‘Flic Story‘ (1975) is one of the last films in a remarkable series of films ‘noir’ inspired by the world of French gangsters, made between the 1950s and the 1970s. The master of the genre was Jean-Pierre Melville, whose last film, ‘Un flic’ from 1972, cast Alain Delon as a crime fighting policeman. Rumor goes that when Jacques Deray undertook the making of this film inspired by a real case and true characters, after having managed to secure the participation of the two actors, he intended to give Delon the role of the gangster and Jean-Louis Trintignant that of the vigilante policeman. It would have been closer to the profiles of the previous roles played by the two, but it would have been a shame. The reversal of roles allows Trintignant to create one of the best performances of his career, and Delon is not bad at all either. The result was a film that Melville would surely have approved of.
Roger Borniche, whose memoirs inspired the film’s script, had been a hero during World War II, who had enrolled in the police force because of a personal history. Idealistic, individualistic, unconventional in his choice of working methods, he often comes into conflict with his superiors and his entourage of bureaucratic colleagues, some of whom bear the burden of collaboration during the war. Having reached the position of inspector and with ambitions for advancement, he receives as a mission the capture of Emile Buisson, an escaped and extremely dangerous gangster who flees justice, robs and leaves corpses behind. The mission will not be simple and the pursuit will last many years.
The script is built as an alternation of scenes in which the policeman and the escaped criminal appear, the two meeting only at the end. The duel between Borniche and Buisson in the film translates into an artistic duel between the two great actors, among the most popular and appreciated of their generation. If a winner must be declared, he is Trintignant. They say that the roles of bad guys are easier to interpret. It may be true, but Trintignant‘s gaze of a killer (sometimes out of pleasure) can still freeze the blood in the veins of viewers. The criminal has one softer side: he loves Edith Piaf’s music, and this will play a role in his capture, in an anthological scene. The entire cast is very well chosen and directed, the characters are credible, the milieu of crime and the police methods and stations of the 40s-50s are very authentically reconstructed. The only criticism I would make of the script is that it does not reflect the passage of time. The pursuit lasted for many years and became an obsession for the French media but also for the police, however the events unfold on screen in the almost two hours of cinema without marking the cinematic time. The screenwriters may have relied on the fact that this case was still present in the public memory of France in the 70s, but that is no longer true today. However, this is only a minor detail in an engaging and atmospheric film, which is worth watching or rewatching.
I didn’t miss the opportunity to watch ‘Red Rocket‘ (2021) because it is the previous film by Sean Baker, the director of ‘Anora’. This was one of the revelations of the year for me and not only for me, as evidenced by the awards and nominations it received, including the Palme d’Or at the Cannes Film Festival. The surprise was even greater. I had liked ‘Anora’. Well, I liked ‘Red Rocket‘ even more. I found in this film the fluid narrative, the slightly cynical humor, the authenticity and especially the empathetic approach through which the director manages to make us care about characters on the fringes of society, of those we usually don’t meet and in fact wouldn’t really want to meet.
The story takes place in Texas City in the summer of 2016. Now and than, we hear voices of the presidential election campaign of that year on the televisions turned on in the background. The heroes in the film, however, do not seem to care about politics. Mikey is a porn movies actor who returns with only pants and a tank top on him and 22 dollars in his pocket to the poor area of his childhood town, to the house of Lexi, the wife he abandoned long ago. He is running away from something, his time as an actor has passed, he perhaps wants to start over from scratch. The people of the town located near a huge oil refinery do not really welcome him, from Lexi, who reproaches him for his abandonment and absence, to the owners or bosses of various businesses who refuse to hire a man who has a huge lapse on his CV due to the many years he was involved in the pornographic industry. In order to be able to pay the rent that his wife and mother-in-law ask from him in order to stay in the house, he returns to his old job as a drug dealer. His only friend is Lonnie, his neighbor and former schoolmate, a loner with his own problems, who is fascinated by Mikey’s stories about his adventures in California. Mikey meets Raylee nicknamed Strawberry, a young high school girl less than 18 years old, who works as a salesgirl at a donut shop. What at first seems like a flirtation between a mature man and a Lolita-like teenager progresses towards a more serious and dangerous relationship for everybody involved.
Sean Baker is original in the way he chooses his actors and formidable in the way he directs them. Most of them are non-professional actors or with little experience in big screen films. Simon Rex (Mikey) is the only one who has a rich filmography, but many of the titles are television films or music videos. The formidable Suzanna Son plays the role of the girl who has just come out of her teens (she was 26 at the time of filming tough) and I hope that she will find suitable castings for a career worth launching. Bree Elrod (Lexi), who completes the very unromantic triangle, is also practically a debutante in a leading role. Sean Baker uses the naturalness and native talent of the actors and skips rehearsals to gain spontaneity and create authentic characters, who live their roles as the story advances. The streets and surroundings of Texas City gradually become familiar to us, with the houses, streets, refinery, gas station or donut shop that are filmed most often with a mobile camera on 16mm film. The angles are sometimes those of Edward Hopper’s paintings, and the coloring is adapted to the moods of the characters: sometimes they remind me of ‘Barbie’, other times of ‘Gran Torino’. The ending leaves the viewer stoned in a question. Sean Baker is for me the cinematic discovery of 2024. ‘Red Rocket‘ is the confirmation.
