CHANGE.WORLD: Y2K – După 25 de ani

Posted on January 13, 2025 by admin

Cu câteva zile în urmă, la cumpăna anilor, am serbat o aniversare ciudată. Au trecut 25 de ani de la un eveniment sau non-eveniment care se anunța a fi apocaliptic. Este vorba despre noaptea în care omenirea a trecut din anul 1999 în anul 2000. În acea noapte s-ar fi putut petrece catastrofe de proporții: avioane care cad din cer, centrale nucleare care ies de sub control, baze de date care sunt șterse instantaneu, conturi bancare care dispar ca și cum nu ar fi existat, rețele de telefonie și comunicații digitale care încetează să funcționeze, sisteme de transport paralizate și încă tot ceea ce vă puteți imagina rău, cu condiția să fie vorba despre aparate sau instituții acționate, controlate, comandate sau bazate pe calculatoare numerice. Prevederile apocaliptice erau la modă, cam ca la orice sfârșit de secol sau cu prilejul altor date rotunde, dar de această dată ele se bazau pe calcule matematice, erau dezbătute în reviste științifice și emise nu de proroci religioși, ci de ingineri în calculatoare și experți IT. Evenimentul cunoscut sub numele de Y2K sau ‘Bug-ul mileniului’ a fost până la urmă un non-eveniment. El a generat însă panică în toată lumea și au fost investite sume imense pentru prevenirea problemelor potențiale. A fost vorba despre o panică falsă? Despre o campanie care a alimentat în mod intenționat o industrie lucrativă și a creat locuri de muncă pentru milioane de programatori, vreme de câțiva ani? Sau o reală catastrofă a fost evitată tocmai datorită măsurilor de prevenire care au urmat avertismentelor experților? Mai important – pot asemenea fenomene avea loc în viitor? Economia, viața socială și politică a întregii planete este astăzi digitalizata cu ordine de mărime mai intens decât acum 25 de ani, deci urmările unui eveniment similar ar fi și mai catastrofale. Pentru a răspunde acestor întrebări să ne întoarcem puțin în istoria nu prea îndepărtată.

(sursa imaginii: https://nypost.com/2023/10/28/lifestyle/y2k-bug-could-have-killed-heres-when-it-could-hit-again/)

Problema tehnică este relativ simplă. Până prin anii 1990, multe programe de calculator erau concepute pentru a reprezenta anii ca două cifre, în loc de patru. Primele două cifre erau considerate automat că fiind 1 și 9. Ca urmare, 98 era interpretat ca 1998, iar 00 că 1900, și nu ca 2000. Mulți se temeau că, atunci când ceasurile aveau să sune miezul nopții pe 1 ianuarie 2000, multe computere afectate ar folosi o dată incorectă. Consecințele ar fi putut fi foarte diferite: de la afișarea incorectă a anului pe display sau rapoarte tipărite, calcule financiare eronate și până la erori în inima sistemelor, dacă erau afectate ceasurile calculatoarelor. Alte programe de calculator nu țineau cont de faptul că anul 2000 era un an bisect, în timp ce 1900 nu fusese un bisect, anii care se termină în 00 fiind bisecți doar odată la 400 de ani. Chiar și înainte de zorii anului 2000, existau temeri că unele computere s-ar putea bloca pe 9 septembrie 1999 (9/9/99), deoarece programatorii timpurii foloseau adesea o serie de 9 pentru a indica sfârșitul unui program. Existau temeri că astfel de interpretări greșite ar duce la defecțiuni software și hardware în computerele utilizate în domenii importante, precum cele bancare, sisteme de utilități, registre guvernamentale și așa mai departe, cu potențialul unui haos general la 1 ianuarie 2000 și după această dată. Calculatoarele mainframe, inclusiv cele utilizate în mod obișnuit pentru a conduce companii de asigurări și bănci, au fost considerate a fi supuse celor mai grave probleme din categoria Y2K, dar și sistemele mai noi care foloseau rețele de computere desktop au fost considerate vulnerabile. Multe dispozitive care conțin cipuri de computer, de la lifturi sau sisteme de control al temperaturii din clădirile comerciale până la echipamente medicale erau considerate a fi de asemenea în pericol, ceea ce necesita verificarea acestor „sisteme integrate” pentru sensibilitatea la datele calendaristice.

(sursa imaginii: https://www.thoughtco.com/the-y2k-bug-1779442)

O concepție greșită răspândită și, probabil, încurajată de utilizarea cuvântului „bug” pentru a descrie fenomenul, este că scurtarea anilor la două cifre ar fi fost o greșeală de codare. Este adevărat că o mare parte din acest cod timpuriu fusese scris cu zeci de ani mai devreme de programatori care nu se așteptau niciodată ca software-ul lor să fie încă în uz în 2000. De fapt însă, stocarea anilor ca două cifre fusese un compromis deliberat făcut de programatori care încercau să economisească spațiu în zilele în care fiecare octet de stocare costa bani serioși. Memoriile magnetice din anii ’50 și ’60 costau până la 1 dolar pe bit. Atât pe computerele mainframe, cât și pe computerele personale ulterioare, memoria costa în 1975 de la 10 dolari pe kilooctet la mai mult de 100 dolari pe kilooctet. Multe dintre calculatoarele anilor ’60 și ’70 foloseau cartele perforate pentru introducerea datelor și acestea aveau un format fix cu 80 de caractere pe cartelă. Proiectul meu de diplomă, în 1977, includea un program care era stocat în două cutii de dimensiunile cutiilor de pantofi pline de cartele perforate. A economisi redundantele cifre 1 și 9 la scrierea fiecărei date părea o optimizare inteligentă.

Prima persoană cunoscută care a abordat public această problemă a fost Bob Bemer (1920 – 2004) de la IBM, care o observase în 1958, lucrând la un software genealogic. Și-a petrecut următorii douăzeci de ani încercând fără rezultat să crească gradul de conștientizare a problemei cu programatorii, IBM, guvernul Statelor Unite și Organizația Internațională pentru Standardizare. Problema a fost subiectul cărții ‘Computers în Crisis’ de Jerome și Marilyn Murray (Petrocelli, 1984; reeditată în 1996 de McGraw-Hill, sub titlul ‘The Year 2000 Computing Crisis’). Prima mențiune înregistrată pe Internet, pe un grup de știri Usenet, este din 18 ianuarie 1985. A devenit o preocupare publică abia după publicarea unui articol din 1993 în revista Computerworld, de către inginerul canadian Peter de Jager, intitulat apocaliptic „Doomsday 2000”. Acronimul Y2K1 este atribuit programatorului David Eddy din Massachusetts, într-un e-mail trimis pe 12 iunie 1995.

