul a devenit din ce în ce mai evident în special după publicarea raportului Wiesel, în ciuda eforturilor depuse de negaționiștii Holocaustului, care încă încearcă să ascundă responsabilitatea autorităților române din acele vremuri.

Un veteran al cinematografiei din România, Radu Gabrea nu era la primul său film artistic care se ocupă de evenimente sensibile din istoria românească. În ‘Cocoșul decapitat’, el abordase aceeași perioadă, analizând evenimentele din perspectiva populației germane din România, o parte din care a colaborat cu naziștii. Nu mi-a plăcut acel film, dar am apreciat curajul în abordarea subiectului. În ‘Călătoria lui Gruber’, Gabrea se bazează pe premize foarte solide, folosind amintirile scriitorului italian Curzio Malaparte care, în calitate de corespondent de război, a vizitat orașul imediat după evenimente și le-a menționat în romanul lui ‘Kapput’. Povestea din film descrie sosirea lui Malaparte în oraș în primele zile după ce România a intrat în război ca aliat al Germaniei naziste, în iunie 1941. Războiul începuse, dar ceea ce îl deranja pe Malaparte este o alergie teribilă care putea fi vindecată doar de un specialist cu domiciliul în Iași. Acest doctor nu era ușor de găsit totuși, haosul domnea, oamenii nu putea fi găsiți unde ar fi trebuit să fie, mentalitatea balcanică a corupției părea să fie amplificată de război și, mai presus de toate, medicul se întâmpla să fie evreu. Ceva teribil părea să se fi întâmplat cu evreii din acest oraș, dar nimeni nu vorbea deschis despre acest lucru sau când vorbea folosea un limbaj dublu, ascunzând faptele. Armata și poliția aruncau răspunderea unii pe ceilalți. Comandantul militar al regiunii va fi suspendat, dar nu și pentru pierderea vieții evreilor (el a fost, de fapt, felicitat de dictatorul Antonescu pentru gestionarea eficientă a evenimentelor), ci pentru că permisese soldaților săi să prade moșia unui conte și să-i distrugă crama. Filmul care începe într-un registru comic unde scriitorul inocent italian se întâlnește cu România veșnică a eroilor lui Caragiale, se transformă într-o confruntare dramatică cu ororile crimelor de război. Echipa de actori face o treabă excelentă, începând cu Florin Piersic Jr. în rolul lui Malaparte, în ciuda faptului că este sau pare prea tânăr pentru rol. Malaparte avea 42 de ani la evenimentele descrise în film. Marcel Iureș are o prezență scurtă dar memorabilă pe ecran ca Gruber (doctorul evreu), în timp ce Claudiu Bleonț și Răzvan Vasilescu joacă rolurile șefilor armatei și ai procuraturii locale în cea mai bună tradiție a lui Caragiale.

Pogromul de la Iași a fost cam în aceeași perioadă subiectul unui film documentar al televiziunii israeliene, care prezenta documente și mărturii ale supraviețuitorilor trenurilor morții. Interesantă este prezența în film a regizorului evreu originar din România, Andrei Călărașu. După ce ajunsese la o oarecare notorietate în România ca regizor al unor comedii de succes, Călărașu a emigrat în Israel în 1965, reprofilându-se ca regizor și producător de emisiuni de televiziune. În documentarul menționat, Andrei Călărașu apărea însă nu ca cineast, ci ca martor, el fiind unul dintre supraviețuitorii cumplitului ‘tren al morții’. Cine a văzut mărturia sa filmată, greu o va uita vreodată.

Menționez aici încă un documentar, care a avut parte de o gestație îndelungată și a fost subiectul unor polemici intense la primele sale proiecții publice, și chiar înainte de acestea. Este vorba despre ‘Odessa’ al lui Florin Iepan, care are ca subiect masacrul comis în Odessa ocupată de armata română în octombrie 1941, în care au pierit 22 de mii de evrei. Filmul vorbește nu numai despre evenimentele cumplite ale acelor zile, dar și despre ne-acceptarea responsabilității istorice de către politicienii români, inclusiv președinții care s-au perindat la putere după 1989. Polemicile și atacurile împotriva regizorului, filmului și conținutului său au fost foarte intense chiar și înainte de premiera din 2013, și au continuat o vreme după aceea. Nu am reușit să găsesc filmul pentru vizionare on-line, dar un trailer de nouă minute poate fi văzut pe youTube. Nu știu ca filmul să fi fost proiectat în Israel. Nu este menționat nici pe IMDB unde filmografia lui Florin Iepan ca regizor pare că se oprește în 2007. Masacrul de la Odessa nu vrea însă să se lase uitat, nici în istoria României, și nici în istoria filmului românesc, după cum vom vedea imediat.

