Cinema has already dealt with the popes, their lives and deaths, including the process of electing the new sovereign pontiffs by convening the Conclave. There have been feature films and television series, dramas and comedies, historical or current affairs films with real or fictional popes. ‘Conclave‘ (2024) adds to the collection a political thriller that has all the makings of a success: an excellent cast, a director – Edward Berger – who has in his filmography several solid successes both on television (‘Deutschland 83’) and on the big screen (‘All Quiet on the Western Front’ – a rare remake of quality) and a script based on a novel by Robert Harris, whose books were the sources of several good movies. My expectations were therefore high, my cinematic experience not quite up to par. I found in ‘Conclave‘ pretty much everything I expected minus a touch of originality that would take it out of the comfort zone of the predictable.
The starting point of the story is the death of a pope. His orientation had been liberal, in the Catholic context of this term. The assembly of cardinal electors is convened and they will debate and vote on who will be the new pope, in conditions of seclusion, ‘until white smoke comes out’. The responsibility of procedural leadership falls to Cardinal Lawrence, the former pope’s trusted man. Ideological currents are confronted, personalities are confronted and people who each have something to hide in their past are confronted. They are all men, but women will also play an important role in the events that are triggered. For a good part of the time we are dealing with a political drama in which the elections in the Conclave do not seem very different from those we know from secular politics. The surprises and twists of the situation will appear in the end.
‘Conclave‘ has two very strong points. Stéphane Fontaine‘s cinematography creates an immersive experience by introducing us to the corridors and dark chambers of the Vatican and the famous Sistine Chapel (recreated in the Cinecittà studios) where the Conclave meets, plus some spectacular angles and shots. Casting and performances are formidable. Ralph Fiennes creates one of the greatest roles of this part of his career, bringing to the screen the thoughts and feelings of a high prelate who lives the responsibility of the moment while struggling with his own doubts about the corruption of the institution he serves. He is my favorite at the Academy Awards. Two of the supporting roles of the cardinals in the Conclave are entrusted to Stanley Tucci and John Lithgow, formidable actors but very far, apparently, from this type of roles. Well, they manage to induce personality and color to each of the characters they play. I can’t be upset by the presence of Isabella Rossellini, an actress I love. She deserves an Academy Award, but maybe not for the role in this film. When screening ended I felt that I was still left – as the saying goes – with a half-empty bag next to the praised tree. I think the fault lies mainly with the script, which seemed predictable even in the parts where it intended to be unpredictable. The institutional crisis of the Catholic Church and the confrontation with the complex realities of today’s world are profound and require a more intense approach and a sharper introspection than that provided by this good political thriller.
Pentru noi, cei care trăim în Orientul Mijlociu, în mijlocul conflictelor care se succed și se suprapun fără întrerupere, a citi o analiză istorică și de actualitate curentă venită din afară este un exercițiu pe care ar trebui să-l facem din când în când. Desigur, cunoașterea profundă și detaliată a problemelor și obiectivitatea științifică sunt condiții ale calității. Perspectiva și metodologiile comparative adaugă valoare unor asemenea studii ale unor autori din afara acestei zone geopolitice. Personal am avut multe de învățat din cărți ale unor istorici sau politologi precum David Fromkin, Simon Sebag Montefiore, Bernard Lewis sau Thomas Friedman, care m-au ajutat să înțeleg mai bine lumea din apropierea mea și fenomenele pe care le observam uneori cu ochiul liber, dar fără să le înțeleg în profunzime. M-a bucurat ocazia de a citi o carte cu o temă atât de promițătoare și de actuală cum este ‘Frăția musulmană 1928 – 2023’ scrisă de un cercetător român. Autorul este Ovidiu Raețchi (născut în 1979) – istoric și doctor în științe politice, posesor al unor masterate în cultura arabă și în civilizația ebraică, politician și autor al câtorva cărți cu titluri incitante și în prezent ambasador al României în Japonia. Cartea a apărut în 2023 în colecția ‘Istorie – autori români’ a Editurii Corint.
Cititorii își vor da seama după primele pagini de lectură că este vorba despre o adaptare, poate o revizuire, a unei lucrări științifice – studiu de masterat sau doctorat sau comunicare la vreo întâlnire academică. Aceasta informație nu este inclusă pe coperți sau în introducere, deși există un impact și în structura și în stilul în care este scrisă cartea. Organizat în trei părți, volumul se deschide cu o prezentare a obiectivelor și tezelor de cercetare, a metodologiei și a stadiului cercetărilor în domeniul abordat. Istoria mișcării Frăția Musulmană de-a lungul a aproape un secol, promisă în titlu, este abordată din punctul de vedere al unei teze de istorie comparată. Ovidiu Raețchi pleacă de la observația că mișcarea islamică cu mare influență în lumea sunnită a evoluat de-a lungul istoriei sale între extremism și moderație și că acest fenomen nu este unic. Termenul de comparație ales de autor este evoluția mișcării socialiste, pornită și ea la mijlocul secolului 19 ca o mișcare anti-sistem, evoluând și ea de-a lungul istoriei între extremism politic și moderare prin participare la procesele politice ale democrației burgheze. Un alt exemplu, menționat dar nu aprofundat, ar fi organizațiile creștine structurate în unele țări occidentale în partide politice. În partea a doua a cărții sunt prezentate istoria și evoluția de-a lungul perioadei acoperite de studiu a organizațiilor islamice sunnite cu profiluri diverse (școli religioase, organizații sociale, partide politice, mișcări armate) din 11 țări din Orientul Mijlociu, nordul Africii și până în Turcia. Ultimul capitol este rezervat concluziilor, cu detalii și secțiuni semnificative rezultate din prelucrarea bogatului material trecut în revistă. Concluzia este destul de precis articulată încă din prima secțiune a cărții. Spre deosebire de mișcarea socială și politică inițiată de Marx și Engels, Frăția Musulmană nu a trecut printr-un proces similar de moderare prin participare. Sunt multe diferențe specifice datorate condițiilor politice dar și structurilor sociale și istoriilor tribale ale fiecăreia dintre țări, dar în general, participarea nu a rezultat în moderare, și uneori efectul a fost chiar invers. Integrarea ideologiei islamice în viața politică a avut uneori efecte contrare – alunecând spre extremismul militant.