(sursa imaginii: www.linkedin.com/pulse/remembering-y2k-blast-from-past-modern-software-engineer-gary-jones-bfuae)

Ceea ce a urmat poate fi descris ca o adevărată, dar efemeră industrie Y2K. În majoritatea țărilor avansate, firmele comerciale și financiare mari (mai ales) sau mai mici, organizațiile guvernamentale și militare, spitalele, furnizorii de servicii, producătorii de echipamente cu control digital, practic orice organizație implicată în control digital a înființat departamente speciale, care s-au ocupat cu verificarea programelor software din produsele lor, aplicațiile și infrastructura care stăteau la baza operațiilor de zi cu zi. Unele dintre programe erau relativ noi și verificările Y2K au putut fi inserate cu relativă ușurință în procesele de verificare și introducere a noilor versiuni ale produselor. În alte cazuri, era vorba însă despre programe scrise cu mulți ani, uneori cu decenii în urmă. Produsele continuau să funcționeze fără probleme, dar oamenii care le scriseseră nu mai lucrau pentru firmele sau organizațiile respective. Uneori, programele erau scrise în limbaje de programare care nu mai erau folosite, fiind considerate de mult ‘depășite’. Primele generații de pensionari IT, cei care scriseseră programele prin anii ’60 și ’70, au fost rechemate (și plătite cu sume frumoase) pentru a revizui codul ale cărui secrete doar ei le puteau cunoaște. A apărut și o industrie a testării și certificării, care aplica ‘ștampile’ de genul ‘Y2K-ready’. Lucram în acea vreme pentru o mare firmă de telecomunicații americană și am văzut aceste procese din interior. Codul multor produse sau sistemul de operare al liniilor principale de aplicații se baza pe programe scrise cu 2-3 decenii în urmă și care evoluaseră incremental în timp, de la versiune la versiune. Era o muncă titanică, și nu foarte creativă sau atractivă pentru programatori și ingineri de software. În total, la nivel global, se estimează că au fost investiți între 300 și 500 de miliarde de dolari în activitățile Y2K, din ultimii ani ai mileniului doi. Nu totul a mers perfect. Chiar și înainte de 1 ianuarie 2000 au existat unele erori legate de timpul măsurat de calculatoare. O americancă de 104 ani a primit o invitație să se înscrie la grădiniță, deoarece sistemul credea că are doar patru ani. Cinci sute de locuitori din Philadelphia au primit citații ale juriului în 1999 pentru a se prezenta în instanță în anul 1900. Un magazin de închirieri video din New York a dat o factură de 91 250 de dolari unui client care părea să fi returnat un film cu John Travolta cu 100 de ani întârziere. Toate au fost minore.

(sursa imaginii: www.zerodayclothing.com/products/y2k38/y2k38.php)

S-ar mai putea petrece asemenea fenomene în viitor? Răspunsul este categoric da, mai ales în condițiile creșterii complexității programelor și intrării în ciclurile de creare de software a sistemelor de Inteligență Artificială (IA). Se vorbește mult despre ‘problema anului 2038’ sau Y2K38. Aceasta este o problemă de calcul a timpului care face ca unele sisteme informatice să nu poată reprezenta corect timpii după 03:14:07 UTC (Universal Time Clock – ora standard universală) pe data 19 ianuarie 2038. Problema există în sistemele care măsoară ‘timpul Unix’, care este exprimat ca fiind numărul de secunde scurse de la momentul zero al sistemelor Unix (ora 00:00:00 UTC la 1 ianuarie 1970) – și îl stochează într-un număr întreg semnat (adică cu semn +/-) de 32 de biți. Tipul de date este capabil doar să reprezinte numere întregi între −(2**31) și (2**31 − 1), ceea ce înseamnă că ultima oră care poate fi codificată corect este cea de la (2**31 − 1) secunde de la timpul zero. La ora 03:14:07 UTC pe 19 ianuarie 2038, încercarea de a crește la următoarea secundă (03:14:08) va determina depășirea întregului, setându-i valoarea la −(2**31), pe care sistemele o vor interpreta ca fiind cu 2**31 de secunde înainte de timpul zero, adică ora 20:45:52 UTC pe 13 decembrie 1901. 2**31 înseamnă 2 la puterea 31 sau 2 înmulțit cu el însuși de 31 de ori. Problema este similară ca natură cu problema anului 2000 (Y2K), diferența fiind că problema anului 2000 a avut de-a face cu numere în baza 10, în timp ce problema anului 2038 implică numere în baza 2. Sunt vulnerabile aplicațiile care folosesc anumite tipuri de reprezentare a timpului, bazele de date cu reprezentarea timpului în 32 de biți și limbaje de programare care au comenzi legate de timp. Cum sistemele de operare Unix sau derivate din Unix stau la baza multor aparate și aplicații, de la tablete și telefoane mobile până la supercomputere, pericolul este real. Avantajul este că, de această dată, comunitatea programatorilor și experților în computere are experiența acumulată în confruntările cu procesele Y2K și a început din timp implementarea unor soluții, de la schimbarea unor comenzi specifice cu referință la timp în limbaje de programare foarte populare, cum ar fi C sau SQL, până la exprimarea timpului folosind 64 de biți. Chiar dacă trecem la unități de măsură cu granulație mai fină, așa cum cer aplicațiile mai moderne, următoarea problemă de acest fel va apărea doar peste sute de mii de ani (mai exact 292 de mii de ani pentru timpi exprimați în microsecunde).

(sursa imaginii: https://monsterry.com/products/survived-y2k-lousy-90s-mens-t-shirt-back-HYiTzjzd33uy)

Fenomenul Y2K a determinat publicul să conștientizeze brusc cât de profund dependentă era societatea modernă de tehnologie. Deodată, s-a înțeles cum computerele nu erau totdeauna dispozitive elegante și perfecte, ci, în multe cazuri, erau aparate fragile, rezultate din compromisuri în procese de proiectare în care se fac greșeli sau se iau decizii oportuniste, susceptibile să eșueze în orice moment. Cineva făcea comparația că era ca și cum credeam că stăm pe un pod suspendat robust, apoi ne-am uitat în jos și ne-am dat seama că era o vorba despre o platformă slăbită, construită din scânduri putrezite, îmbinate cu lipici, bandă adezivă și speranță. După cum spunea o zicală informatică: „Dacă am construi case așa cum construim software, prima ciocănitoare care ar apărea ar distruge civilizația”. Lecțiile au fost importante și poate că au venit la momentul oportun. În opinia mea, Y2K a fost un non-eveniment, deoarece inginerii au muncit din greu pentru a face din el un non-eveniment. Noi, programatorii și inginerii de software și de sisteme, am făcut lumea sigură pentru acea noapte în urmă cu 25 de ani și pentru mulți ani care au urmat, și pe drum am învățat câteva lecții costisitoare despre proiectare optimă și proceduri de siguranță. A fost perfect? Era cu adevărat nevoie de tot ceea ce s-a făcut? Au fost toate procesele Y2K eficiente? Cu siguranță, nu – perfecțiunea este pentru îngeri, nu pentru ingineri și specialiști IT. Cu toate acestea, pericolul era clar și era la fel de imediat și de inevitabil ca venirea miezului nopții în noaptea de după ziua de 31 decembrie 1999. Apocalipsa digitală a fost atunci evitată, și sper că așa se va întâmpla și în ocaziile următoare.

(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)

Posted in change.world | Leave a comment

confusing mirror (film: Zerkalo / Mirror – Andrei Tarkovsky, 1975)

Posted on January 8, 2025 by admin

I think that I have reached what is metaphorically called the ‘glass ceiling’ of my cinematic understanding today. Somehow, in my youth, I missed the opportunity to watch ‘The Mirror‘ (the Russian title is ‘Zerkalo‘), Andrei Tarkovsky’s 1975 film. I went to see it now, half a century after it was filmed, with huge expectations. I think Tarkovsky is one of the greatest filmmakers whose films I have ever seen. Two of his films are masterpieces, references, 10-stars films for me. These are ‘Solaris’ and ‘Stalker’. ‘Mirror‘, however, left me bewildered when I watched it, and I remained confused even after the inscription so familiar to me in my youth appeared – ‘End of the film’ in Russian – and the lights came on. Yes, it is a beautiful and interesting film, a film like I have never seen and will never see again. For me, however, it was a difficult artistic and intellectual experience, the film did not move me or tell me much about the man who made it, about his times, or about me.