Atunci când Radu Jude a început să abordeze în filmele sale tema Holocaustului, numele său era deja cunoscut și în România și în lume. Regizase câteva filme de succes, iar ‘Aferim!’ îi crease o notorietate internațională, aducându-i, între altele, premiul pentru regie la Festivalul de la Berlin. În acel film Jude abordase deja o tema ‘tabu’ în istoria românească, cea a robiei și a prejudecăților față de minoritatea rromă. ‘Țara moartă’, documentarul realizat de Jude în 2017, este însă un film special din mai multe puncte de vedere. Am văzut filmul la Festivalul de la Haifa, într-o sală în care poate o jumătate dintre spectatori erau supraviețuitori ai Holocaustului sau prima generație după Holocaust. Acest document foarte special creat de Radu Jude face parte dintr-o dezbatere încă deschisă în România cu privire la rolul și responsabilitatea conducătorilor dar și a oamenilor de rând în Holocaust. Este un eveniment care nu poate fi judecat doar din perspectiva fan-ului de film, deoarece include atât de multă istorie, politică și încărcătură emoțională.

‘Țara moartă’ acoperă anii 1936 până în 1944, cea mai întunecată perioadă în istoria României și în istoria comunității evreiești din această țară, care număra aproape un milion de oameni înainte de al doilea război mondial. Considerați țapi ispășitori pentru pierderea teritoriilor românești de peste Prut, evreii au fost supuși legilor rasiale, și-au pierdut drepturile cetățenești, au fost trimiși la muncă forțată și o parte dintre ei au fost deportați în ghetouri și lagăre în Transnistria. Cu toate acestea, nu există înregistrări directe, pe ecran, despre ceea ce s-a întâmplat acolo. În schimb, regizorul a folosit o colecție de fotografii recuperate dintr-un studio foto într-un mic oraș prăfuit din sudul României de atunci. În loc de pogromuri, ghetouri și trenuri ale morții vedem pe ecran țăranii, soldații, militanții naționaliști în ocaziile lor de sărbătoare, dar și de zi cu zi. Și arme. Multe, multe arme. Coloana sonoră este mai sofisticată, compusă dintr-o combinație de cântece românești naționaliste, știri din jurnalele cinematografice, discursuri ale politicienilor de atunci alternând cu citirea din jurnalul cotidian al unui medic evreu – lipsit de toate drepturile, supus fricii, abuzurilor, persecuției . Mesajul este cel al “vieților paralele”. Radu Jude arată din nou că este un director care nu fuge de controversă și care nu se teme să inventeze noi modalități de a pune pe ecran ideile și mesajele pe care le consideră importante.

‘Țara moartă’ își lasă spectatorii să-și formeze propriile opinii, nu există nici un comentariu în afara ecranului, care să îndrume sau să explice. Nu există imagini în mișcare, doar imagini ‘stills’ din colecția de fotografii Acsinte. Spectatorii sunt lăsați să judece singuri. Filmul aparține unei categorii aparte, poate singurul documentar similar cu care pot compara acest film este “Shoah” al lui Claude Lanzmann.

Radu Jude nu s-a oprit aici. Un an mai târziu a realizat filmul artistic ‘Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari ‘, prezentat în toamna trecută la Festivalul Internațional de Film de la Haifa și în aceste săptămâni în cadrul Festivalului Filmului Românesc organizat în Israel de ICR Tel Aviv. Un film care abordează cu curaj și fără menajamente tema cunoașterii și asumării trecutului în societatea românească de astăzi. Un film care va avea un impact și va stârni controverse, dar sunt convins că este exact ceea ce și-au dorit realizatorii.