‘… liderii partidelor socialiste sau catolice pot fi descriși drept «actori raționali», care răspund stimulării în vederea moderării generate de mediile lor democratice sau în curs de democratizare. Deradicalizarea obiectivelor şi strategiilor de partid pare astfel pusă în slujba maximizării influenţei şi puterii partidului”. Concluzia lui Wickham, susținută de evoluțiile islamismului sunnit în ultimul deceniu, este că această abordare se dovedeşte prea simplistă şi deterministă pentru a surprinde complet dinamica schimbării mişcării islamiste”.’ (pag. 44)
Frăția Musulmană a început în Egipt în 1928. Fondatorul ei a fost un imam și profesor de școală pe nume Hassan al-Banna, care ar fi meritat să-i fie dedicate câteva pagini sau măcar câteva paragrafe biografice mai detaliate. A fost concepută din start ca o organizație anti-sistem, și aici definirea și delimitarea este clară (și are rezonanțe și în politica europeană și românească actuală). La fel ca și comunismul și ca alte curente de inginerie socială, Frățiile Musulmani au avut ca scop înlocuirea ordinii sociale, juridice, politice existente și schimbarea cursului vieții după principii conforme ideologiei lor (Islam sunnit strict):
‘Giovanni Sartori e însă cel care a furnizat termenul consacrat dedicat acestor mişcări politice: partide antisistem.’ Politologul italian a accentuat ideea că opoziția, într-un regim democratic functional, nu se opune sistemului politic în sine, ci coaliției de guvernare: „Opoziția presupune acord asupra problemelor fundamentale, cu alte cuvinte acord asupra comunităţii şi asupra regimului. Opoziția se opune unui guvern, nu sistemului politic ca atare”? Partidele antisistem, în schimb, resping fundamentele întregului sistem politic, propunând o revoluție. Sartori distinge între partide „practic revoluţionare” şi partide „verbal revoluționare” şi observă că ruptura față de sistem se poate manifesta prin forme pasive (alienare) sau activ-ostile (protest).’ (pag. 34)
Folosind o definiție a islamismului preluată de la analistul israelian Avi Melamed, Ovidiu Raețchi enumeră și explică fundamentele ideologice ale activității Frăției Musulmane și formele sale de organizare, plecând de la conceptul de ‘frăție’. Echivalențele cu formele politice de asociere și acțiune pe care le cunoaștem din societățile occidentale ale ultimelor două secole și jumătate funcționează numai parțial. Scopul final este o schimbare socială care poate fi interpretata ca o întoarcere spre un trecut presupus glorios al națiunii islamice, dar modul principal de acțiune nu este neapărat răsturnarea violentă ci predica religioasă (‘dawa’). Istoric însă, această propunere înrădăcinată în trecutul lumii musulmane și în tradiția sa religioasa s-a petrecut în paralel cu marile evenimente ale secolului 20 și începutului de secol 21: al doilea război mondial, decolonizarea, creșterea urmată de stagnare și de prăbușire a imperiului sovietic, ascensiunea sionismului și formarea statului Israel, emergența Uniunii Europene. O parte dintre țările arabe au adoptat pentru o vreme calea pan-arabismului cu nuanțe socialiste și naționaliste, care a marginalizat în anumite perioade influența religioasă fară a renunța vreodată la ea. Câteva dintre țările arabe ale zonei au păstrat la conducere monarhiile descendente din linia profetului, adoptând o modernizare controlată, mai mult sau mai puțin permisivă față de curentele politico-religioase. Exploatarea petrolului a umplut o vreme vistieriile unora dintre țările arabe, dar au făcut din ele și obiectul acțiunilor politice și intervenționismului puterilor străine. Frățiile s-au organizat și s-au adaptat fiecare condițiilor locale, cu o integrare foarte inegală în jocurile politice și cu succese limitate în acele locuri în care au ajuns la putere sau au fost parteneri ai puterii. Eșecurile politice, în schimb, au dus la radicalizare. Expunerea istorică și analiza cauzelor sunt subiectele principale ale celei de-a doua (și cea mai consistentă) secțiuni a cărții.
Lectura studiului va fi puțin dificila pentru cititorii care nu sunt familiari cu stilul comunicărilor științifice. Sunt citați permanent autori reprezentativi în domeniu, și notele de la subsol trimit direct la surse, dar nu sunt furnizate informații despre aceștia. În text sunt inserate numeroase citate și ele sunt semnificative și ilustrative. De exemplu, atunci când sunt expuse fundamentele ideologice și teologice ale Frățiilor, citatele din scrisele lui Hassan al-Banna ilustrează caracterul fundamentalist al mișcării, credința în supremația islamica și în doctrina religioasă ca o cheie supremă a oricărei intepretari a lumii, opoziția fata de Occident și față de valorile civilizationale ale acestuia:
‘Când sunteți întrebați care vă este îndemnul, răspundeți că acesta este islamul, mesajul lui Mahomed, religia care vă cuprinde în sine autoritatea şi printre ale cărei obligații se află libertatea. Dacă vi se spune că vă ocupați de politică, răspundeți că islamul nu acceptă o asemenea distincție. Noi, Frații Musulmani, considerăm că preceptele islamului şi învăţăturile sale universale înglobează tot ceea ce atinge pe om în această lume, cât şi în cealaltă, şi că aceia care cred că învăţămintele nu ating decât aspectul cultural sau spiritual, excluzându-le pe altele, sunt în eroare. Islamul este, în fapt, credinţă şi cult, patrie şi cetățenie, religie şi Stat, spiritualitate şi acţiune, Carte şi sabie. Nobilul Coran vorbeşte despre toate acestea, le consideră ca substanță și parte integrantă din islam şi recomandă să fie aplicate global.
…
De acum vei vedea două căi în fața ta, fiecare dintre ele încercând să te determine să orientezi mersul națiunii în direcţia ei şi să-i urmezi drumul. Fiecare dintre cele două căi are caracteristicile sale particulare, avantajele sale, efectele sale, rezultatele sale, propagandiştii şi promotorii săi. Prima cale este cea a islamului, asumpțiile sale fundamentale, principiile sale, cultura şi civilizaţia sa; cea de-a doua cale este cea a Vestului, trăsăturile vieții acestuia, organizarea şi procedu- rile lui. Noi credem că prima cale, cea a islamului, cu principiile şi asumpțiile sale fundamentale, este singura care ar trebui să fie urmată, calea înspre care ar trebui orientat prezentul şi viitorul națiunii.
Dacă vom îndrepta națiunea înspre această cale, vom obține multe beneficii – printre ele faptul că drumul islamic a mai fost încercat în trecut şi istoria i-a dovedit deja eficacitatea.’ (pag. 113-115)
Centrul ideologic și politic pentru o vreme al Frățiilor a fost Egiptul. Aici au studiat și de aici au plecat în exil, în perioadele de represiune, o parte dintre conducătorii și ideologii care aveau să formeze nucleele ramurilor locale din alte țări arabe. Pentru o vreme Cairo a funcționat ca un fel de Vatican al lumii sunnite, desi legătura a fost întotdeauna mai mult ideologică și niciodată formalizată politic. Egiptul este semnificativ și pentru relația complexă și inegală dintre Frăția Musulmană și armată. După înlăturarea monarhiei, în Egipt s-au succedat patru regimuri dominate de militari, în care structurile politice și ciclurile de represiune și relativă liberalizare au fost determinate de controlul armatei. Din acest punct de vedere, experiența Frăției Musulmane, când tolerată, când interzisă, când aliată, când inamic al regimului este diferită de cea a Turciei. În singura perioadă în care Frăția a ajuns la putere, după ‘primăvara arabă’ și în urma unui proces politic relativ democratic, ea a condus țara spre o radicalizare internă dublată de ineficiență în gestiunea economică. Sfârșitul experimentului islamic al președinției lui Morsi a fost susținut de o majoritate a populației. A fost evidentă în acest caz incompatibilitatea dintre o evoluție politică în structuri democratice și implementarea unei ideologii fundamentaliste și totalitariste în esența ei.