I think the best way to define ‘Mirror‘ is as a poem in images and sometimes in words combined with a collection of memories and dreams. Several of the commentators I read talk about the memories of a writer on his deathbed. To be honest, I found almost nothing in the film that would suggest this interpretation to me. Here we probably get closer to the core of my problem with ‘Mirror‘ – the lack of any narrative structure and, in fact, even more – the absence of any intention to tell a story. We witness a succession of sequences – some from the past, others from the present of the 1970s, related to the narrator who is presented in his childhood and adolescence, to the memories of his mother (especially) and of his mostly absent father gone to war, then separated from his family (I think). Some sequences are filmed in black and white, others in color. Fictional or dream scenes are interspersed with documentary sequences about the conflicts of the mid-20th century, starting with the Spanish Civil War, World War II, the Chinese Revolution. The soundtrack is spoken by the great actor Innokentiy Smoktunosvskiy and by the filmmaker’s father, a renowned poet who reads from his poems. The music includes fragments of classical compositions by composers such as Bach or Purcell.

There are many moments of great beauty in ‘Mirror‘. The film seems composed of a fabric of metaphors. I resonated with some of them: the mirrors, the fading fingerprint, the symbol of the cross that sets in the setting of a world without icons. Others I could not decipher, for example the levitation scene. The same formidable actress named Margarita Terekhova plays both the roles of the mother and of the partner (wife?) with whom the narrator shares his life in adulthood. When it comes to the world and society around his hero, Tarkovsky tells about it within the limits of what could be said in a Soviet film in the 70s. In one of the scenes that takes place during the years of Stalinist terror, the mother experiences a panic attack, fearing that she made a mistake in proofreading some printed materials at the printing house where she worked. A refugee immigrant from Spain cannot return to his country on the other side of the Iron Curtain and, struck by nostalgia, talks passionately in Spanish about bullfighting. The years of refuge are marked by deprivation, but also by life in a nature that overwhelms the human in its dimensions. The scene that opens the film seems seemingly completely detached from the rest of the story, but it suggests something, perhaps, about mind control through hypnosis. The film is very personal, the director’s father and sister also participated in its creation. Dreams do not follow narrative or coherence rules, they are often gateways between the real world and imaginary worlds. When shared, they often need keys to be deciphered and create resonance. When watching this film, I missed many of these keys to Tarkovsky’s world.

Posted in movies | Tagged , , , , , , , , , , | Leave a comment

another tango (film: Being Maria – Jessica Palud, 2024)

Posted on January 7, 2025 by admin

I looked for (and managed to) see , at the first opportunity ‘Being Maria‘, the film that Jessica Palud directed and co-wrote about the biography of Maria Schneider and how her role in ‘Last Tango in Paris’ influenced her life and career. I knew that the film was based on the book by Vanessa Schneider – Maria’s cousin – and that therefore I could expect not only a rigorously documented script but also a close and empathetic perspective on the actress. I was curious to see how the changes in attitudes related to nudity, sex and the roles of women on screen that took place between 1970 and our post-me-too days are reflected. Finally, I was curious to see how Anamaria Vartolomei, a beautiful and talented actress, copes with this complex and difficult role. On this occasion, I also learned an anecdotal-biographical detail that I did not know: Maria Schneider’s mother was originally from Romania, as are Anamaria Vartolomei and her parents.

As a biopic, ‘Being Maria‘ is a little different than I expected. The screenwriters and director chose to focus on the filming of Bertolucci’s film and the famous rape scene. They managed to build a convincing feminist plea based on the actress’s accounts of what happened on set and tried to demonstrate that everything that followed in her life and career was determined by that moment. And yet, in parallel with the failures in her personal life, with the psychological instability and drug addiction, there were artistic comebacks and overcoming of depression and trauma in Maria Schneider’s later life and career. She created several remarkable roles and worked with directors such as Michelangelo Antonioni, René Clément and Jacques Rivette, among others. Drawing on her own experience, she became a campaigner for equal rights for actresses and for the necessary support for older actors and filmmakers. Her post-Tango life was marked by trauma and struggles with her problems, but it was not a total disaster.

I liked the first part of the film the most. Maria was born from an extramarital affair of her father (a fairly well-known actor) who never assumed paternity. The scenes depicting Maria’s relationships with her mother who raised her as a single mother, but also with her father and his ‘traditional’ family are excellent, also benefiting from the subtle interpretation of the father’s role by Yvan Attal. Even though the reason why Bertolucci (played by Italian actor Giuseppe Maggio) chose her for the role in ‘Last Tango in Paris’ is not clarified, the scenes on the set manage to reconstruct the atmosphere of the filming and convincingly reproduce the context, the circumstances and the reactions of the main characters in the most famous and infamous scene of the film. Matt Dillon does one of the best roles of his career, in my opinion, bringing to life on screen Marlon Brando, a great actor who was also struggling with his own demons and who was actually starting here the slide down the slope of physical and personal decline. Anamaria Vartolomei was not only very good but even exceeded my expectations – she is beautiful, complex, vulnerable, revolted. If she will be blessed with roles on a par with the one in this film, she will become one of the stars of her generation. Unfortunately, in ‘Being Maria‘, as in the heroine’s life – as presented in the film -, everything that follows ‘Last Tango in Paris’ disappoints. The downward slope of Maria’s life and career is described in gloomy tones and almost all the situations we see from a moment on are predictable because we have seen them in dozens of other films. Maria Schell’s biography itself, actresses dignity on the screens and the power to say NO deserved a more articulate plea from an artistic point of view. The film is, however, worth watching and debating.

Posted in movies | Tagged , , , , , , , , , , | Leave a comment

CHANGE.WORLD: 2025 – Anul care va fi

Posted on January 6, 2025 by admin

Tradiția este tradiție și, după ce am încheiat bilanțurile anului care a trecut, este momentul să încerc să anticipez cam ce ne așteaptă în 2025. Cum va fi anul care tocmai a început? Desigur, voi rămâne în sfera de interes a rubricii CHANGE.WORLD și mă voi referi la domeniile tehnologiilor avansate, cercetării științifice și explorării spațiale sau la fenomenele socio-politice care influențează aceste domenii. 2024 a fost un an de schimbări politice, unele anticipate de foarte putini experți. Privind retrospectiv la predicțiile mele de la începutul lui 2024, sunt destul de mulțumit de faptul că ele s-au adeverit în proporție de peste 80%. Se pare că am fost mai iscusit decât mulți specialiști și comentatori mult mai celebri decât mine. Încurajat de această constatare, să lustruim bila de cristal și să vedem ce ne povestește.

(sursa imaginii: https://the-rifted-universes.fandom.com/wiki/Rosalind_the_Fortune_Teller)

Schimbările politice din 2024 vor continua în 2025. Mexic are în Claudia Scheinbaum Pardo o nouă președintă, Donald Trump se va întoarce la Casa Albă pe 20 ianuarie 2025 și în Canada vor avea loc în 2025 alegeri. Foarte probabil, în a doua jumătate a anului, în toată America de Nord vor fi alți căpitani la cârme decât în urmă cu un an. Influența acestor schimbări va fi considerabilă în fiecare țară în parte, în relațiile dintre ele și economiile care sunt interconectate, în climatul politic și în felul în care continentul își administrează resursele și ecosfera. Revenirea lui Donald Trump în funcția de președinte ar putea aduce schimbări radicale pentru sectorul tehnologic și pentru știința americană – cu ramificații globale. În timpul mandatului său anterior, Trump a scos Statele Unite din Acordul de la Paris din 2015, un angajament internațional de a limita încălzirea globală la 1,5–2°C peste nivelurile preindustriale. Unii cercetători sunt îngrijorați că ar putea să facă acest lucru din nou, precum și să anuleze reglementările climatice privind centralele electrice și industria automobilelor. De asemenea, se așteaptă ca Trump să introducă politici care au implicații pentru cercetarea medicală și sănătatea reproductivă. Nominalizarea lui Robert Kennedy junior – cunoscut pentru scepticismul său față de vaccinuri – ca secretar pentru sănătate și servicii umane a fost criticată de oamenii de știință. Numirea miliardarului Elon Musk la conducerea unui organism consultativ numit Departamentul pentru Eficiență Guvernamentală ar putea afecta bugetele și forța de muncă a agențiilor științifice. În timpul campaniei sale electorale, Trump a promis să abroge ordinul executiv al președintelui Joe Biden privind inteligența artificială (IA), un ghid pentru dezvoltarea tehnologiei AI în siguranță și în mod responsabil. Vă fi acesta anulat sau înlocuit cu altceva?