‘Scarlet Street‘, the 1945 film by Fritz Lang, once again demonstrates that many of the secrets of the filmmaking profession were already discovered and used by the masters of cinema of those times. Here is a film made almost 80 years ago, with an finely written script, with heroes that reveal their characters as we advance in the action, a film about art and forbidden passions, about fraud and naivety, beautifully and interestingly filmed, and with an ending that defies the customs and the censorship codes of the era. ‘Scarlet Street‘ is one of those films in which Fritz Lang brings something of the shadows and darkness of German expressionism to the film noir genre very popular in American cinema of the 1940s. Finally, this film gives us the opportunity to admire one of the best roles of the great actor who was Edward G. Robinson, a role which is at the same time complex and very different from others in his rich filmography.
The story takes place in 1934. Chris Cross is a resigned man. He works as a bank cashier for 25 years, he married a widow who still adores her deceased husband and who nags him endlessly, he has given up on his dreams of becoming an artist and paints only on weekends. One rainy evening he intervenes on the street in defense of a young and beautiful woman who was being attacked by a man. In a short time, a relationship develops between the two, but everything is based on lies. Chris does not tell the girl that he is married, nor does he contradict her when she tells him that she believes that he is a rich painter who sells his paintings well. Kitty (that’s the name of the girl) is manipulated by her boyfriend, a conman, the two intending to get their hands on the money of the man who seems more and more in love. However, to satisfy Kitty’s demands, Chris has no other solution than to steal. He does it just as his paintings are starting to be successful. His problems are just beginning.
‘Scarlet Street‘ is a remake of a 1931 French film (‘La Chienne’), which was also an adaptation of a novel. The French film was directed by Jean Renoir and starred Michel Simon. The American version is before all Edward G. Robinson‘s movie. Unlike most of his other roles, he is neither a gangster nor a detective, but a middle-aged man who badly falls in love with a ‘femme fatale’. Since love is blind, evidences about the fraud are ignored and the story has little chance of ending other than tragedy. I was surprised at how nuanced Robinson‘s acting is here and how much empathy he can create around a character who is far from being an angel. The cinematography is also remarkable. Indoors, we are served with the portion of ajar doors and long shadows that we are familiar with from other Fritz Lang films. The surprise is in the outdoors shots, on the streets of New York in pouring rain or in Greenwich Village at the art markets. Fifteen years before the French New Wave, Lang and cinematographer Milton R. Krasner take to the streets to accurately recreate the New York of the previous decade. ‘Scarlet Street‘ is a film worth watching or rewatching, and one that I believe will interest not only classic film lovers and students of film history.
If further proof was needed that studios that make movies with streaming as their main distribution method can also produce remarkable productions, then this is the mini-series ‘Chernobyl‘ produced in 2019 by HBO. Craig Mazin is the author of a script that combines excellent documentation with a gallery of very well-defined characters – most of them real -, a series of stories of heroism and cowardice, of terror and compassion, in the conditions of a real crisis of great proportions during the last years of the Soviet system and state. For those who lived the events as residents of the Soviet Union and the surrounding countries, the Chernobyl accident was one of those moments that marked their lives. The effects could have been planetary. In the optimal dimensions of five series of approximately one hour each, ‘Chernobyl‘ combines historical docu-drama with political criticism, the horror genre and apocalyptic films. However, the horror was than clear and real, and the entire planet was close to the Apocalypse. The HBO miniseries brings that drama to life in all its intensity.
The series follows three main characters. Valery Legasov (played by Jared Harris) was a Soviet chemist who became famous worldwide for coordinating efforts to limit the effects of the Chernobyl accident and then participated as a witness in the investigations, presenting the results to the world at the International Atomic Energy Agency in Vienna. Boris Shcherbina (played by Stellan Skarsgård in one of the best roles of his career) was a Soviet politician of Ukrainian origin and his role was to coordinate the rescue activities, the evacuation of the population, but also to cover up the gravity of the situation on behalf of the leadership. A typical communist bureaucrat, he is depicted in the film as waking up late and understanding towards the end the human cost and especially the consequences of institutionalized lying. Unlike the characters of the two men, that of the nuclear scientist Ulana Khomyuk is a fictional one, whose role is to symbolize all those who fought (and many of them sacrificed themselves) to reveal the truth. Emily Watson does not disappoint here either in a formidable role.
‘Chernobyl‘ impresses with the authenticity of the production, the realistic story-telling, the impressive fictional stories around. In addition to the three main characters, a whole gallery of characters were brought back to life or imagined: a young firefighter sent to fight what seemed like a routine fire and his wife who accompanies him in the terrible days after exposure to radiation, the nuclear power plant workers who try in vain to oppose the orders of the arivist bureaucrats that lead to catastrophe, heroic soldiers and miners who risked their lives and health to limit the damage of the accident, the military sent to evacuate the civilian population and kill the animals left behind, which had become contamination hazards. The script is based on public information and documents kept secret by a system that was living out its last years and was trying to survive through internal terror and false propaganda. Although spoken in English, the series are authentic and realistic. The lesson that remains for history is that truth cannot be buried. The price of revealing it may be very high for those brave enough to confront the system, but the price of lying is even higher for society as a whole.