‘Dacă ar fi să rezumăm într-o singură frază proiectul Frăţie Musulmane, ar trebui să spunem că visul Ikhwan nu a fost să participe la alegeri şi să se bucure de un suport popular de 51%, ci să islamizeze în prealabil poporul în integralitatea lui- prin predică religioasă, nu prin sloganuri politice -, alegerile devenind astfel irelevante, iar murshid-ul Fraților, implicit Îndrumătorul Suprem al Egiptului.
Distincția fundamentală dintre utopia islamică a Fraţilor Musulmani ca proiect antisistem şi lupta revoluționară (sau chiar politică) pentru cucerirea puterii ne ajută să înțelegem caracterul static al ideologiei Ikhwan al-Muslimin in aproape un secol de existență. Cheia identitară a Frăţiei Musulmane este tocmai acest proiect utopic: întoarcerea la comunitatea i a Profetului şi a salafilor, când societatea era deplin isla- mizată. Proiectul nu poate fi în teorie respins de niciun regim sunnit, oricât de ostil Fraților Musulmani – fiind unul legitim și nobil din perspectivă islamică. Mai mult, Ikhwan al-Muslimin utilizează exclusiv mijloace paşnice (dawa) pentru atingerea sa. Pe de altă parte însă, această utopie islamistă reprezintă o amenințare majoră la adresa regimurilor autoritariste din Egipt. Ea oferă Fraţilor o bază uriaşă de recrutare, generând o masă de manevră care devine ostilă regimului în momentele de criză socială sau în momentele în care Ikhwan al-Muslimin urmăreşte impunerea propriilor poziții în chestiuni precum războiul is- raeliano-palestinian sau includerea preceptelor Sharia în constituție (considerate de Frații Musulmani probleme spirituale, nu politice). În acest context, confruntarea dintre regim şi Frații Musulmani devine inevitabilă: aflat în criză de popularitate, regimul are nevoie de o amenințare – credibilă inclusiv în exteriorul țării – care să justifice arestările în masă, tribunalele militare, suprimarea drepturilor civile. Cât despre Frăţie, martirajul şi încercările morale (marele jihad) fac parte din valorile sale fondatoare (“Jihadul e calea noastră. Moartea în slujba lui Allah este marea noastră dorinţă”) – deci o nouă reprimare e decât o altă modalitate de a călca nu pe urmele marilor predecesori precum Hassan al-Banna sau Sayyid Qutb.
Pentru a intra în logica moderării, Frăția Musulmană ar trebui să renunţe la utopia islamistă. Nu poate însă proceda astfel.’ (pag. 166-167)
Trecerea în revistă a variantelor diverse ale evoluției Frăției Musulmane în diferitele țări ale zonei, de la Maroc până la Turcia mi s-a părut foarte interesantă. Tocmai aici, fiind vorba despre țări diferite, cu tradiții și istorii diverse, Ovidiu Raețchi oferă mai multe detalii și asta face mai lizibil și mai ușor de asimilat fiecare dintre capitole. De asemenea, sunt foarte utile și aici, documentele aduse pentru exemplificarea fundamentelor și evoluției ideologice din fiecare dintre țările examinate.
Am citit cu mare interes capitolul dedicat organizației Hamas, scris în ultimele luni ale anului 2023, la scurt timp după atacurile teroriste din 7 octombrie 2023 și în primele luni ale războiului declanșat de aceste atacuri. Hamas este unul dintre cazurile extreme ale radicalizării organizațiilor derivate din doctrinele Frăției. Descrierea situației din Gaza dominată de aceasta organizație este exactă, analiza este precisă:
‘Între 2007 şi 2023, Hamas a transformat Gaza într-un sistem defensiv bazat pe civili – utilizați ca scuturi umane, pentru a proteja liderii militari, instalațiile de lansare pentru rachete şi centrele de comandă şi control -, dar şi într-un uriaş platou de filmare unde se instrumentalizează strategic, cunoscându-se cum funcționează opinia publică musulmană şi internațională, fiecare strop de sânge vărsat de necombatanti, cu accent pe copii şi femei, chiar dacă aceştia sunt ucişi sau răniți de lansări eşuate ale Hamas sau ale Jihadului Islamic. Organizațiile jihadiste din Fâşia Gaza au impus imagini ritualizate ale suferinței – tatăl îndurerat alergând cu un copil însângerat în brațe – pe care le înregistrează cu atenție și le livrează partenerilor mediatici de tip Al Jazeera. Astfel de imagini, asociate cu atacuri împotriva Israelului, pot aduce Hamas donații de milioane de euro într-o singură zi de conflict cu Israel – în perioadele liniştite fondurile obținute de grupare (direct şi necondiționat) fiind infinit mai reduse. În pregătirea unei mari confruntări cu statul Israel, Hamas şi-a dezvoltat un veritabil oraş subteran, “Metroul Gaza”, format din sute de coridoare de mare adâncime, care pot coborî şi la 40 de metri în pământ, coordonate printr-o rețea de telefoane cu cablu, greu de interceptat, dar şi împănate cu mine menite să blocheze intervenții militare externe. Aici sunt ținuți ostaticii răpiți de Ikhwan-ul palestinian din Israel.’ (pag. 222-223)
Apreciez analiza comparativă construită de Ovidiu Raețchi, dar mi s-a părut că au lipsit din ea două elemente. M-a surprins omiterea completa a organizațiilor islamice din Israel. Originea lor se află tot în ramura palestiniana a Frăției Musulmane, dar evoluând într-un cadru democratic (singurul cadru democratic autentic din zonă) ele au parcurs exact acel traseu de moderare pe care nu l-a urmat niciuna dintre celelalte organizații ale mișcării, devenind o parte din peisajul politic și social israelian. În 2021-2022 un partid islamic a fost chiar partener la guvernare. Un alt aspect care lipsește este referința la experiența iraniană. Chiar daca acolo nu este vorba despre Frăția Musulmană, Iranul fiind centrul Islamului șiit, republica islamică oferă un model diferit de evoluție politica a unui stat care combină în mod diferit ideologia islamică cu o formă de democrație electiva. Succesul și autenticitatea acesteia este discutabilă, dar aceasta este exact o parte din dezbaterea care lipsește. Eșecurile moderării sunt specifice islamului sunnit sau sunt un fenomen general islamic?
Răspunsul la întrebarea ‘Se pot modera islamistii?’ dat în acesta carte nu este, în opinia mea, definitiv. Dezbaterea continuă și evoluțiile viitoare pot rezerva surprize, chiar dacă, pentru moment, concluziile par mai degrabă pesimiste:
‘Analiza de mai sus dovedeşte şi că există câteva puncte în care, oricât de moderat devine un partid Ikhwan, nu va exista nicio revizuire în raport cu ideologia inițială a lui Hassan al-Banna. Principiile care par nenegociabile sunt:
1. legislația trebuie să aibă la bază Sharia;
2. educația trebuie să aibă un caracter islamic;
3. credinţa că islamul este superior moral oricărei alte religii, civilizații și doctrine etice.
Acestea sunt ultimele bastioane ale islamismului Ikhwan, dincolo de care partidele Frăţiei consideră că şi-ar pierde identitatea.’ (pag. 280)
Poate că răspunsul nu este în Frăție, așa cum nu poate fi în nicio mișcare care aopta ideologii totalitariste și fundamentaliste. Revenind la studiul comparativ care stă la baza cărții, ideologia socialistă ca și doctrinele fundamentaliste creștine au eșuat în manifestările lor extreme, dar au dat naștere și unor curente moderate, care au devenit parte din sistemul democratic. Condiția a fost acceptarea – de către ‘actori raționali’ – a drepturilor fundamentale și a libertăților individuale. Se va întâmplă asta și în cazul Islamului? Întrebare deschisă, chiar daca deocamdată nu se prea văd semne ale unui răspuns pozitiv.