(sursa imaginii: https://gregoryfca.com/insights/this-week-in-ai-111924/)

IA va fi peste tot și în 2025, și nu doar în mediile de informare. Sondajele arată că, la scară globală, în economiile avansate, 72% dintre întreprinderi planifică investiții în IA, deși doar 13-14% dintre ele consideră că aceste investiții vor da rezultate semnificative în 2025. Mai mult realism sau începutul unei tendințe de IA-scepticism? Progresele vor fi însă, în opinia mea, foarte vizibile în 2025. Două tendințe vor domina. Integrarea între IA și robotică, bazată pe progresele prelucrării informației vizuale, va începe să fie prezentă în marile întreprinderi producătoare de automobile sau în aplicațiile medicale, transformând conceptul de modele de comportament mari (Large Behavioral Models – LBM) în realitate. Se va accelera și prezența agenților IA, care fac din IA nu doar un instrument, ci și un colaborator. Pentru aceasta, fazele de învățare autonomă trebuie să continue și după intrarea în operații a sistemelor IA. Multe instrumente care folosesc inteligență artificială, utilizate astăzi, se bazează pe reguli sau seturi de date statice, iar fazele de învățare automata și funcționalitate sunt separate și succesive. Agenții IA diferă prin faptul că pot învăța continuu din intrările utilizatorilor, pot integra permanent informații contextuale (exemple: istoricul contului bancar, informații de la senzori din mediul înconjurător, comportamentul și preferințele utilizatorilor) și pot lua decizii cu puțină sau fără supraveghere umană. Cu alte cuvinte, spre deosebire de abordările de astăzi, care necesită solicitări ale utilizatorului sau reguli predefinite, agenții IA funcționează proactiv. Imaginați-vă, că exemplu, un sistem IA de gestionare a unei rețele de comunicații care identifică problemele potențiale și le rezolvă în mod autonom, asigurând un serviciu neîntrerupt. Siguranța sistemelor IA și aspectele etice ale proiectării și implementării acestora vor continua să-i preocupe și pe specialiști, și pe comentatorii din mediile de comunicare. Va fi interesant de văzut dacă vreunul dintre start-up-urile care au apărut în anii precedenți cu promisiuni de a livra ‘IA sigură și etică‘ vor avea sisteme și aplicații concrete de oferit în 2025. La listele de îngrijorări aș vrea să adaug folosirea inteligentei artificiale pentru atacuri de securitate. Am văzut deja că boții se pot deghiza în comentatori sau furnizori de știri politice. Ei pot fi însă și agresori cibernetici. Un exemplu este cel al atacurilor cu injectare promptă (de informație) în care intrările rău intenționate sunt deghizate ca solicitări legitime ale utilizatorilor în sistemele IA generative. Firma de telecomunicații Cisco apreciază că doar 30% din rețelele de comunicații au protecții cibernetice corespunzătoare contra unor asemenea atacuri.

(sursa imaginii: https://ourfuture.energy/how-it-works/nuclear-power-station/)

Progresele inteligenței artificiale depind, așa cum am analizat într-un articol recent, de două tehnologii de infrastructură: cipurile specializate și energia necesară funcționarii proceselor de învățare autonomă, care stau la baza sistemelor IA. Industria de semiconductoare se află la răspântie. Tendința dominantă este scurtarea lanțurilor de aprovizionare și păstrarea sau proiectarea ‘acasă’ a produselor strategice cum sunt componentele IA. Potrivit Asociației Industriei Semiconductoarelor (SIA), vânzările globale de semiconductoare au atins un maxim istoric în luna august 2024, totalizând 53,1 miliarde de dolari, în creștere cu 20,6% față de august 2023. În 2025, piața globală a semiconductoarelor este de așteptat să atingă 687 de miliarde de dolari, în creștere cu 12,5% față de anul acesta. Producția locală (‘reshoring’, în terminologie americană) câștigă teren pe măsură ce producătorii de cipuri încearcă să evite penuria lanțului de aprovizionare, aducând operațiunile de producție mai aproape de casă. Politicile și stimulentele guvernamentale conduc, de asemenea, tendința de ‘reshoring’. Statele Unite, Japonia și Uniunea Europeană au inițiat legislații și programe finanțate de guverne pentru a-și restabili prezența în industria semiconductoarelor. Conform legislației ‘CHIPS and Science Act’ din 2022, SUA investesc 52,7 miliarde de dolari pentru a aduce producția de semiconductoare înapoi în SUA. Acesta este unul dintre programele care – deși inițiat în perioada administrației Biden – are șanse să fie continuat, probabil cu schimbări, de administrația Trump. În ceea ce privește satisfacerea ‘foamei’ de energie, una dintre tendințele recente este revenirea energiei nucleare cu o nouă generație de centrale – modulare și de capacități mai mici – mult mai eficiente și mai sigure. În noiembrie 2024, administrația Biden a anunțat obiectivul de a tripla capacitatea de energie nucleară în SUA până în 2050. Germania pare și ea să revină asupra deciziei luate în 2011, de guvernul de atunci condus de Angela Merkel, de a elimina total energia nucleară. Se estimează că Germania ar fi putut economisi sute de miliarde de euro și ar fi putut reduce emisiile de carbon cu până la 70% prin modernizarea energiei nucleare, în loc să o elimine. În fine, în ultimele luni, Amazon, Microsoft și Google au încheiat toate înțelegeri pentru a folosi energia nucleară pentru a-și alimenta apetitul de energie pentru inteligență artificială. Planurile lor includ o autonomie energetică, fără a recurge la combustibili fosili.

(sursa imaginii: https://alephnews.ro/tehnologie/victorie-la-ibm-calculatorul-cuantic-din-ce-in-ce-mai-puternic-ar-putea-distruge-internetul/)

Va fi 2025 anul calculului cuantic? Acest domeniu al tehnologiilor avansate se află la intersecția dintre fizică, informatică și fabricarea calculatoarelor super-performante. Dacă previziunile optimiste se vor adeveri, s-ar putea ca la sfârșitul anului viitor să se vorbească la fel de mult despre calculul cuantic ca și despre inteligența artificială. Dacă nu, vom rămâne cel puțin cu o aniversare. Organizația Națiunilor Unite a desemnat anul 2025 drept Anul Internațional al Științei și Tehnologiei Cuantice, cu ocazia sărbătoririi a 100 de ani de la descoperirea mecanicii cuantice. Este o recunoaștere a faptului că această ramură a fizicii a atins punctul în care promisiunile ies din faza experimentală și trec în domeniul aplicațiilor practice. Vestea bună este că aceste computere cuantice vor putea rezolva în câteva secunde probleme extrem de complexe a căror rezolvare durează în prezent ani de zile. Vestea proastă este că respectivele computere cuantice ar putea rezolva, de asemenea, problemele matematice care asigură protecția prin criptare, lăsând toate sistemele și datele imediat vulnerabile. Dintre numele de firme care merită urmărite în acest domeniu menționez giganții Google, Microsoft și IBM, dar și startup-uri precum QuEra, IonQ și Kipu Quantum. În plus, multe organizații pot accesa deja computere cuantice prin platforme cloud, cum ar fi Amazon Web Services.