Robert Altman called ‘McCabe & Mrs. Miller‘ (1971) an ‘anti-western’ while some critics classify it as a ‘revisionist’ western. The story and the setting are those of the classic films of the genre. We are in a frontier town in the west of United States (northwest, to be more precise) during the period of economic expansion generated by mining. The law is still fluid, there is no sheriff or judge in the film, and the heroes rely on their spirit of initiative doubled by the handling of firearms to make a living and, above all, to survive. The main heroes are perhaps atypical compared to the heroes of classic westerns, but not an absolute novelty in American or world cinema, including Sergio Leone’s spaghetti westerns made a few years before this film. However, we could say that the story is almost the background in this film, which is an adaptation of a novel written by Edmund Naughton. What interested Robert Altman were the characters, the heroes of the film and the people around them, with their lives and deaths. Critics and film historians, as well as Altman‘s fans, consider ‘McCabe & Mrs. Miller‘ to be one of his best films, if not the best.
The film begins in classic western movies style. A man with an eccentric hat and a gun in his belt enters a small Western mining town and searches for the local saloon. He quickly gains authority because he is a good card player and there are rumors that he once killed someone in a pistol duel. He has some money and invests it in building a new saloon and opening an improvised brothel in tents. Not long after, Mrs. Miller shows up, proposing to McCabe to become his business partner. She will manage his finances and use her own experience to properly organize the prostitution enterprise. Business is booming, the bond between the two slowly strengthens, and after a while, representatives of a trust that wants to take over the city appear. When McCabe, too sure of himself, refuses a proposal that seems to him too low financially, things get complicated.
Robert Altman creates an entire human landscape around McCabe and Mrs. Miller. The two heroes are linked by a business relationship. He does not allow himself to desire her more intimately, except possibly when drunk and in front of the mirror. She takes refuge in opium-induced dreams. Reality is crueler and bigger than them, no matter how much confidence and audacity they try to surround themselves with. Warren Beatty and Julie Christie create two of the most impressive roles of their acting careers. Around them, Altman builds a full universe of characters. He chose his team of extras and let them each build their own character, their personality, their skills. Shelley Duvall, who was a regular in Altman‘s movies, and Keith Carradine at his screen debut but already predicting the formidable actor he would become, appear in supporting roles. The atmosphere is created by the sets created with the tools of the era and the cinematography of Vilmos Zsigmond, who pre-processed the film to give it a touch of authenticity. Filming took place sequentially, in the chronological order of the events in the film, so that the nature and colors also change in their natural sequence. These are minor details, but they all build an immersive atmosphere, which absorbs the viewers and brings them feel close to the characters, despite the time gap. The music by Leonard Cohen, by then far from his later celebrity, is also overwhelming, and fits perfectly in the first part, although it was not composed for this film but chosen by Altman after listening to the Canadian singer’s album. ‘McCabe & Mrs. Miller‘ ends with a memorable gunfight, in the tradition of the genre. Altman called it an anti-Western? I say it’s a beautiful Western made very differently.
Civilizația noastră este fascinată de oglinzi. Alice a lui Lewis Carroll trece de cealaltă parte a oglinzii și pătrunde într-un tărâm în care fizica și societatea sunt guvernate de cu totul alte legi. Mama cea rea din ‘Albă ca Zăpada’ își întreabă oglinjoara cine este cea mai frumoasă din țară. Unele tradiții interzic complet oglinzile, în timp ce alte religii, precum islamul și iudaismul, impun restricții în folosirea lor în anumite locuri și perioade. Tehnologiile moderne au perfecționat multiplicările dincolo de imaginile vizuale, construind reflectări complete ale persoanelor, obiectelor, fenomenelor fizice sau ale celor sociale. Se vorbește astăzi despre gemenii virtuali (sau gemenii digitali) ca despre una dintre cele mai importante colecții de tehnologii ale viitorului apropiat, egală în importanță cu Inteligența Artificială (AI). Vom încerca să descifrăm și să explicăm acest nou val tehnologic în articolul de astăzi al rubricii noastre.
Un gemen virtual (digital) este o reprezentare matematică prin intermediul tehnicii de calcul a unui obiect din viața reală, a unei ființe vii sau a unor organe din corpurile ființelor vii, a unor sisteme ecologice, industriale sau economice. Este o generalizare și extindere a unui concept foarte vechi: modelarea. Oamenii au construit modele încă din zorii civilizației, dar acestea erau modele fizice. Machete ale marilor clădiri și monumente erau construite de arhitecți, dar și îngropate împreună cu faraonii în piramide. Mai târziu, prin secolul 15, registrele de contabilitate reprezentau modele financiare ale tranzacțiilor comercianților. Un exemplu ilustru poate fi găsit și în programul spațial Apollo. Pe 13 aprilie 1970 au fost rostite cuvintele (deseori citate greșit) „Houston, we’ve had a problem”, deoarece cei trei astronauți de pe Apollo 13 au raportat că un rezervor de oxigen s-a defectat, dezactivând unele dintre sistemele critice ale navei spațiale. Pentru a-i ajuta să revină pe Pământ în siguranță, inginerii NASA au folosit simulatoarele pe care fusese antrenat echipajul pentru a elabora noi proceduri de manevră. Simulatoarele erau în mare parte modele fizice, deoarece computerizarea era limitată. Dar a fost posibil să se utilizeze datele transmise de la nava spațială avariată pentru a identifica problemele și, astfel, a explora modalități de a le evita. Introducerea tehnicilor de calcul a permis în ultimele decenii ale secolului 20 construirea de modele virtuale bazate pe domenii ale matematicilor aplicate și rulate de calculatoarele numerice. De atunci încoace s-au dezvoltat tehnologiile senzorilor și ale comunicațiilor obiectelor. Termenii ‘simulare’ și ‘gemeni virtuali’ nu sunt identici. Gemenii virtuali de astăzi reprezintă nu doar modele care oglindesc imaginile, formele și structurile obiectelor modelate, dar ele sunt și actualizate în timp real pentru a simula cât mai perfect funcționalitatea și stările reale. De aici până la predicția stărilor viitoare, mai este doar un pas, și AI poate intra în acțiune.