Mi-a plăcut cartea lui Ovidiu Raețchi, chiar daca lectura nu a fost ușoară. O rescriere sau revizuire editorială care să vină în întâmpinarea cititorilor aparținând publicului larg ar putea face din ea un best-seller, ținând cont de actualitatea tematicii și de valoarea analizei comparative istorice. Nu știu dacă autorul va avea timpul și dorința să o facă. Deocamdată, pentru mine, ea rămâne pe raftul cărților de referință despre istoria Orientului Mijlociu.
September 5, 1972, has gone down in history as an infamous date in the history of the Olympic Games. Several documentaries and fiction films have already been made about this event and its aftermath, including a film directed by Spielberg. ‘September 5‘, the film made in 2024 by Swiss-born director Tim Fehlbaum, describes the history of this day from the perspective of the television team of the American network ABC. For the first time in the history of television, a satellite was used to bring the Olympics to American viewers on their small screens. The technical capabilities of live transmissions and the location of the studio in the close neighborhood of the Olympic village made of the ABC journalists the main source of information for the entire planet. Their broadcasts were watched live by 900 million people. A new genre of television was born then – live news, political events as entertainment for the masses. For better or worse.
The film tells with documentary precision, in chronological order, the story of what happened that day. The team of journalists sent by ABC was composed almost exclusively of sports journalists plus the technicians. Given that they were already on the scene, they decided to take the initiative and broadcast live and exclusively. On this occasion, they achieved a premiere in the history of journalism, which demonstrated the power of the communication medium but also highlighted the problems and risks that so many news journalists would face in the coming decades. Where does the public’s right to be informed stop when the news can also reach the criminals and help them by revealing the actions or plans of law enforcement? Should distribution be limited when journalists are confronted with terrorists whose interest and intention is to gain global publicity for their causes? How should the criminals be called? The dilemma of using the term ‘terrorists’ has existed since then and to this day it is loaded with political significance. On September 5, 1972 and many times since then, journalistic teams, including television ones, became not only spectators and intermediaries in the transmission of information, but also actors in the political dramas of the planet. ‘September 5‘ follows what happened that day with the narrative power of the best docu-dramas.
The entire cast is well selected and acts excellently. Two characters stand out from the diverse gallery present on the screen: Marianne Gebhardt, the German translator played by Leonie Benesch, a young German woman who still feels responsibility for the deeds committed by her parents’ generation (the story takes place only 27 years after the end of World War II) and the Jewish journalist Marvin Bader, played by Ben Chaplin, who comes from a family in which many of the relatives had perished in the Holocaust. For authenticity, the cinematography uses artificial aging processing of the image, reducing the quality to that of visual recordings on magnetic tapes from that period. Retro technology enthusiasts will enjoy the technical details of the television studios of the period, from the huge reels and machines with magnetic tapes to the heavy cameras weighing tens of kilograms and the superimposition of text on the image with cut and pasted letters. Sharply filmed and fluently narrated, ‘September 5‘ is also an excellent action thriller, but above all it catches an essential moment in the history of journalism and news television, a moment whose implications we experience to this day.
Electrificarea pare a fi o lozincă a secolului trecut. Era unul dintre punctele principale atât ale programului partidului bolșevic din Rusia Sovietică de după revoluție (‘comunismul este puterea sovietelor plus electrificarea întregii țări’), dar și ale planurilor prezidențiale americane din deceniile al treilea și al patrulea ale secolului XX (marele baraj Hoover construit intre 1931 și 1936). Un secol mai târziu, energia electrică trece printr-un proces de relansare. Alături de Inteligența Artificială (IA), infrastructura electrică este unul dintre domeniile care atrag investiții și profituri. Între 2020 și 2024, investițiile globale în infrastructura electrică au crescut de la 300 de miliarde de dolari la 400 de miliarde de dolari. Firme precum Schneider Electric (multinațională cu sediul în Franța), Siemens Energy (Germania) și Hitachi (Japonia) au rivalizat ca vector de creștere în 2024 cu Nvidia și concurenții IA. În unul dintre primele numere ale anului 2025, revista ‘The Economist’ a dedicat acestei ramuri industriale în spectaculoasa expansiune un articol cu titlul ‘It’s electrifying!’. Experții reputatei publicații au identificat cinci factori care stau la baza crescândei foame de electricitate a economiei și societății moderne. Îi voi trece pe scurt în revistă și îi voi comenta.
Primul factor care trebuie luat în considerarie este decarbonizarea electricității. Majoritatea guvernelor lumii sunt semnatare ale acordurilor care le angajează în a reduce ponderea centralelor electrice care folosesc combustibili fosili. Marea Britanie, de exemplu, are în programele sale guvernamentale țelul de a atinge în 2030 echilibrul de emisii în producția de electricitate pe rețeaua națională (adică să recupereze și să neutralizeze carbonul în aceeași măsură cu emisiile atmosferice noi din procesele de producție a energiei). Alternativele necesită investiții diversificate și schimbări de infrastructură. Este vorba despre cheltuieli pentru energie din surse noi sau pentru întreținerea surselor existente. Un procentaj însemnat din centralele eoliene instalate în anii 2000 vor ajunge la limita de funcționare în perioada 2025-2030. Turbinele eoliene sunt însă contestate în multe locuri din lume din cauza impactului asupra ecosistemelor vii, în special ale pasărilor și traseelor de migrație ale acestora. Iată deci că, după un sfert de secol, se ivește necesitatea de a înlocui o sursă de energie neconvențională cu alta. Din fericire, alternative există. Una dintre ele o reprezintă centralele nucleare. Tendința de deatomizare a surselor de energie, care a determinat schimbări radicale ale politicilor energetice ale multor state după accidentele de la Cernobîl și Fukushima, a fost anulată în ultimele decenii. Au contribuit la aceasta și avansurile tehnologice în domeniile siguranței de funcționare și descentralizării centralelor energetice atomice.
Cererea de energie electrică este în creștere relativă mult mai mare decât restul surselor de energie. În fapt, energia electrica va crește de șase ori mai repede decât sursele de energie convențională. Acest al doilea factor este datorat tranziției unei părți din ce în ce mai mari a transporturilor de la combustie spre electricitate, procese similare petrecându-se și în industrie sau încălzirea caselor.
Al treilea factor care determină creșterea spectaculoasă a consumului de energie este dezvoltarea accelerată a rețelelor electrice naționale din economiile în expansiune. Se estimează, de exemplu, că India va investi peste 100 de miliarde de dolari în infrastructura energetică între 2024 și 2032, în timp ce China va crește investițiile similare de la 100 de miliarde de dolari anual în 2024 la 150 de miliarde de dolari în 2030. Africa este astăzi probabil continentul cel mai puțin electrificat și creșterile vor fi spectaculoase și aici. Pe lângă creșterea economică și industrializare, se adaugă investițiile în climatizarea mediilor de muncă și de locuit, datorate condițiilor meteorologice extreme.