Donald Trump l-a ales pe omul de afaceri și pilotul miliardar Jared Isaacman, în vârstă de 41 de ani, ca administrator al NASA. Isaacman este un entuziast care a plătit de două ori până acum pentru a zbura în spațiu la bordul unor capsule construite de SpaceX, compania de rachete condusă de Elon Musk. Ce se va întâmpla cu bugetul NASA, cifrat actualmente la 25 de miliarde de dolari anual? Este de presupus că linia cooperării dintre NASA și sectorul privat va căpăta și mai multă importanță. Calendarul spațial al anului 2025 se anunță a fi aglomerat. Cândva, dar nu înainte de luna martie, astronauții Butch Wilmore și Sunni Williams se vor întoarce de la Stația Spațială Internațională. Perechea de astronauți va fi petrecut în spațiu cel puțin opt luni în plus decât era planificat inițial, după ce călătoria lor către Stația Spațială Internațională (ISS) a fost marcată de multe anomalii în zborul inaugural cu echipaj cu nava spațială Starliner a Boeing. Pentru a reduce riscurile, NAȘA a decis să-i trimită pe Wilmore și Williams înapoi pe o capsulă SpaceX Crew Dragon. Lor li se vor alătura în călătoria de întoarcere astronautul Nick Hague și cosmonautul Aleksandr Gorbunov. Tot în martie vor avea loc două fenomene astronomice interesante: o eclipsă totală de Lună care va fi vizibilă în întregime din aproape toată America de Nord, inclusiv din Statele Unite și America Centrală învecinate, precum și din cea mai mare parte a Americii de Sud, precum și ‘dispariția’ inelelor lui Saturn datorită unghiului lor de vizibilitate de pe Pământ. O altă eclipsă totală de Lună va fi vizibilă pe 7 septembrie în întregime din cea mai mare parte a Asiei, Rusia, Australia și Africa de Est. În 2025, vehiculul (rover) Perseverance al NASA și însoțitorul său, elicopterul Ingenuity, vor continua să exploreze suprafața lui Marte, oferind noi perspective asupra geologiei și climei planetei. Perseverence are sarcina de a căuta semne de viață, în timp ce Ingenuity, care a făcut istorie cu primul său zbor de succes, în 2021, va continua să testeze noi tehnologii aeriene pe Marte. Aceste misiuni ajută la pregătirea pentru explorarea umană în viitor a planetei. China va continua cu programele sale spațiale, inclusiv pregătirile pentru misiunile echipajului pe Lună și înființarea și extinderea stației spațiale Tiangong. În 2025, China va lansa și misiunea Tianwen-2, pentru a extrage mostre dintr-un asteroid aflat în apropierea Pământului. Ceea ce nu vom vedea în schimb în 2025 va fi lansarea lui Artemis II, următoarea fază a programului NASA de explorare a Lunii. Aceasta va fi a doua lansare a rachetei Space Launch System (SLS) și va include prima misiune cu echipaj a navei spațiale Orion. Prevăzută inițial pentru 2025, misiunea este reprogramată să aibă loc nu mai devreme de aprilie 2026.

(sursa imaginii: www.economist.com/the-world-ahead/2024/11/20/space-missions-to-watch-in-2025)

Apariția inteligenței artificiale și a automatizării redefinește rolurile locurilor de muncă în diverse industrii, determinând o creștere a cererii de noi competențe. Pe măsură ce capacitățile IA cresc, este clar că tehnologia nu va înlocui pur și simplu rolurile umane, ci mai degrabă le va spori. IA este văzută acum ca un partener în productivitate, eliberând angajații de sarcini repetitive și permițându-le să se concentreze pe muncă strategică, creativă. Potrivit unui raport al Forumului Economic Mondial din 2023, peste jumătate din toți angajații vor avea nevoie de o recalificare sau perfecționare semnificativă până la finele lui 2025. Săptămâna de lucru de patru zile va începe să devină realitate. Programele-pilot din Europa au arătat că o săptămână de lucru de patru zile poate reduce epuizarea și crește productivitatea. În Marea Britanie, 92% dintre companiile care au testat o săptămână de patru zile au ales să continue după ce au văzut rezultate pozitive atât în ceea ce privește productivitatea, cât și bunăstarea angajaților. În fine, cred că tendința post-pandemie de revenire la birouri, foarte vizibilă în 2024, va încetini sau poate chiar va fi inversată în 2025. Avansurile tehnologice ale realității virtuale și realității extinse în paralel cu introducerea tehnologiilor 5G vor face biroul virtual la fel de eficient, dacă nu chiar mai eficient decât cel real în multe domenii, cu toate avantajele lucrului de acasă, de la economia de combustibil pentru transport și economia de timp de navetă, până la creșterea calității vieții salariaților.

2025 va fi un an bun în măsură în care progresele științei și a tehnologiilor avansate vor fi păstrate sub control uman și folosite spre beneficiul întregii societăți. Va fi interesant. Voi urmări, voi relata, vom discuta. Comentariile și completările sunt totdeauna apreciate.

La Mulți Ani!

(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)

Posted in change.world | Leave a comment

soulless (film: Nosferatu – Robert Eggers, 2024)

Posted on January 4, 2025 by admin

Robert Eggers‘ ‘Nosferatu‘ is the second remake of F.W. Murnau’s famous film made over 100 years ago. I haven’t counted a sequel, a CGI remix of the original film, musicals or cartoons inspired by the same character. What could a film about Nosferatu bring in 2024? Why yet another remake of a silent film masterpiece, especially after the first remake was directed by Francis Ford Coppola? I entered the cinema hoping that Robert Eggers (who also wrote the screenplay alongside Bram Stoker and the author of Murnau’s film) would have convincing answers. My expectations were only partially met.

Eggers‘ version follows the narrative line of Murnau’s film quite faithfully. Secondary characters are added and certain situations are developed, including a scene at the Transylvanian inn where the young real estate agent Thomas Hutter stops, which gives the opportunity to hear Romanian spoken. The main change, however, is the character of Professor Albin Aberhart von Franz, a doctor and expert in alchemy, magic and other esoteric disciplines. Played by Willem Dafoe, one of those actors who, for me, can do no wrong, he becomes the key to the plot, the one who discovers the dark mystery of the mysterious illness of Ellen Hutter, the main heroine, and the remedy that will break the curse and stop the plague that had struck the imaginary German city where the story begins and ends. This remedy, however, involves a supreme personal sacrifice, which here receives a sexualized version, because, well, we are in the 21st century. The images of the city hit by the plague resonate with contemporary anxieties related to pandemics, even if the vehicle of global propagation in the film – a sailing ship at sea – is not plausible to have been used from landlocked Transylvania.

I like Eggers‘ style, creativity, ambition and extremism. That does not mean that he succeeds in everything he does, in my opinion. The formidable ‘The Lighthouse’ was followed by ‘The Northman’, which was a horrible experience for me. Now, with this remake of ‘Nosferatu‘, the disappointment is only partial. The idea of ​​female sacrifice is the central axis of the plot, helped by the very interesting interpretation of Lily-Rose Depp, who alternates the intensity of feelings with the lethargy of moments of anguish and depression. I’m not so convinced that the exaggerated convulsions to which the character (and the actress) are subjected were appropriate, but I understand the idea of ​​a failed exorcism. In general, in Eggers‘ world, the premises include the acceptance of magic, esoteric sciences and everything that Gothic novels bring amplified with cinematic horror means. The visual style of his films is already recognizable, the result of his continuous collaboration with the cinematographer Jarin Blaschke. We already know that an Eggers film has a high chance of including cold, rain and snow, dark colors, many night scenes lit by torches. Added to these are the special effects – some simple and expressive (Nosferatu’s hands imported from Murnau), others amplified by digital effects such as the physiognomy and body of Count Orlok, played with courage and aplomb by Bill Skarsgård. The problem is that all these elements can be appreciated individually, but they do not connect in a story that brings something new (especially for those who have seen Murnau’s film) or creates emotion. Even the character of Ellen failed to gain my empathy. For me, this version of ‘Nosferatu‘ is yet another rewriting of a legend that had me glued to my seat the first time I saw it, but which no longer has the same effect on the third. That does not mean that I will not wait for the next Robert Eggers film and will not seek to see it as soon as it is available. With the same high expectations.