Una dintre aplicațiile cele mai spectaculoase, deja pusă în practică, aparține echipei Oracle Red Bull, care întreține două mașini de curse în circuitul Formula 1. 1 500 de angajați participă la fabricarea, întreținerea și exploatarea celor două modele care sunt conduse de așii echipei (Max Verstappen a câștigat trei campionate mondiale din 2021 până astăzi). Pe fiecare dintre cele două mașini sunt instalați peste 250 de senzori care transmit în timpul curselor toate informațiile despre funcționarea mașinii (performanțele motorului, temperatura cauciucurilor, starea amortizoarelor, dimensiunile componentelor mecanice măsurate de scanere cu laser etc.) gemenilor virtuali ai automobilelor de pe pistă. Informațiile primite sunt folosite pentru a preveni problemele potențiale și a recomanda sutele de modificări și ajustări aduse automobilelor de-a lungul unui sezon. Red Bull se află în avangarda industriei automobilului din acest punct de vedere, dar alte firme producătoare o urmează, atât din clasa automobilelor de curse, cât și din categoriile automobilelor în producție de masă.
O altă industrie care beneficiază de progresele modelării și ale gemenilor virtuali este industria aeronautică. Pentru început, a fost dezvoltat software specializat pentru domenii precum analiza structurală și dinamica fluidelor, care pot fi folosite pentru a explora aerodinamica fără a fi nevoie de tunelele de vânt reale, foarte scumpe și greu de construit. În același timp, grafica computerizată avansată permite afișarea rezultatelor care permit inginerilor să vizualizeze componente critice precum aripile aeronavelor. Primele aplicații sunt militare. Toate cele 76 de bombardiere gigant B-52 ale Statelor Unite au nevoie ca motoarele să fie înlocuite. Aceste avioane, datând din perioada Războiului Rece, au fiecare are opt motoare cu reacție fixate sub aripi. Funcționarea lor este deja bine înțeleasă datorită faptului că întregul proces a fost explorat pe larg folosind un geamăn digital. Atunci când programul de înlocuire a motorului a fost scos la licitație, Forțele Aeriene ale SUA au introdus modelele digitale ca o cerință. Aceste motoare vor fi fabricate la o fabrică Rolls-Royce din Indianapolis, care a câștigat licitația. Rolls-Royce, împreună cu cei doi mari rivali americani, General Electric și Pratt & Whitney, care au concurat și ei pentru contract, au fost printre primii care au început să folosească gemeni digitali pentru a-și monitoriza performanțele motoarelor. Aplicațiile se extind dincolo de domeniul militar, în aviația civilă. Imaginați-vă un zbor de la Singapore la Los Angeles. La câteva ore după plecare, monitorizarea a detectat o potențială problemă a motorului și a sugerat o cauză probabilă. Inginerii au colaborat cu compania aeriană și piloții, ajungând la concluzia că zborul poate continua în siguranță. Între timp, o echipă de tehnicieni a fost convocată, un motor și piese de schimb au fost încărcate într-un avion. Până la aterizarea zborului, echipa era pregătită să facă reparații și să întoarcă aeronava în aer cât mai repede posibil. Detectarea problemelor înainte ca acestea să se manifeste are beneficii atât de siguranță, cât și financiare, făcând întreținerea mai eficientă. Liniile aeriene obișnuiau să revizuiască motoarele avioanelor la intervale fixe, chiar dacă unele călătorii provoacă mai multă uzură decât altele. Avioanele care zboară dintr-un aeroport dintr-o regiune deșertică, cum ar fi Orientul Mijlociu, pot ingera particule de praf, care abrazează mai repede componentele. Anumite zboruri sunt mai încărcate, ceea ce adaugă stres. Unii piloți folosesc accelerația mai tare decât alții. Deoarece geamănul virtual ia în considerare toate aceste informații, programele de întreținere pot fi adaptate la modul în care este folosit fiecare motor. Timpii de exploatare în aer cresc cu până la 30%.