Cel de-al patrulea factor care trebuie avut în vedere este familiar cititorilor rubricii CHANGE.WORLD. Este vorba despre setea de energie a aplicațiilor internetice, a produselor criptografice incluzând monedele virtuale precum bitcoin și a serverelor care rulează sistemele de învățare autonomă și aplicațiile IA. Agenția Internațională a Energiei (IEA) estimează că în prezent cam 2% din consumul energetic mondial este consumat de centrele de date. Acest procentaj ar putea crește de trei ori până în 2030. Câteva dintre mega-companiile globale în domeniul IT își construiesc centre de date cu surse autonome de energie. Se vorbește mult despre economia circulară în industria centrelor de date. Cantitățile mari de căldură pe care centrele de date le produc au o valoare incredibilă atunci când vine vorba despre energie. Dar cum pot fi cel mai bine valorificate și reutilizate? În prezent, centrele de date produc cantități semnificative de căldură irosită, care are un impact negativ asupra mediului. Pe fondul unei crize energetice globale și a unei crize climatice, găsirea unor modalități de a gestiona și stoca această căldură va avea un impact extraordinar și pozitiv asupra modului în care trăim. Ce este reutilizarea căldurii? Câteva startup-uri (DeepGreen din Londra, Infinidium din Canada etc.) investighează reutilizarea energiei termice generate de centrele de date pentru încălzirea cartierelor sau orașelor unde sunt acestea localizate, în timp ce firme americane (Verrus, ZutaCore) combină redistribuirea căldurii cu instalațiile de răcire perfecționate.
Ultimul factor, și nu cel mai puțin important, este legat de creșterea rezilienței rețelelor energetice în condițiile condițiilor meteorologice adverse și a evenimentelor extreme care tind să devină din ce în ce mai frecvente. Incendiile care au afectat zona Los Angeles au reprezentat primul mare semnal de alarmă al anului 2025. Estimările companiilor de asigurări despre pagube se cifrează la 30 de miliarde de dolari, și este vorba doar despre bunurile asigurate. Necesitatea păstrării comunicațiilor și a serviciilor critice în orice zonă urbană locuită depinde în mare măsură de fiabilitatea rețelelor electrice. Reziliența acestora se bazează în mare parte pe infrastructura de rezervă, care intră în funcțiune în perioadele de cerere energetică de vârf sau atunci când au loc evenimente extreme.
Creșterea cererii de echipamente de infrastructură a dus la cifre de producție mărite în ultimii ani, dar și la creșteri de prețuri pentru componentele critice. Un exemplu sunt transformatoarele de mare tensiune, ale căror prețuri s-au mărit cu 60-80% între 2020 și 2024. Firmele fabricante de echipament de infrastructură energetică profită, dar sunt precaute în același timp. Super-ciclurile de producție implică riscuri în cazurile în care, din motive multiple, cererea nu rămâne susținută pentru perioade lungi de timp. Un exemplu semnificativ este industria automobilelor electrice în care se înregistrează o încetinire a creșterii în ultimii ani, datorată unor cauze multiple pe care le-am discutat și le vom mai discuta cu alte ocazii. Pe termen lung însă, prognozele sunt pozitive. Vom urmări, vom împărtăși informații și vom dezbate. Ca întotdeauna, comentariile voastre sunt binevenite.
(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
‘Teki‘, the 2024 film by Japanese director Daihachi Yoshida, is a film about the old age. I don’t know to what extent contemporary Japanese cinema addresses this topic, but it seems natural to me that it would in a country that ranks second in the world (after the principality of Monaco) in the percentage of elderly people. Adapting a novel by Yasutaka Tsutsui, it’s a beautiful and sad film, in which, in addition to the main theme, another obsession of Japanese society is also addressed: the fear of invasion, whether it is a foreign power or mysterious monsters coming from the North. It is an interesting and original cinematic combination that works simply and effectively.
The main hero of the film is a former university professor of French language and literature. He has been retired for ten years and not only does he feel that age catches with him, but his profession and specialty are also of less and less interest in today’s materialistic world. Remained alone after the death of his wife, he lives decently and frugally in the house where he probably lived for his entire life or for most of it. The first part of the film describes the routine of his life, with the passing of the days, with the traditional food that he prepares himself, with the small pleasures such as a glass of drink at home or with friends, with the visits of former students, with the occasional and increasingly rare articles and conferences. Life seems to slow down in pace, but still, somehow, continues. Disturbing signs begin to appear. Computer messages about a possible invasion from the North. Spam or censored reality? Signs of illness. Dreams that sometimes take on the appearance of nightmares. Regrets and long-buried memories. Presences and ghosts. As we move from summer to winter, these intensify. What is real and what is a nightmare?
The film is loaded with metaphors, but refuses to become cryptic. Daihachi Yoshida proves, in my opinion, courage and inspiration, presenting the decline of the film’s hero from his perspective – with the small joys and repressed disappointments, with the memories, the forgotten hopes, the nightmares and the real or imagined threats. The actor who plays the main role is Kyôzô Nagatsuka, one of those formidable Japanese actors who combine on screen dignity and internalized expression, restraint and depth of feelings. The use of black and white and the camera – static or with minimal movements and focuses – create a visual atmosphere that reminds the classic Japanese films of Yasujirô Ozu. Divided into four episodes titled after the seasons of the year, ‘Teki‘ does not end with a rebirth in the cycle of life, as in other stories or films inspired by Buddhist philosophy. The fourth season this time seals the end of the cycles. Life will go on, but what once existed will fade into oblivion.
Japanese director Kiyoshi Kurosawa‘s filmography already includes several films where the horror and techno-thriller genres meet, reflecting a world where technology overwhelms its heroes and terrifies the audience. ‘Cloud‘ (‘Kuraudo‘ in the original – 2024) can be included in this category, although the fantastic element does not appear in any material form. The cloud is one of those notions belonging to the Internet world that has the potential to intimidate us through ambiguity. The hero of the film written and directed by Kiyoshi Kurosawa starts out as a user of the cloud and when you realize that it has enveloped his life it may be too late.
‘Samurai’, Jean-Pierre Melville’s famous ‘film noir’ from 1967 whose story takes place in Paris, proposed as an anti-hero a lone gangster whose prototype was borrowed from the Japanese culture. The hero (or anti-hero) of ‘Cloud‘ lives in Tokyo and is a citizen of the age of global communication. He is an ambitious and intelligent young man named Ryôsuke Yoshii, who, dissatisfied with his factory job and the slow prospects for advancement there, spends his free time buying and reselling second-hand items on the Internet. After making a small fortune by selling electro-medical devices at a profit, he decides to abandon his job and move with his girlfriend Akiko to a lakeside villa and devote himself full-time to his business in the cloud. It is not long before Yoshii is suspected by the police of selling counterfeit goods and pursued by customers and other individuals hit by his activities that are at the edge of or beyond the limits of legality. How long will a pseudonym and the apparent anonymity of Internet users protect him? Are Akiko or his assistant Miyake allies he can rely on?