Pot fi trasate multe paralele între regizorul Radu Jude și eroina principală a filmului, o regizoare cu nume de poetă, care primește susținerea financiară a primăriei pentru organizarea unei reconstituiri a unor episoade din participarea României în cel de-al doilea război mondial, nu în alt loc (simbolic) decât în centrul Bucureștilor, în Piața Palatului, locul unde a început schimbarea (incertă, incompletă) a destinului României în 1989. Ca și Radu Jude însuși, regizoarea Mariana își asumă riscul de a include în creația sa artistică nu versiunea eroică naționalistă, ci adevăruri incomode despre crimele de război comise de armata română în anul 1941, în perioada în care era aliată cu Germania Nazistă. Masacrul de la Odesa se află din nou în centrul atenției.

Ideea că guvernanții României și armata aflată sub comanda lor au fost răspunzători de crime de război contravine evident și mitologiei și imaginii idealizate create în lungii ani de ignoranță. Societatea românească, așa cum o prezintă Radu Jude, este fragmmentată în planuri multiple. Demersul de auto-analiză istorică al regizoarei se bucură de sprijinul unei părți a echipei cu care lucrează, dar și de multă rezistență la toate nivelele, de la cel al funcționarilor culturali care încearcă să influențeze conținutul creației artistice într-o variantă ‘soft’ a cenzurii și până la o parte dintre actorii amatori și figuranții intrigați și indignați de varianta neconformistă a istoriei pe care sunt îndrumați să o prezinte. Rasismul și cabotinismul, cinismul și demagogia își dau mâna într-o combinație uneori comică, alteori absurdă a încercărilor de a devia scopul proiectului. Până la urmă ceva este realizat, dar cu un preț personal semnificativ.

Personajele lui Radu Jude reflectă și alte sfâșieri și disonanțe la diferite nivele ale lumii românești de astăzi. Unele dintre ele sunt cultivate, citează liber din filosofi și istorici, dar folosesc simultan un limbaj de stradă, fără perdea și menajamente. Există un conflict secundar al relației între regizoare și un pilot de aviație căsătorit și întrebarea dacă el este esențial liniei tematice principale a filmului este legitimă. Răspunsul este în opinia mea pozitiv, personajul Marianei fiind astfel prezentat în diferitele sale dimensiuni, ca un personaj complex și în același timp familiar, o femeie inteligentă și vulnerabilă în viața personală, departe de a fi doar un personaj-șablon cu obsesie politică. Interpretarea actoricească este excelentă, cu mențiuni speciale pentru Ioana Iacob în rolul principal și Alexandru Dabija în cel al responsabilului cultural. Extrasele din materialele de arhivă ale jurnalelor cinematografice ale vremii sunt folosite în mod inteligent sub pretextul documentării pentru realizarea reconstituirii și crează o imagine clară a contextului istoric la care se referă filmul. Cadrele lungi și folosirea aparatului de filmat mobil crează o atmosfera dinamică și autentică.

Este filmul prea lung cu cele două ore și douăzeci de minute ale sale? Mărturisesc că nu m-am plictisit în niciun moment, din contră, am fost interesat în permanență de subiect și de detalii iar construcția gradată a acțiunii își are deznodământul într-un final cu impact emoțional. Pentru personajele filmului și pentru spectatori întrebarea centrală este dacă istoria poate fi învățată, reînvățată, asumată. Răspunsul la această întrebare rămâne ambiguu. ‘Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari’ este însă un film pe care cei care îl vor vedea nu îl vor uita ușor și îl vor discuta multă vreme.

Drumul este acum deschis și au fost înregistrate și câteva creații remarcabile. Recuperarea istorică a problematicii Holocaustului este însă departe de a fi încheiată în societatea românească, în filmul și în literatura română. Filmele lui Radu Gabrea, Florin Iepan, Radu Jude alături de cărți cum sunt cele scrise de Cătălin Mihuleac fac parte dintr-un proces cultural și istoric, dureros dar necesar, în desfășurare, și care trebuie să continue. În ceea ce am prezentat aici nu este vorba despre un final, ci doar despre câteva episoade dintr-un serial.

Articolul a fost publicat inițial în numărul 21 (mai 2019) al revistei ‘Nautilus’