Posted in Uncategorized | Tagged , , , , , , , , , | Leave a comment

no monkey business (film: Better Man – Michael Gracey, 2024)

Posted on January 3, 2025 by admin

Released at the end of 2024, ‘Better Man‘ could also be considered one of the first films of 2025, when it reaches mass distribution in the main international film markets. It is a very favorable period for musical films, films with music and films about music and musicians. In a way, it seems that a tradition of American films from the 1930s is coming back into fashion, in which musical interludes were very often present in films of all genres but especially in comedies. ‘Better Man‘ is the biopic of one of the stars of English pop music, Robbie Williams. The British seem to dominate this genre of rocker biographies. Michael Gracey, the film’s director and co-writer, is Australian by birth, but his career exploded in the UK. He is an expert in music videos and special effects and both talents are combined and used to their full potential in ‘Better Man‘. The result is a biographical film (and largely autobiographical, as Robbie Williams approved and collaborated with his voice in its creation) like I have never seen before and probably will not see again in the future. This year has good signs.

‘Better Man‘ tells the story of Robbie Williams’ life and career, but the brilliant trick of this film is that Williams is depicted as a chimpanzee animated by computer graphics effects. I don’t know whether the idea was his or only his, but it certainly had his approval and participation. Using a monkey to represent Robbie Williams, ‘Better Man‘ allows for a metaphorical representation of the singer’s perspective, who, as he is quoted, has always felt “less evolved than other people”. We follow the development of Robbie Williams’ personality from childhood, through the struggles for recognition, to the peaks of glory and the abysses of depression and drug addiction. The most powerful drug, which no rehab can get rid of, is the desire for affirmation and the thirst for glory. The family ties are complex, and each of the three members of his immediate family played an important role: the father, who is also a singer and entertainer, a role model for the kid but also a reason for heartbreak when he leaves the family; the mother, who protects him and constantly guides him; finally, the grandmother, who inspired him confidence and injected him with love, a character that all those who were raised and loved by such a grandmother will immediately recognize. We follow the child’s upbringing, the struggles of the teenager who enters the music industry early with the group Take That, its success and breakup, the singer’s affirmation as a solo artist, his great love, the success, the self-destruction, the comeback and the reconciliation.

If everything is artistically credible and intensely emotional, the performance is technical as well as artistic. Those who have seen the films in the “Planet of the Apes” series will immediately accept the convention, and connoisseurs of British pop music life will appreciate the documentary precision of the details. The CGI effects were designed and executed by Weta, the same special effects company that created Caesar in the last “Planet of the Apes” film series. The character is a mix of motion capture and CGI, with actor Jonno Davies lending his body and voice. Several of the scenes are formidable – those from the hero’s childhood or the single shot clip of the song “Rock DJ” filmed on the famous Regent Street in London, with dozens of locations and hundreds of characters. Others push good melodrama to the limits. Robbie Williams’ biographical trajectory, far from being ‘monkey business’, is similar to that of many stars who have become heroes of musical biopics – Freddie Mercury, Elton John, Amy Winehouse. This time, however, the ending is happy, at least for now. The singer was able to collaborate on his own biopic and this on the one hand gives authenticity, on the other hand validates with personal perspective a technical artifice that could easily have fallen into mannerism. The music is amazing and I became a Robbie Williams fan after viewing the movie. One of his hit songs is “Let Me Entertain You”. Viewers who will accept convention and allow to be entertained will exit happy from the viewing.

Posted in movies | Tagged , , , , , , | Leave a comment

the encounter of two great artists (documentary: Anselm – Wim Wenders, 2023)

Posted on December 28, 2024 by admin

Wim Wenders is one of the greatest German filmmakers alive, if not the greatest. Anselm Kiefer is one of the greatest German artists, if not the greatest. Both will turn 80 in 2025. The meeting between the two takes place in ‘Anselm‘, the documentary film about Kiefer that Wenders made in 2023.

The categorization as a documentary is very approximate. It is not a documentary or a classic biographical film, nor even a film with and about ordinary art. It is rather a poem written with the artistic means of cinema, which Wim Wenders dedicates to Anselm Kiefer, with his participation. If a term of comparison is needed, it would be ‘Pina’, the film that Wenders dedicated in 2011 to the choreographer Pina Bausch, to her life, work and the institution she founded. Using the same technique of 3D imaging, the filmmaker introduces us to the world created by the artist. And this is not an easy world to live in, to understand, to accept. Anselm Kiefer (like Wenders, for that matter) was born and raised in the ruins of defeated Germany, he grew up and was educated among people who not only tried to forget but also to repress feelings of responsibility – individual and collective – for what happened during the war and especially for the Holocaust. The dialogues with the artist (when he is alive) in the usual biographical documentaries and the flash-backs in fictional cinematic biographies are replaced in ‘Anselm‘ with the artist’s works from the different periods of his life. However, Anselm Kiefer‘s works have not been spared of controversy, starting with his provocative debuts in which he tried through the means of art (photography in that case) to awaken from lethargy a Germany that was complacent in oblivion. Alongside Kiefer, his son and grandson appear, embodying the artist at early ages in his biography. The soundtrack is dominated by the reading of several poems by Paul Celan, the German-speaking Jewish poet born in Czernowitz, a Holocaust survivor who put into words better than anyone the struggle of the artist trying to create something after the Holocaust. I don’t know how many of the film’s viewers know Celan or are aware that he committed suicide in Paris in 1970.

Visually, the film is impressive and monumental, as are many of Kiefer’s works. The color palette is that of his works, and the 3D technology transports the viewers inside them. It is no coincidence, I think, that many of Kiefer’s paintings, even when they have a rectangular frame, have relief and a third dimension. In a few sequences we see at work the artist who has been creating in huge ateliers since the 80s – former industrial spaces or hangars where his gigantic works can be created and housed. Watching the film ‘Anselm‘ was for me an opportunity to get to know in more depth an artist whom I have been following and appreciating for many years. I think that most viewers who already know Anselm Kiefer will have similar feelings. Those who are not familiar with the artist and his work should, however, I think, do a minimum of research before watching this film, in order to better appreciate the art of Kiefer and that of Wim Wenders.

Posted in art, documentary | Tagged , , , | Leave a comment

Agatha in France (film: Le crime est notre affaire – Pascal Thomas, 2008)

Posted on December 27, 2024 by admin

‘Le crime est notre affaire‘ made in 2008 by Pascal Thomas was one of my holiday viewings this season. The film is the third in a series of screen versions of Agatha Christie’s novels, adapted and transferred to France. More recently, the series ‘Les petits meurtres d’Agatha Christie’ uses the same formula. The general lines of the detective mystery are preserved, but the story and characters are updated and Gallicized. The tone is comedic. Agatha Christie was never a realistic writer, in her novels we have to accept a convention and a manipulation, the psychology of the characters is linked to the enigma that needs to be solved. The same goes for the films that adapt her novels. The result is sometimes pathetic, sometimes OK, sometimes better than that. ‘Le crime est notre affaire‘ manages to amuse and relax, especially thanks to a team of quality actors including Catherine Frot, André Dussollier, Claude Rich, Chiara Mastroianni. They all seem to have had a good time filming and they manage to entertain us, the viewers, too.