Like Melville’s Samurai, Yoshii is a hero that viewers shouldn’t like. He’s clearly after profit and is too intelligent not to realize that what he’s doing is illegal and hurts others. He continues anyway. Bad character? Capitalist venality? Internet addiction? Here too, the lead actor delivers such a strong and nuanced performance that viewers can’t help but feel empathy. The first half of the film works excellently as a psychological thriller, especially thanks to Masaki Suda‘s performance. When the story moves outside the city, we briefly feel like we’re in one of those horror films with a city couple moving to a lonely villa around which a still unclear threat is growing. Soon, however, the threat materializes, and the last part of the film switches genres from horror and film noir to action. Virtual violence turns into physical violence. The psychological confrontations to gunfights. Some viewers will be disappointed. I wasn’t, because Kiyoshi Kurosawa saves a few surprises for the end, including psychological ones, that change the perspective on what happened. The experience was more than satisfying for me.
I don’t know the history of this production, but the idea seems formidable to me. ‘Tokyo!‘ (2009) is a triptych of short films set in Tokyo and directed by three directors who are not Japanese, but who are talented and make strange films, far from consensus and comfort zones. They are Michel Gondry, Leos Carax and Bong Joon Ho. I don’t know if the three directors were asked anything other than to make Tokyo the location where the story of their segments takes place. However, the result is more than that. Each of the three films represents a vision of the big city from the perspective of their personal anxieties and obsessions.
In the segment directed by Michel Gondry, a young couple is looking for their way in life and an acceptable home in the super-crowded metropolis. They live at a friend who has a tiny apartment, he makes experimental films, but to pay the rent and parking fines he needs to work wrapping gifts in a store. She feels like she’s losing her personality just supporting him. Until the loss seems to become real. In Leos Carax‘s segment, a strange character who speaks an unintelligible language emerges from the city’s sewers, does all sorts of bad jokes and mischiefs, until he starts throwing grenades from a weapons and ammunition depot left over from the war. He’s a manga-like monster, but has the almost human form of Denis Lavant, the director’s favorite actor. The Korean director’s segment presents us with a lonely character who hasn’t left his house for 11 years, avoiding any contact with the outside world and its inhabitants. The day and moment he looks for the first time into the eyes of the girl who brings him his weekly pizza delivery, an earthquake occurs. Will he find her again? Can people live completely alone, even in Tokyo?
I really liked the film. I’ve visited Tokyo several times. The contact of foreigners with Japanese culture and society, so special and sometimes intimidating and even frightening, is not a completely new subject. It has been addressed by Japanese and also non-Japanese filmmakers like Wim Wenders, Alain Corneau or Sofia Coppola. Nowhere, however, as in this triptych, which combines elements of Japanese culture with nuances of horror, everything filtered through the directors’ personal visions. If Gondry‘s film looks a bit like a Japanese film until towards the end, Bong Joon Ho‘s is placed from the beginning in an artificial settings (the lonely man’s house, the city without people), while in Carax‘s segment, Tokyo looks like in… a Carax movie. The fantastic is always present, sometimes visible, sometimes insinuated. The anxieties of the metropolis, of its inhabitants and visitors are present and amplified: the crowding, the loss of human relationships, the fear of monsters, war and terrorism, the destruction of nature, the earthquakes. ‘Tokyo!‘ tries and succeeds in convincing us that this city is on another planet.
‘The Missouri Breaks‘, the 1976 film by director Arthur Penn, is the stuff of which cinematic legends are made. Thomas McGuane wrote the screenplay for this revisionist western, a subgenre of cinema that flourished in American cinema after 1966, taking advantage of the demise of the Hays Code and in response to the offensive of Westerns produced in Europe by Sergio Leone and his disciples. One can speculate what this film would have become if the cast had been different. With Marlon Brando and Jack Nicholson in the lead roles, both coming off two of the pinnacle roles of their careers, both of which had won Academy Awards for Best Actor in a lead role in previous years, what happened on set was more widely publicized than what happened on screen. The film fell short of the hype – a critical flop and a failure at the box office. Unfairly, I would say.
The story takes place at the end of the 19th century in the area where the Missouri River crosses the border between the United States and Canada. David Braxton, the farmer who controls a large part of the good lands and pastures of the region, is a religious and cultured man at the same time (he boasts a library of 3500 books). He lives with his daughter and a male servant whose devotion seems to be more than a servant-master relationship. When a gang of horse thieves led by Tom Logan appears and buys a small farm in the neighborhood, conflict is in the air, especially since an idyll begins to blossom between Tom and Braxton’s daughter. To solve the problems, Braxton calls on a regulator which in the jargon of the era means a gunman who settles conflicts with pistols or other deadly weapons. However, he is not an ordinary character either.
On the one hand, the story includes elements of a classic western. We are in a border area where the law of the strongest or the fastest with the trigger rules. The corrupt domination of the big landowner is questioned by the appearance of outsiders. The lone gunman is the one who is supposed to be able to bring order and justice. It is a scenario that may seem familiar, but the characters are atypical. Braxton’s corruption is deep, but in a different place than the audience expects. Tom Logan, the horse thief, turns out to be almost a positive character, with chances of moral recovery. Braxton’s daughter offers her unconditional and uninhibited love. The strangest and therefore most fascinating character is that of the regulator Lee Clayton. He borrows everything from the charisma and independence of Marlon Brando, who during the five weeks of filming did pretty much what he wanted on the set, improvising and giving in many places to his character other traits and nuances than those imagined by Arthur Penn and Thomas McGuane. Jack Nicholson, who had a great admiration for Brando, was content this time with the role of partner on screen and adversary in the story. The confrontation between the two leads, as in many westerns, to a duel in the end, but here too the resolution is not like in other westerns. ‘The Missouri Breaks‘ is an atypical western, in which the audience fans of the genre have found and will find many flaws, but as a film it remains a memorable cinematic moment due to the meeting at peak between the two great actors of different generations.
‘Degenerat’ al Arianei Harwicz, apărut în 2021 în Editura Vellant în traducerea căreia nu i-am descoperit vreun cusur a Lilianei Pleșa Iacob, este o carte și o experiență de lectură unică din câteva puncte de vedere. O aventură dificilă și fascinantă în același timp pentru cititor. Este o proza de cam 100 de pagini, un roman scurt sau o nuvelă mai amplă, care este însoțită de un avertisment vizibil pe coperta a 4-a: ‘Atenție: acest roman tratează teme sensibile și conține descrieri care vă pot afecta emoțional’. Avertismentul este cu totul justificat. Cititorii care se încumetă să înceapă lectura vor fi absorbiți într-un abis – mintea și sufletul unui criminal abject.
Ariana Harwicz s-a născut la Buenos Aires în decembrie 1977. A studiat scenariul și dramaturgia în Argentina, obținând o diplomă întâi în artele spectacolului, de la Universitatea din Paris VII, și apoi un master în literatură comparată de la Sorbona. A predat scenariul și a scris două piese de teatru, care au fost puse în scenă la Buenos Aires. ‘Mori, iubitule!’, romanul ei de debut, a fost desemnat cel mai bun roman al anului 2012 de cotidianul argentinian La Nación și a fost tradus în engleză, aflându-se pe lista lungă a premiului internațional Man Booker 2018. Comparata frecvent cu Nathalie Sarraute și Virginia Woolf, Ariana Harwicz este una dintre cele mai radicale figuri din literatura argentiniană contemporană. Proza ei se caracterizează prin violență, erotism, ironie și critica clișeelor din jurul noțiunilor de familie și relații convenționale. În prezent locuiește în mediul rural francez. În România au apărut trei romane ale Arianei Harwicz la Editura Vellant: cartea ei de debut, ‘Degenerat’ și cel mai recent roman al ei care are titlul ‘Pierderea judecății’. A vizitat România și a participat la FILIT – 2024.