Aplicațiile medicale sunt alt domeniu în care eficiența gemenilor virtuali a fost experimentată cu succes la nivele diferite. Au fost create modele digitale pentru organele principale ale corpului omenesc, începând de la simularea dezvoltării placentei pentru a preveni complicațiile în timpul sarcinii și pericolele pentru mame și copii la naștere, trecând prin plămâni, rinichi și până la organul cel mai complex, a cărui simulare este legată de domenii multiple nu numai în medicină ci și în multe alte discipline – creierul omenesc. Organul care i-a atras în mod special pe medici și pe ingineri este însă inima. Ea este, în esență, un sistem de valve și camere care se contractă și se relaxează de până la o sută de ori pe minut pentru a trimite sângele în tot corpul. Două inimi nu funcționează însă la fel. Chiar dacă inimile urmează aceleași legi ale fizicii, fiecare face acest lucru în moduri diferite. Orice, de la dietă și stilul de viață până la vârstă, poate modifică modul în care țesutul cardiac se contractă ca răspuns la semnalele electrice, precum și cât de lin curge sângele prin camerele inimii. Înțelegerea impactului unor astfel de schimbări asupra sănătății corporale este critică pentru a ajuta pacienții să se vindece de bolile de inimă. Un geamăn digital ar putea ajuta. La Universitatea Queen Mary din Londra, echipa doctorului Caroline Roney folosește modele virtuale pentru a găsi modalități mai bune de tratare a fibrilației atriale. Acționată de semnale electrice neregulate din partea superioară a inimii, fibrilația atrială este cea mai comună formă de aritmie cardiacă, afectând aproximativ 1,4 milioane de oameni doar în Marea Britanie. Dacă nu este tratată, poate duce la accident vascular cerebral sau insuficiență cardiacă. În prezent, acel tratament implică adesea ablația: încălzirea sau înghețarea unor regiuni mici bolnave ale inimii pentru a forma mici cicatrici care blochează semnalele electrice neregulate. Pacienții răspund la ablație în moduri foarte diferite, în mare parte , spune dr. Roney, din cauza diferențelor în țesutul cardiac. Prin urmare, ea lucrează pentru a personaliza tratamentul, folosind gemeni digitali pentru a recrea particularitățile individuale ale inimilor și pentru a prezice modul în care vor reacționa la ablație. Este doar un exemplu din multe. Gemenii virtuali sunt folosiți în domenii diverse pentru alegerea tratamentelor optime în afecțiunile inimii, ficatului, plămânilor , rinichilor, vezicii biliare. În combinație cu AI sunt elaborate prognoze privind posibilele afecțiuni viitoare. Tehnologia senzorilor miniaturizați până la nivelul micro și nano se află și ea în dezvoltare explozivă și nu este departe ziua când dosarele medicale ale pacienților vor fi însoțite, dacă nu înlocuite, de gemenii digitali ai acestora.
‘The sky is the limit’ este o expresie care se potrivește foarte bine și domeniului gemenilor virtuali (digitali). Uneori chiar, frontierele sunt dincolo de ceruri, cum este cazul telescopului spațial James Webb, pentru a cărui întreținere și exploatare este folosită aceeași tehnologie. Un alt exemplu este marele accelerator de particule (Hadron Collider) instalat la centrul de cercetare CERN de la Geneva, acolo unde, la o altă frontieră a cunoașterii, sunt investigate particulele componente ale materiei. Institutele meteorologice, firme care administrează flote de vehicule precum Uber, instituții financiare precum banca Goldman Sachs, toate au introdus gemeni digitali care le permit să-și optimizeze operațiile curente și să prezică evoluțiile viitoare. Combinația dintre gemenii digitali și Inteligența Artificială accelerează procesarea și amplifică puterea acestor sisteme. Desigur, există și pericole. Toate aceste sisteme sunt în esență programe de calculatoare scrise de oameni sau de mașini create de oameni. Calculatoarele pot greși, în mare măsură datorită greșelilor celor care le-au creat și programat. Ele pot fi și victime ale unor atacuri de securitate care le pot paraliza sau deturna funcționalitatea. Aceasta este adevărat, însă, pentru orice tehnologie și pentru orice salt științific. Magia creată prin știință trebuie permanent păstrată sub control.
(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
Most romantic movies tell the story of the beginnings of relationships: boy meets girl, they fall in love at first sight or gradually, their love goes through all kinds of trials and if the lovers are not separated by fate, the film ends with a wedding or at least with a long kiss. ‘ Volveréis ‘ (2024 – the title in the English distribution is ‘The Other Way Around‘) by the Spanish director Jonás Trueba tells about the end of a love story. The film starts from a crazy but interesting idea. What if the end of a marriage was marked by a party? After all, when a couple gets married they don’t know exactly what to expect, while when they break up things are much clearer, and if the breakup is amicable, then it’s about two new beginnings that can be as promising as the beginning of a marriage. So we have all the makings of a romantic or anti-romantic comedy.
Ale (she) is a film director, Alex (he) is an actor. Even their names are almost identical and at first glance and subsequent glances they seem like an ideal couple. We never find out why they decided to break up after 14 years of living together. We see at the beginning of the film some domestic scenes of a couple’s Sunday morning, in which split screens suggest parallel lives rather than lives together, but their only argument we witness is a discussion about a movie. It’s together that they decide to break up and organize a divorce party to which they invite their families and friends. We probably shouldn’t be so surprised, after all, marriage is an optional institution in that part of the world and perhaps the message of the film was that love survives breakups. Most of the film is filled with meetings with their parents, work colleagues, good friends and neighbors whom they inform of their decision and whom they invite to the party. The reactions are as surprised and varied as those of the viewers who see the film.
The two actors who play the lead roles (Itsaso Arana and Vito Sanz) are excellent. Like everyone around them in the film, the viewers can’t help but fall in love with them, regret their breakup and wonder what made them decide to go on separate ways. The main problem with ‘Volveréis‘ is repetition. At one point, there’s even a discussion between people in the film world about linear films (in which the action progresses and something is always happening) and circular films (in which the same idea is repeated). ‘Volveréis‘ is a circular film. It starts from an excellent idea, but after the second or third discussion with friends or relatives who are informed of the breakup and are invited to the party, we understand the principle and we keep waiting for something or something else to happen. It doesn’t and the ending is also predictable in its very ambiguity. The screenwriters and director try something quite interesting when they seem to adopt the film-in-film format, but this idea is also abandoned. I almost miss, a very rare thing for me, an ‘American’ ending. It will definitely be added to the ‘remake’.