Posted in movies | Tagged , , , , , , , , , , | Leave a comment

the fight against forgetting (film: The Ring / HaTabat – Adir Miller, 2024)

Posted on December 27, 2024 by admin

‘The Ring’ (‘HaTabat’ – 2024), written by Adir Miller and directed by him together with Doron and Yoav Paz, is a film that starts from some excellent premises. It is based on a true story that happened during the Holocaust in the family of Adir Miller (actor, stand-up comedian, television star, a very popular personality in Israel). It combines several interesting themes (perhaps a little too many) – the memory of the Holocaust and the struggle with forgetting, relationships between generations, the acceptance of gay relationships and marriages in traditional families. It is an auteur film, a personal film. It is clear that the author was emotionally involved and the movie manages to convey emotion to the viewers at many moments. Perhaps it is precisely this excess of emotion that is damaging. Or the fact that an authentic story was packed between so many less significant secondary plots.

Arnon, the hero of the film, is a kind of a walking failure. He was once a star prosecutor, but his passion for gambling (which is illegal in Israel) had ruined his career. He had become religious, perhaps to atone for his sins, and his strict attitude towards his daughter, Alma, with whose lesbian relationship and future marriage he cannot reconcile, completely distanced him from her. The pole of the family is Violetta, Arnon’s mother and Alma’s grandmother. She is a Holocaust survivor who owed her life to an incident in 1944, the year the Jews were deported from Hungary. At that time, she bribed a Hungarian fascist soldier with her only possession, a ring that reminded her of a dear girlfriend, so that he would spare their lives – hers and of the baby in her arms, who would become Arnon. When grandmother Violetta falls seriously ill, Arnon and Alma will set off on a journey to Hungary in search of the ring, in the hope that its magical powers, which had once saved Violetta’s life, will help a second time. What follows is a journey of confrontation with the past, but also with the realities of Europe in 2001, following the traces of history but also in the sense of knowledge and reconciliation between the father and daughter separated for many years.

I think that the script had a few problems. Arnon’s character is built around Adir Miller, and what fits the profile of the popular actor, including the jokes thrown every other minute, is not exactly what the hero in the film tries to convey. The relationship between father and daughter in particular deserved a separate film. Here it seemed reduced to clichés. That part of the story that is filmed in Hungary also seemed simplistic to me. The characters there are reduced to stereotypes – either very negative or very positive. The reality is more complex and nuanced. Here, perhaps the collaboration of local screenwriters and directors would have been appropriate. Adir Miller does what we, Israeli viewers, know best. The passing of the torch at the end of the film is unconvincing. The two actresses, on the other hand, perform complex, sensitive, moving roles. Tikva (Tiki) Dayan is an experienced actress and the role of Violetta, a Holocaust survivor who dedicates her old days to the fight against forgetting, will remain one of the best of her career. Joy Rieger, who plays Alma, confirms that she is one of the best young actresses in Israeli cinema with a role that is powerful and representative for her generation. The film intents to have an impact. Let’s see how audiences will respond. It will certainly be successfully screened on the circuit of film festivals with Jewish themes and at Holocaust commemorations. Hopefully, not only on such occasions. I felt that the melodrama accompanied by sweet music overwhelms the drama too often, the clichés and predictable scenes are too frequent, and the side themes add nothing to the main message. I was left with the impression that the documentary about the true story that inspired the film would have been more interesting.

Posted in movies | Tagged , , , , , , , , , , , | Leave a comment

Cartea de rămas-bun (carte: Carlos Ruiz Zafón – Orașul de abur)

Posted on December 27, 2024 by admin

Coperta a patra a culegerii de povestiri ‘Orașul de abur’ apărută în 2022 în colectial ‘Biblioteca Polirom’ a editurii cu același nume, într-o traducere frumoasă și căreia nu i-am găsit niciun cusur a Emanuelei Stoleriu, ne avertizează că este vorba despre ‘cartea cu care Carlos Ruiz Zafón își ia rămas-bun de la cititorii săi’. Desigur, nu aceasta a fost intenția. Zafón a conceput această colecție de povestiri ca pe un omagiu închinat nenumăraților cititori care i s-au alăturat în călătoria extraordinară care începuse cu ‘Umbra vântului’. Cuprinzând unsprezece povești, ‘Orașul de abur’ oferă cititorului personaje captivante, situații unice și o atmosferă gotică care reprezintă o completare a tetralogiei sale de mare succes, construita în jurul Cimitirului Cărților Uitate. Soarta avea să-l ajungă însă din urmă și în luna iunie a acelui an 2020, Zafón avea să piardă lupta cu cancerul.

Universul în care se petrec povestirile din acest volum este cel al romanelor scriitorului. Fiecare dintre povestiri poate fi citită separat și crează o imagine de carte poștală, uneori îngălbenită, a orașului de la malul Mediteranei unde se petrec și intrigile complexe ale narațiunilor lui Zafón. Uneori recunoaștem teme din romane, străzile par familiare celor care au citit tetralogia, iar o parte dintre numele locurilor sunt cunoscute celor care au vizitat orașul. Majoritatea povestirilor se petrec între sfârșitul secolului 19 și cel de-al doilea război mondial – perioadă de transformări și de convulsiuni în istoria Spaniei, Cataloniei și Barcelonei. Singura povestire a cărei acțiune se petrece într-o altă epocă istorică (și cea mai amplă din volum) este cea intitulată ‘Principele Parnasului’. Titlul îl desemnează pe erou, care nu este altul decât Miguel de Cervantes, scriitor aspirant și îndrăgostit peren, care face un pact faustian cu un personaj misterios care-i va deschide porțile succesului. Iată descrierea orașului cu patru secole și jumătate în urmă:

‘Erau vremuri de legendă, când istoria nu avea alt artificiu în afară de memoria lucrurilor niciodată întâmplate, iar viața nu aspira la alte visuri decât cele trecătoare. În acele vremuri, poeții ucenici purtau fier la brâu şi călăreau fără conştiinţă şi fără țintă, visând versuri cu lama otrăvită. Barcelona era pe atunci un oraş-fortăreață legănat în poala unui amfiteatru muntos, cutreierat de bandiți, care se ascundea în spatele unei mări de culoarea vinului, brăzdată de lumină şi de pirați. La porțile sale erau spânzurați tâlhari şi oameni fără de lege ca să se alunge pofta după lucrul altuia, iar între zidurile ce amenințau să se dărâme, negustori, înțelepți, curteni şi hidalgo de toate condițiile şi vasalitățile se întreceau în slujba unui labirint de conspirații, bani şi alchimii a căror faimă atingea orizonturile şi aspirațiile lumii cunoscute şi ale lumii visate. Acolo, se spunea, îşi vărsaseră sângele regi şi sfinți, cuvintele şi cunoaşterea îşi găseau adăpost, iar cu o monedă în mână şi o minciună pe buze orice aventurier putea să sărute gloria, să se culce cu moartea şi să se trezească binecuvântat între turnurile de veghe şi catedrale pentru a-şi face un nume şi avere.’ (pag. 95-96)