‘Degenerat’ este scrisa la persoana întâi. Povestitorul este un criminal pervers, un bărbat acuzat de pedofilie și de crimă. Putem citi cartea ca pe o transcriere a unui delir, o putem citi ca pe o mărturisire târzie (fară urmă de remușcare) înainte de aplicarea pedepsei capitale, o putem citi ca pe o pledoarie într-un proces în care acuzatul a ales să-și fie propriul avocat în instanță. Nici definirea locului acțiunii și nici vârsta personajului nu sunt clare și probabil că această plasare ambiguă în spațiu și timp este intenționată. Uneori este menționată vârsta de 47 de ani, câteva pagini mai târziu cea de 70 de ani. Ceea ce este clar este că eroul (numele nu este nici el menționat vreodată) trăiește într-o lume lipsită de repere morale, în care binele și răul sunt coordonate interșanjabile.
‘Omul în toată splendoarea sa este halucinant, e luat ostatic la Bataclan şi îşi imaginează declanşatorul bombei, vede munți de corpuri, mandibule amestecate cu brațe și capete, iar după două zile se apucă din nou de treabă, se duce la barurile care au happy hour, pentru că iubirea trebuie să învingă. Alt vecin şi-a torturat calul cel mai bătrân, legându-l de o roată şi învârtindu-l, până când i-a rupt picioarele; în zori a venit poliția; mai târziu a devenit pastor și oferă ajutor prin centrele de binefacere, dă lecţii prin închisori, îi asistă pe muribunzi, nu mai înțelegi nimic, ştiu, ceea ce vreau să spun este că mulți descoperă binele, mântuirea abia după ce au comis o faptă cumplită. Sau acela care și-a dezgropat mama într-un cimitir din sat ca să-i poată suci gâtul cu o şurubelniță, astfel încât să poată privi în direcţia în care locuia el în momentul acela, o căbănuță mai spre estul regiunii. Binele poate fi înspăimântător iar răul, eliberator. Binele poate fi terifiant, vinovat, în timp ce răul poate fi salvator.’ (pag. 71)
Ce mai știm despre eroul povestitor? Este un om cult și citit, delirul său – dacă delir este – fiind presărat de referințe culturale și politice multiple – de la filosofi și scriitori la marii criminali seriali ai secolului 20 sau atentatele teroriste ale secolului 21. Printre cei menționați se află și Louis-Ferdinand Céline, marele romancier și publicist francez, scriitor superb și om abject – colaboraționist și publicist antisemit. Nu ezit să fac aceasta comparație cu unul dintre cei mai mari stiliști dintre prozatorii lumii, căci Ariana Horwicz scrie o proza sclipitoare, sumbră, pe măsură. Personajul ei este însă evreu, poate descendent al unor supraviețuitori ai Holocaustului sau poate el însuși un supraviețuitor (vezi referința la aproximația liniei cronologice). Traumelor războiului, traiului în frică și nevoii permanente de a se ascunde li se adaugă relațiile dintre un tată abuziv și infidel și o mamă extenuată care trebuie să-și crească practic singură copiii. Nu este vorba despre vreo cauzalitate directă și nici despre o scuză a crimelor bărbatului matur de mai târziu, poate doar o probă în plus la o judecată care aparține doar cititorilor.
‘Degenerat’ nu are o linie narativă liniară. Fiecare paragraf poate fi citit ca un poem, ca un coșmar, ca un delir, ca o amintire dintr-un trecut real sau inventat și uneori se trece de la una la alta în același paragraf sau aceeași frază. Daca totuși ar fi să identificam o poveste, ea începe cu ostracizarea publică și suspiciunile care-l au în centru pe bărbatul singuratic, devenit dușmanul public al comunității. Iată descrierea a ceea ce ar fi momentul arestării:
‘Mă scot din casă în spuma înghețată, afară detractorii victorioși îşi agită pumnul în aer şi vreo două- trei grăsane își țin copiii pe umeri. Mă împing într-o maşină blindată, sunt escortat de poliția provincială. Pornim, casa mea, jefuită, încercuită cu o bandă, aici a locuit. La bătrânețe nu mai rămâne nimeni. Sunt fiul unei ciocniri, dacă măcar mama sau tata ar putea veni să-mi vadă viitorul din spatele gratiilor. Pocneşti din degete şi nimeni. Nici terenuri înregistrate şi atribuite de notari prin succesiune, nici scrisori pe care să le rupi, nici conace părăsite pe care să le vizitezi, nici coridoare lungi, nici biciclete ruginite lângă vreun tractor. Nu mai găseşti pe nimeni care să fi trăit acolo. Nimic de văzut, nicio fotografie, niciun muribund pe care să-l vizitezi, nici măcar un om care să-ți dezvăluie vreun secret de dincolo de zidurile din piatră albă, cu cine se culca tata în timp ce mama presăra cenuşă peste pătuț, pe cine striga mama în timp ce mă năştea în trăsură într-o dimineață uscată, pe şosea, nimeni nici măcar ca să scuipe pe dalele jefuite din satul vecin. Mă văd plimbându-mă într-o noapte spre o fântână, mă văd plângând la fiecare pas, un vultur pleșuv în ploaia torențială.
Fii recunoscător că eşti viu.
Nu, eu nu sunt viu.’ (pag. 27)
Personajul este prins în plasa unui sistem judiciar, dar nu este pe departe un nevinovat captiv în labirintul birocrației totalitare, precum la Kafka, ci un criminal în care propriile sale fapte și chiar și amintirile constituie elemente ale coșmarului personal.