‘3 Women‘ (1977) belongs to a category of Robert Altman‘s films in which dreams play an important role. The American director mentioned Ingmar Bergman’s ‘Persona’ as one of the main sources of inspiration and ‘3 Women‘ indeed inherits from the Swedish master’s film the themes of ambiguous relationships and the mirroring of identities between two women as well as the narrative structure with a violent and traumatic event that divides the story into two very different acts. And yet, Altman‘s film is original in many other respects. Instead of the claustrophobic atmosphere and minimalist, almost abstract, setting of ‘Persona’, we are dealing here with an almost naturalistic section of reality, surrounded by the wide horizons and the sun-burnt vegetation of the Californian desert. There is also a strong feminist message in the film, and a smoldering violence that we are not surprised when it breaks out. The second part of the film also includes an identity mystery, almost like in a thriller. It is one of the keys in which the film can be interpreted. Almost every critic and viewer has their own interpretations of this film. I will mention a few and perhaps those who want to avoid spoilers should stop their reading here.
Spicy is a young woman from Texas who lands for her first job at a geriatric therapy spa clinic, in an isolated place in the desert. Millie, an older employee, is the one assigned to guide her. She seems to be an extroverted and talkative woman who knows the surroundings well, including the bar and the interesting men, namely the local police and Edgar, the bartender. Willie, his wife, tolerates his infidelities, is expecting a child and never speaks, preferring to express herself through disturbing paintings that decorate the walls of the buildings and the swimming pools. Spicy is fascinated by Millie, but soon she and we, the viewers, realize that behind her exuberance lies immense loneliness and repeated failures in relationships with men and everyone around her. Spicy becomes Millie’s roommate, but the relationship between the two women deteriorates, until the incident that traumatizes Spicy physically and psychologically occurs. What happens from here on is open to interpretation. Does Spicy suffer from amnesia? Are the couple of too aged people who have come to visit her from Texas, whom she does not recognize, her parents? Is Spicy perhaps carrying out a premeditated plan to take over Millie’s identity, like a kind of she-Ripley case? Or is it all just a dream, the fruit of the young woman in a coma’s delirium? The ending is marked by yet another traumatic event, which we do not see, we are only told about, but did it really happen?
You will not find answers, because Robert Altman left the mystery for the viewers to solve, and the discussions sparked by this film continue to this day for those who have seen it or will see it. It is precisely in this ambiguity of identities, in the permanent presence and from different perspectives (as characters, in mirrors) of the twins, in the multitude of possible options that the strange power and charm of this film lies. Unlike Bergman’s women in ‘Persona’, the two main heroines in ‘3 Women‘ are not only strange, but also bizarre, each in her own way. Shelley Duvall and Sissy Spacek had Bibi Andersson and Liv Ullman as terms of comparison, and I think what they achieved in this film is on par. Shelley Duvall gives one of the best performances of a career in which – also because of her appearance – she was cast to often only in supporting roles, while Sissy Spacek, who was 27-28 when ‘3 Women‘ was filmed, excels in the role of a girl about 10 years younger. Shelley Duvall was also, it seems, the one who created the frescoes on the sets, which contribute to the strange and tense atmosphere of the story, along with the discordant and very appropriate music composed by Gerald Busby. Altman probably wanted to emphasize the dreamlike nature of the story, but a quarter of the too-long minutes that graphically present Spicy’s dreams or delusions would have been enough. It is perhaps the only aspect to criticize in this film, one of Altman‘s best, which comes close to being a masterpiece.
‘How to Marry a Millionaire‘ (1953) was an excellent surprise. I chose it because it stars Lauren Bacall and Marilyn Monroe and because the director is Jean Negulesco. Born in Craiova, Romania, he was an extremely interesting personality, an appreciated filmmaker who worked with the big Warner and Fox studios and with famous actors and actresses of the ’40s and ’50s, author of entertainment films, but also quality social dramas. He was also a very interesting painter, who traveled to Paris as a teenager and studied with Constantin Brâncuși. Something is felt in the originality and visual power of his films. I did not expect ‘How to Marry a Millionaire‘, a film made in the year I was born, to be so entertaining and engaging.
TV sitcom fans will be very familiar with the type of plot and the setting proposed by this film. The story – inspired by two theater plays – takes place in a fabulous apartment in New York, rented by three charming young models. They can’t really afford to pay the rent, so they start selling the objects, the furniture, even the piano in the apartment. Their dream is to find rich men, at least millionaires, and they set out determinedly in search of them. Some are a bit old, others are a bit of a swindler, but the biggest obstacle is that each of them also finds a true love in men who do not correspond to the social and financial status they aspire to. What will they choose in the end?
‘How to Marry a Millionaire‘ was among the first movies to be filmed in Cinemascope format and the first to use stereo recorded music. To make the most of the new techniques, Jean Negulesco does some very interesting things, together with composer Alfred Newman and cinematographer Joseph MacDonald. The film begins with an overture for a large orchestra, as in a musical theater performance. He films in short shots, with the actors in constant moving. He fills the screen with images of 1950s New York, but also of the huge apartment where much of the action takes place. The trio of great Hollywood actresses is, of course, the main attraction. The most experienced was Betty Grable, a star of the 1940s, in one of her last roles for the Fox studios. Lauren Bacall successfully plays one of the few comedic roles in this part of her career. Finally, Marilyn Monroe is delicious playing the short-sighted Pola. The plot is predictable, and we will see it repeated in numerous television comedies. Some of them were inspired by this film that also generated a TV series, many others followed with apartments, friends and girlfriends in New York, from ‘Friends’ to ‘Sex in the City’. All these are written and filmed casually and in good taste, so viewing is enjoyable and should not be avoided, despite the film’s venerable age.