Deși unele dintre povestiri nu depășesc câteva pagini, structura lor este închegată și similară celor din romanele sale. Narațiunea este la persoana întâia și povestitorii sunt într-un fel sau altul legați de lumea cărților. Despre eroii principali cu destinele lor labirintice se povestește indirect, iar aventurile lor au loc într-un univers populat de personaje care au și nume dar mai ales renume: portretistul morților, făuritorul de labirinturi, făuritorul de cărți. Cele mai fascinante sunt însă, la fel ca și în romanele lui Zafón, personajele feminine. Înconjurate de mister, dăruite cu harurile inteligenței și frumuseții, dotate cu puteri magice și cu capacități de transcendere între real și imaginar, între material și spirit, femei sau fantome, ele îi farmecă, îi atrag, îi corup și îi salvează pe povestitori și pe eroi. Unul dintre naratori va inventa povești pentru a o captiva pe fata de care fusese fermecat, și destinul lui va fi marcat de întâlnire, devenind scriitor. O urmărire pe străzile orașului are loc de multe ori pe urmele acestor personaje feminine:

‘ Zilele următoare le-am petrecut căutând-o. De îndată ce tata adormea sau închidea ușa camerei, cufundându-se în uitarea aceea a lui, eu ieşeam şi o luam în jos, bătând străduțele întunecoase de pe lângă bulevardul Born, cu speranţa că o voi întâlni pe Blanca sau pe servitoarea cea sinistră. Am ajuns să ştiu pe de rost fiecare cotitură, fiecare umbră din acel labirint de străzi unde zidurile caselor păreau că se apleacă unele spre altele, formând o rețea de tuneluri. Vechile drumuri ale breslelor medievale trasau o împletitură de străduțe ce plecau de la biserica Santa María del Mar şi se întretăiau într-o aglomerare de pasaje, arce şi curbe imposibile, în care lumina soarelui abia dacă pătrundea câteva minute pe zi. Garguie şi reliefuri marcau trecerile între vechi palate în ruină şi clădiri ce creşteau unele e altele asemenea unor stânci cu ferestre şi turnuri. ‘ (pag. 19-20)

Atunci când întâlnirile se întâmplă, ele par a avea loc de multe ori la hotarele dintre real și fantastic, dintre material și ideal. Pe fundal, de multe ori, se află cărțile, obiecte care codifică și materializează înțelepciunea, magia, frumusețea și misterele lumii.

‘ Era deja noapte când am urmat-o în vila întunecoasă. Un halou palid lumina conturul trupului ei. Cărți căzute şi draperii tocite ieşeau în evidență în peisajul de mobile distruse, tablouri sfâşiate şi pete întunecate împrăştiate pe pereţi asemenea unor găuri de gloanțe. Am ajuns într-un salon mare, unde se afla un mausoleu de fotografii vechi ce miroseau greu a absenţă. Fata s-a ghemuit într-un colț lângă cămin şi a aprins focul cu foi de ziar şi rămăşiţele unui scaun. M-am apropiat de foc şi am luat cana cu vin călduţ pe care mi-o întindea. A venit lângă mine, uitându-se pierdută la flăcări. Mi-a spus că o cheamă Alicia. Avea pielea unei fete de şaptesprezece ani, dar o trăda privirea gravă şi fără sfârşit a celor care nu au vârstă, iar când am întrebat-o dacă fotografiile acelea erau ale familiei sale, nu a zis nimic.’ (pag. 158)

Una dintre povestirile diferite în structură de celelalte din volum este ‘Oamenii cenușii’. Naratorul este în acest caz un ucigaș plătit, care primește ca misiune să-l ucidă pe mentorul său, cel care-i descoperise ‘talentele’, le cultivase și-l introdusese în lumea crimei cu decenii în urmă. Fundalul pe care se petrece acțiunea este Spania la finele războiului civil. Povestirea aceasta ar putea figura în orice antologie de proză scurtă în genul ‘noir’, dar este și un document despre Spania care se afunda în decenii de dictatura:

‘ În zori, când am zărit câmpia nesfârşită a Madridului, am surâs în sinea mea. Peste câteva minute paşii aveau să mi se piardă în labirintul oraşului, de negăsit. Ca întotdeauna, maestrul, chiar şi absent, avea să-mi arate drumul. Ştiam că ziarele vor vorbi despre mine, cărțile de istorie vor încerca să-mi îngroape numele între proclamaţii şi himere. Nu conta. Noi, oamenii cenuşii, aveam să fim tot mai numeroşi. Curând aveam să stăm lângă voi, într-o cafenea sau în autobuz, citind un ziar sau o revistă. Lunga noapte a istoriei abia începuse.’ (pag. 185)

O altă proză de excepție se numește ‘Gaudí în Manhattan’. Naratorul este un student în arhitectură la începutul secolului 20, care are șansa să-l cunoască pe idolul său, marele arhitect Antoni Gaudí. Iată cum este relatat momentul întâlnirii, care are loc în cripta templului Sagrada Familia, proiectul vieții (și al eternității) marelui arhitect, locul în care a trăit în ultimele decenii ale vieții și unde este înmormântat.

‘ După puțin timp, ornamentele ascuțite ale absidei templului s-au profilat în crepuscul, pumnale într-un cer stacojiu. Un paznic mă aștepta la intrarea pe şantier cu o lampă cu gaz. L-am urmat pe sub porticuri şi arcade până la scara ce cobora la atelierul lui Gaudí. Am pătruns în criptă cu inima bătându-mi în tâmple. O grădină de creaturi fabuloase se unduia în umbră. În mijlocul atelierului, patru schelete atârnau din tavan, într-un balet macabru de studii de anatomie. Sub acea maşinărie spectrală am găsit un omuleț cu părul alb, cu cei mai albaştri ochi pe care i-am văzut în viața mea şi cu privirea celui care zăreşte ceea ce restul pot doar să viseze. A lăsat carnetul în care făcea nişte schiţe şi mi-a zâmbit. Avea un zâmbet de copil, de vrajă şi mistere.’ (pag. 198)

Povestirea relatează un episod al vieții arhitectului. În 1908 acesta fusese invitat la New York pentru a construi acolo un altfel de templu, un zgârie-nor, o catedrala păgână. Plata pentru misterioasa comandă urma să fie finanțarea până la capăt a proiectului Sagrada Familia. Ucenicul arhitect povestitor îl însoțea pe marele arhitect într-o călătorie – probabil imaginara – servindu-i că translator. Cu acest prilej vă primi o neuitată lecție despre profesie și artă.

‘ Ştii ce-i un zgârie-nori?

Cum nu aveam experiență personală în materie, am turuit ce ne spuseseră la facultate despre Școala de la Chicago, structurile din aluminiu şi invenția momentului, ascensorul Otis.

Prostii, mi-a tăiat-o Gaudí. Un zgârie-nori nu-i decât o catedrală pentru oamenii care, în loc să creadă în Dumnezeu, cred în bani.’ (pag. 199)

Știm azi că acest proiect nu a fost realizat vreodată. Căzut în uitare, a fost redescoperit în 1956. Un secol după ce Gaudí desenase schițele, el a devenit unul dintre punctele de inspirație ale reconstrucției de pe Ground Zero.

Regăsim în această culegere de povestiri stilul sublim al romanelor lui Zafón. Poezie fară rime, narațiune captivantă, mister, tragedie, umor. Spiritul lui Miguel de Cervantes, care este personaj într-una dintre povestiri, pare a veghea asupra a tot ceea ce a scris autorul. Putem doar să ne imaginăm cum ar fi putut continua traseul său literar. Volumul acesta de povestiri ar fi fost probabil o interesantă anexă la finele tetralogiei, o ocazie de a pătrunde în atelierul de creație al lui Zafón, de a vedea unele dintre schițele impresionantului proiect narativ, de a cunoaște câteva personaje înainte de a capătă complet contur sau altele care nu au intrat până la urmă în cele patru volume de romane. Așa cum a decis soarta, el este o încheiere, un rămas bun, o ultima reverență a unui mare scriitor către cititorii săi. 

Posted in books | Tagged , , , , | Leave a comment