‘Încă o zi de pedeapsă, nu-mi spune nimeni dacă acest lucru este legal în țara legilor. Cei care se află în afara lumii sunt norocoși, de ce nu aşteptați să poată pricepe copilul?, de ce faceți asta cu un băiat?, de ce distrugeți un nou-născut cu grenade? Ciomagul în aer şi răcnetul, şi deasupra, testiculele… Văd bastoane de poliție, intifade, bombe iritante, corupător de minori, nu ştiu dacă m-am uitat, n-am încercat să mă uit, n-am vrut să văd nimic, îmi feresc privirea, vă jur, şi mă dau la fund. Sunt urmărit, am impresia, mă uit în urmă, sunt fugărit, mă cațăr. Nu-mi pasă deloc de alte cazuri, dar citesc anunțurile, răsturnare de situație. Asasin. Bineînțeles că eu nu mă simt vinovat şi dacă ei mă urăsc şi cred că sunt un asasin, au dreptate, fiindcă am gena asta. Alerg de colo colo. Tropăi. Sunt un mânzuleț. Merg pe urmele Istoriei ca să pun paie pe foc. Eu accept toată vina dacă aşa mi se dictează, se vede de la o poştă că sufăr. M-am degradat treptat, ăsta e ciclul natural al vieții. Eu sunt responsabilul absolut. Închideți-i gura ăstuia nou, strigă, coaseți-i gura sau punem de-o razmeriță!’ (pag. 36)
Povestitorul este un om evident bolnav, dar boala nu este doar a sa personală, este a vremurilor în care trăiește și a lumii din jurul său. În pledoaria (sau pseudo-pledoaria) sa la proces apar referințe la marile orori ale istoriei ultimului secol, trăite ca martor sau asimilate din relatările altora sau din lecturi. Iarăși, este vorba despre încă o ‘piesă la dosar’ și nu despre vreo justificare sau indicație de cauzalitate directă:
‘Pledoarie finală. Respinsă. O mulțime dementă strigându-mi numele. Ce glumă proastă, uneori sunt cuprins de un umor infantil. Sunt un alien, asta vor să mărturisesc. Soldaților ruşi le vâjâie capul, trag focuri la întâmplare, aud paşi şi simt respirația miliţiilor germane însă nu pot să-i zărească prin fumul gros, trag la fel ca mine, după ureche. Mareşalul nazist nu e predat la schimb cu fiul Ghidului, oricum amărâtul nu se pricepea să tragă, şi ce idee nebună la diploma- ții ăştia nazişti, să facă schimb cu fiul ostatic al părintelui rus. Cu timpul, duşmanul SS-iştilor devine antisemit, din frustrare, din invidie, şi două milioane de evrei sunt trimişi în gulaguri, inclusiv logodnicul fiicei. Și în acest timp în Belleville muncitorii dintr-o fabrică îi fac, toți laolaltă, un dar artizanal lui Iosif, din fier topit, iar Paul Éluard e în continuare atât de îndrăgostit de Stalin de-i iese inima din piept. Vai! Ce s-ar face fără mine, orbi ca nişte pui de pisică, fără să poată recunoaşte duşmanul. O mână nu poate fi mutilată cu moderație. Dacă mă aşteaptă moartea, nu mă împuşcați, vreau să-mi pot bea eu însumi veninul, l-a implorat într-o scrisoare pe prietenul său cel mai bun, însă nu a fost posibil, ce păcat! Pe 4 martie 1953, Iosif agonizează singur în camera sa, nimeni nu-l ajută, nici măcar medicii prezenți, îngroziți că ar putea lua o decizie greşită care să-i ducă la execuție.’ (pag. 61)
Nu este ușor uneori de digerat delirul psihologic al unui criminal degenerat, și câteva dintre pasajele cărții sunt dificile la lectură. Nu din cauza limbajului ci din cauza tenebrelor pe care le reflectă și le amplifică. Cu cât un criminal este mai inteligent cu atât el este mai înfricoșător. Într-o lume fără valori sau cu valori relative, nu exista însă vinovați adevărați.
‘Nimic din ceea ce se spune împotriva mea nu e mai mult decât o ipoteză, am văzut lumea mergând într-acolo şi am văzut-o venind încoace dând din coadă, voi luați totul de bun, nimic din toate astea, nicio acțiune nu poate fi luată complet ad literam, iar cuvintele cu atât mai puțin. O noapte de amor nu poate fi privită nici ea ca pe ceva literal. Într-un proces ar trebui evaluat şi ceea ce se întâmplă pe fundal, nu doar momentul vizibil, expus în lumină. Nimic din ceea ce se petrece aici, eu vorbesc şi stenograful notează, şi judecătoarea citeşte, şi eu cer din nou cuvântul, şi nimic din toate astea nu este real. Sunt texte învățate pe de rost. Toate acele note găsite în jurnalul meu nu dovedesc nimic, erau pentru investigarea asasinilor, pentru a-i descrie, pentru a-i înțelege. Scrisul nu demonstrează nimic despre omul care scrie. Ceea ce este descris acolo nu este scris de el. După cum nu dovedeşte nimic despre acuzat privirea vecinilor înveninați. Îmi spuneți că o tipologie ca a mea n-ar trebui să existe.’ (pag. 77)
Atunci când am terminat lectura acestei cărți mi-a fost greu să decid daca mi-a plăcut sau nu. Ariana Harwicz este o scriitoare extrem de talentată și extrem de curajoasa. A coborî în tenebrele unui asemenea personaj cum este eroul din ‘Degenerat’ implica riscuri personale, a le scoate la suprafață, a le oglindi și a le oferi cititorilor pe paginile unei cărți este de asemenea o îndrăzneală remarcabilă pentru un scriitor, mai ales în vremurile în care corectitudinile politice nu știu sau nu vor să facă totdeauna distincția dintre realitate și ficțiune, dintre eroi și creatorii lor. Puterea prozei sale, fascinația psihologică și poetică a conținutului sunt remarcabile. Și totuși, ‘plăcut’ nu este termenul pe care-l pot folosi. Recomand cartea acelor cititori care au citit și și-au asumat avertismentul de pe coperta a patra. Cititorii curajoși vor fi răsplătiți, dar s-ar putea să aibă un preț de plătit.
‘Evil Under the Sun‘ (1982) is my favorite film adaptation of Agatha Christie’s novels in which the role of Hercule Poirot is played by Peter Ustinov. The script is well written, the narrative is clear, the dialogues are humorous and the detective mystery has a more than satisfactory solution. The film direction is signed by Guy Hamilton, who in the previous decades had directed four of the James Bond films. The moving of the story to the Mediterranean adds a touch of exoticism and allows filming under a truly scorching sun and a much more intense light than in Devon, where the action of the original novel takes place. Although the cast is not a cluster of first-rate stars as it was in the previous films in the series, we are dealing with some excellent performances and first of all with a Peter Ustinov at his best, giving life to an intelligent, spoiled, self-absorbed Poirot, but with enough reasons to be so.
Agatha Christie’s novels use a formula that defines the setting and the story. The films inspired by these novels have worked on this formula from different perspectives, but have remained faithful to it in most cases, and this is the case here too. The closed geographical perimeter (an island in this case), a fixed number of characters who are all or almost all potential suspects, clearly socially positioned typologies that define their relationships, but which are more than once shrouded in mystery or veiled in lies. Among them, the Belgian detective with his famous moustache moves with a mixture of social awkwardness and acuity of observation. The clues accumulate even before the crime is committed. In fact, the first corpse in ‘Evil Under the Sun‘ appears in the scene that opens the film, and its connection to the rest of the story is clarified only towards the end. What begins as an investigation into insurance fraud inevitably turns into a murder investigation, but this time Agatha Christie and Guy Hamilton introduce a new element. The classic scene in which Poirot solves the riddle by reasoning occurs earlier than usual. His arguments, however, are only logical. In the absence of material evidence, guilt cannot be proven. And then, Poirot uses his psychological resources to force a confession. The detective is not only a brilliant logician but also a profound connoisseur of human nature.
In addition to Peter Ustinov, in good form and still willing to play a role that will bore him a bit in the next films, the cast includes Maggie Smith, to whom we recently said ‘farewell!’, James Mason who was maintaining his style and professionalism towards the end of his career, Jane Birkin in the very special role of a young woman who hides many secrets, and Diana Rigg, a high-quality actress who gained fame in one of the best series in the history of the BBC. The soundtrack is made up of songs by Cole Porter, which contribute to the soft-retro atmosphere. ‘Evil Under the Sun‘ is excellent entertainment, recommended not only to fans of Agatha Christie and Hercule Poirot.