După orice ospăț vine nota de plata. Fie că o plătim noi, fie că o plătește nasul, fie că vreun generos sponsor acoperă cheltuielile. Evoluția explozivă a Inteligenței Artificiale nu este doar un ospăț din punctul de vedere al consumatorilor ci și o investiție în care cei care plătesc se așteaptă la rentabilitate și profituri, mai devreme sau mai târziu. Comparativ cu revoluțiile tehnologice precedente, introducerea Inteligenței Artificiale solicită cheltuieli considerabile încă din fazele de cercetare, dezvoltare a aplicațiilor și introducere treptată în economie și viața socială. Sumele uriașe de bani și resurse de diferite feluri care sunt investite se împart în trei categorii: software AI și baze de date pentru procesele de auto-învățare; energie; hardware și în special componente electronice pentru executarea sistemelor AI. În articolul de astăzi al rubricii CHANGE.WORLD voi trece în revistă cele mai recente evoluții în cele trei categorii.
Software-ul costă. Forța de muncă de înaltă calificare care dezvoltă programele avansate este scumpă, iar rezultatele activităților lor sunt protejate de reguli stricte de proprietate intelectuală. Până prin anii ’80 ai secolului trecut cam toate sistemele din această industrie erau sisteme închise. Primele semne de schimbare au apărut odată cu introducerea calculatoarelor personale (PC) și implementarea rețelei globale Internet. Fabricanții de PC-uri doreau cât mai multe aplicații care să fie folosite de echipamentele lor, iar inventatorii și promotorii Internetului concepeau un sistem deschis, prin care toate calculatoarele și terminalele să schimbe informații și să interacționeze pe baza unor standarde universal acceptate. Există diferite grade de ‘deschidere’, însă forma cea mai radicală este cea numită Open Source (cod sursă deschis) în care întregul sistem software este liber accesibil pentru oricine. Avantajele unui astfel de sistem includ examinarea programelor de alți utilizatori și îmbunătățirea lor pe baza comentariilor primite, dezvoltarea de aplicații eficiente care folosesc componente comune și venituri posibile prin servicii de întreținere și consulting. Companiile care adoptă Open Source renunță însă la veniturile directe imediate rezultate din vânzarea licențelor. În deceniile care au trecut de la introducerea Internetului, metoda Open Source a fost adoptată de sistemele de operare Android al lui Google și iOS al lui Apple și de toate browserele populare. A fost înființat și un for internațional numit Open Source Initiative (OSI) care definește criteriile utilizării acestui tip de programe. Directivele actualizate includ un criteriu important: toate instrucțiunile programului original trebuie să fie accesibile, însoțite de o licență care permite utilizatorilor folosirea lor gratuita, cu condiția ca produsele rezultate să fie și el făcute accesibile prin aceeași metodă. Un exemplu clasic al acestei deschideri prin moștenire este însuși sistemul de operare Android, dezvoltat pe baza codului open source al sistemului de operare Linux.
Până foarte recent, firmele și organizațiile producătoare de produse și sisteme AI au fost foarte reticente în a-și dezvălui secretele. Evoluția spre Open Source era însă previzibilă și inevitabilă. Este vorba însă despre același fel de deschidere ca și cea practicată în alte domenii ale programării? Se impune precauție. Meta, gigantul tehnologic american care include Facebook, susține că modelul său mare de limbaj (LLM), Llama 3, este „open source”, împărtășind produsul finit cu oricine dorește să construiască gratuit, folosindu-l, sisteme AI. Cu toate acestea, compania impune și restricții privind utilizarea sa, inclusiv interzicerea utilizării modelului pentru a construi produse cu peste 700 de milioane de utilizatori activi lunar. Alte laboratoare, de la Mistral din Franța la Alibaba din China, au lansat, de asemenea, LLM-uri pentru utilizare gratuită, dar cu constrângeri similare. ‘Codul’ unui produs AI nu seamănă cu codul unui produs software clasic. Memorizarea emulează legăturile dintre neuroni în creierul omenesc, rezultat al unui proces iterativ de învățare autonomă. Ceea ce Meta pune la dispoziția utilizatorilor nu este programul însuși, ci ponderile legăturilor dintre noduri (neuroni). Nivelul de deschidere este aproximativ echivalent nivelului de acces al interfețelor programabile (API) din programarea clasica, comparativ cu sursa însăși. În plus, licența de folosire gratuită este oferită cu limitări. Cum fiecare pas iterativ poate genera rezultate diferite, nu este garantat faptul că rezultatul procesului de învățare va fi identic cu cel al sistemului original. Definițiile OSI cer ca un cod Open Source să fie liber de folosit, examinat, modificat și transmis mai departe. Dar chiar și cerințele organizației se opresc din a impune expunerea datelor din sistemele de învățare. Motivele sunt diferite, de la probleme legate de confidențialitatea informației (de exemplu lista și caracteristicile utilizatorilor Facebook sau a clienților Amazon) până la riscul ca sistemele să fie folosite în scopuri nedorite, cum ar fi sistemele militare ale unor state ostile. Llama 3 este în prezent cel mai avansat LLM deschis sau semi-deschis prin Open Source. Definirea gradului de deschidere are loc în paralel cu utilizarea sa comercială. Facebook a făcut un pariu de business, renunțând la venitul din licențe pe termen scurt, în speranța că avantajele Open Source îi vor aduce venituri crescute în viitor. Utilizatorii beneficiază de reduceri de prețuri de dezvoltare semnificative. Mark Zuckerberg rar a făcut pariuri perdante.
Consumul de energie este al doilea factor major de cost legat de Inteligența Artificială. Modelele de învățare automată cer cantități uriașe de energie. Energia necesară pentru antrenarea și operarea acestor modele ar putea provoca probleme atât pentru mediu, cât și pentru progresul aplicațiilor de învățare automată. Generarea unui răspuns dat de ChatGPT în legătură cu un subiect oarecare consumă în medie 2,9 wați-oră, cam de zece ori mai multă energie decât o căutare Google a aceluiași articol. Aplicațiile AI reprezintă deja o parte însemnată din totalul energiei consumate de centrele de date, aceasta fiind prevăzută să reprezinte în 2026 intre 4% și 5% din totalul energiei consumate în Statele Unite și între 5% și 6% din totalul energiei consumate de China. În același timp, Inteligența Artificială contribuie la optimizarea consumului de energie electrica. Specialiștii estimează că aceste optimizări ar putea aduce ajustări intre 5% și 10% din totalul de consum energetic până în 2030. Între ele se află elemente de hardware specializat, cum ar fi noi acceleratoare și noi tehnologii precum cipurile 3D, care oferă performanțe mult îmbunătățite cu tehnici de răcire a cipurilor. Producătorul de cipuri de computere Nvidia susține că noul său „supercip” poate oferi o îmbunătățire a performanței de 30 de ori atunci când rulează servicii AI generative, folosind în același timp de 25 de ori mai puțină energie. Toți giganții industriali americani, chinezi și europeni includ în planurile lor de dezvoltare cheltuielile legate de consumul energetic necesar proceselor de învățare automată și rutinelor de interacțiune generativă cu consumatorii, inclusiv centre de date dedicate, conforme normelor de utilizare optimă și ecologică pentru generarea energiei necesare funcționării acestora.
Specialiștii în informatică știu că până la urmă costurile de exploatare depind în mare măsură de echipamentele hardware folosite pentru calcul și memorarea datelor. Din 1965 încoace industria a fost martora unui proces de miniaturizare continuă a elementelor de bază ale circuitelor electronice – tranzistorii – descris de ceea ce experții numesc Legea lui Moore (după numele lui Gordon Moore, unul dintre fondatorii firmei Intel). Anual, (după câteva decenii la fiecare doi ani), numărul de tranzistori care pot fi integrați într-un circuit cu același preț se dublează. Legea aceasta a funcționat cu uimitoare precizie până în primul deceniu al mileniului trei și a fost suficientă pentru a coordona progresele fizicii semiconductorilor și nevoile industriei. Inteligența Artificială răstoarnă însă și această paradigmă. În primul rând, foamea de putere de calcul și mai ales de memorie este în creștere. În al doilea rând este necesară o schimbare de arhitectură. În ultimul rând, miniaturizarea se aproprie de limitele capacității fizice, cu straturi ale căror dimensiuni se aproprie de cele ale atomilor. Celebrul fizician Richard Feynman scria în 1959, prevăzând nanotehnologia: ‘Cum ar fi dacă am putea aranja atomii unul câte unul, așa cum dorim?’. Nu suntem acolo încă, dar nici departe. Schimbările de arhitectură adaptează unitățile de calcul și memoriile rețelelor neuronale, similare sinapselor din creier. Firmele producătoare de componente electronice și în primul rând NVIDIA ne-au obișnuit cu tranziția de la unitățile procesoare de calcul (CPU) la cele de procesare grafică (GPU) optimizate pentru operații AI. Acum este rândul să învățam noi inițiale și anume TPU adică Tensor Processing Unit, care distribuie puterea de calcul asociind unități de calcul aritmetic nodurilor unei matrici neuronale. De aici este un pas până la tipuri de HW optimizate aplicațiilor AI. Firma Apple deja vorbește despre integrarea în produsele sale a unor unități de procesare neurală (NPU). Deocamdată aceste elemente se afla în faza de investiții și dezvoltare. Costurile sunt încă foarte mari în comparație cu echivalentele lor convenționale. Odată cu intrarea în fabricație și exploatare, vor apare însă și optimizările de prețuri, așa cum s-a întâmplat cu generațiile precedente.
Ca la o masă copioasă cu trei feluri – software, energie, hardware –, revoluția Inteligentei Artificiale vine cu costurile ei, și precum zice o cunoscută zicală – ‘Nu exista prânzuri gratuite’. La fel cum s-a întâmplat cu Internetul sau cu rețelele sociale, o mare parte dintre aceste costuri sunt deocamdată acoperite de investitori, de marile firme care doresc să-și extindă portofoliile și de start-up-uri ambițioase care intenționează să cucerească lumea. Utilizatorii de business sau cei individuali sunt ademeniți cu oferte promițătoare, cu promoții și cu versiuni experimentale. Prețul, până la urmă, va fi plătit tot de ei, adică de noi, uneori sub formă directă, de cele mai multe ori prin servicii care vor deveni atât de utile încât nu vom mai putea trăi fără ele (sau așa ni se va părea). Pentru a ieși în câștig și a beneficia de aceste progrese, trebuie în primul rând să le cunoaștem, să diferențiem realitățile de promisiunile prea optimiste, dar și de predicțiile apocaliptice. Este ceea ce încercăm și noi să facem aici, în rubrica CHANGE.WORLD, săptămână de săptămână.
(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
