I believe that any fan of French cinema of the last 70 years would like to have witnessed in the studio the filming of ‘8 femmes‘ (‘8 Women‘) made in 2002 by François Ozon. It is a perfect exemplification of the concept of ‘all-stars movie’, with the added value that the entire cast is composed exclusively of women, most of them leading actresses of the French screen from the 30s to the beginning of our millennium. The meeting of these great stars who are each a reason enough to watch a film in which they appear in the credits resulted in an entertainment the likes of which are few in the history of cinema. All in a relaxed atmosphere, giving us the feeling that the director and his actresses had a great time during the filming.
If someone in Hollywood had decided in the 1930s or 1940s to make a period musical based on one of Agatha Christie’s detective novels, this is what the result would have looked like. However, the film adapts a French theater play, so some French hot sauce – that is, humor – can be added. The action takes place in a mansion in the country, it is snowing heavily outside, the telephone lines are cut, the roads are closed and in a short time the isolated building becomes the perfect stage for a ‘whodunit’ with a finite number of characters. The corpse belongs to the owner of the house, an industrialist and the only male in the cast. He had lived surrounded only by women: his mother-in-law, his wife, two daughters, a sister-in-law, a sister, a cook and a chambermaid. The dogs did not bark on the night of the murder, so the murderer is one of the eight women. Each of them carries with her a mountain of secrets, of those that include enough reasons to have been, each of them, the authors of the crime. There is no Hercule Poirot or any other detective, so the women must discover the identity of the murderer themselves by talking to each other. And singing.
The script is well written and the plot holds up well enough as a ‘whodunit’. The musical numbers are of good quality, the best belonging to Firmine Richard, who was perhaps the least known of the eight actresses. The presence on the same screen of Danielle Darrieux, Catherine Deneuve, Fanny Ardant, Isabelle Huppert and Emmanuelle Béart is of course a unique event and the main attraction. The female cream of French cinema gathers in a unique performance. Even Romy Schneider is present and honored with a still photo. The abundance of quotes and details, many alluding to the careers of the actresses and their previous roles, will delight knowledgeable viewers. There is, however, a danger that ‘8 femmes‘ will not hold up well over time, when the brilliance of the stars on the screen will begin to be forgotten. The theatrical style of the text and acting is also emphasized by the final scene where the actresses line up to greet their audience on an imaginary ramp. As spectators, we can only respond to them by bowing back to them with respect.
2024 va fi, este deja, anul alegerilor. 49% din populația globului va fi chemată să-și aleagă conducătorii și reprezentanții în alegeri naționale. Desigur, gradul de democrație reală și de transparență diferă de la țară la țară, și sunt diverse și implicațiile politice dincolo de frontierele naționale. Ochii lumii sunt îndreptați spre Statele Unite, Marea Britanie și Uniunea Europeană. Și în România vor avea loc alegeri în acest an. S-ar putea însă ca cele mai importante alegeri ale anului 2024, cele cu un impact istoric maxim pentru anii sau chiar deceniile care vor urma, să fi avut loc deja.
Este vorba despre alegerile din Taiwan, care au avut loc sâmbătă, pe 13 ianuarie. Miza cea mai importantă a fost cea a alegerilor pentru postul de președinte, care au avut loc pentru a opta oară de când Taiwan a devenit o democrație, în 1996. Sistemul electoral în această țară stabilește că președintele este ales prin alegeri directe, într-un singur tur. Cele două partide care au dominat alegerile din 1996 încoace sunt Partidul Democratic Progresiv (DPP) și Partidul Naționalist Chinez – Kuomintang (KMT). Cei din urmă sunt descendenți ai partidului lui Chiang Kai-shek, fondatorul Republicii Chineze de pe insula Taiwan. Paradoxal poate (sau poate nu), desi KMT este un partid conservator de centru-dreapta, iar DPP este poziționat social și economic la centru-stânga, preferații Beijing-ului sunt tocmai KMT – urmașii fostului inamic. Motivul este că DPP are o linie politică liberală și naționalistă, promovând drepturile omului, dar și identitatea națională taiwaneză, în timp ce KMT, în ultimele decenii, a favorizat apropierea de China comunistă. Victoria în alegerile din 13 ianuarie i-a revenit lui Lai Ching-te, candidatul DPP, care a primit 40,2% din totalul voturilor. Hou Yu-ih, candidatul KMT, a primit 33,49% din voturi, iar candidatul Partidului Popular din Taiwan (TPP), Ko Wen-je, a primit 26,45%. Au participat peste 14 milioane de persoane, ceea ce înseamnă că prezența la vot a fost de puțin peste 71%. Pentru prima dată în istoria Taiwan-ului democratic președintele a fost ales cu mai puțin de 50% din voturi, în urma prezentei unui al treilea candidat cu putere semnificativă. Tot pentru prima data, unul dintre partide – DPP – obține un al treilea mandat consecutiv. Lai Ching-te îi succede doamnei Tsai-Ing-wen, al cărei vicepreședinte a fost timp de zece ani. Campania electorală agitată, o ilustrare a democrației vibrante din Taiwan, a fost dusă pe teme diverse, de la probleme economice și legate de nivelul de trai la problema spinoasă a relațiilor cu vecinul gigantic, China, condus de partidul unic, care sub liderul Xi Jinping a devenit din ce în ce mai puternic și belicos. Rezultatul arată că o majoritate a alegătorilor susțin opinia DPP, conform căreia Taiwan este o națiune suverană de facto care ar trebui să-și întărească apărarea împotriva amenințărilor Chinei și să aprofundeze relațiile cu țările democratice, chiar dacă asta înseamnă sancțiuni economice sau intimidare militară din partea Beijingului. Ceea ce se va întâmpla între China și Taiwan este mult mai mult decât un conflict regional și, desigur, nu doar o problemă internă a Chinei. Conflictul din Marea Chinei are potențialul de a deveni punctul critic în relațiile dintre cele două supraputeri ale secolului XXI, SUA și China, și dintre blocurile care se conturează în jurul lor. Implicațiile sunt globale: politice, militare, economice, tehnologice.
Economia Taiwanului este a 8-a ca mărime din Asia și a 20-a ca mărime din lume, permițând Taiwanului să fie inclus în grupul economiilor avansate. Taiwan este unul dintre cei mai importanți fabricanți de produse din tehnologiile informației și a comunicațiilor din lume. Principalele exporturi din Taiwan sunt produse electronice, metale și produse din metale, materiale plastice și cauciuc, produse chimice și mașini. Produsele electronice și tehnologia informației (IT) reprezintă 35% din producția industrială. Industria din Taiwan constă, în principal, din multe întreprinderi mici și mijlocii și câteva întreprinderi mari. Industriile tradiționale intensive în forță de muncă sunt exportate și înlocuite cu industrii intensive în capital și tehnologie. Proiectul „e-Taiwan” lansat de guvern urmărește să utilizeze 1,83 miliarde USD pentru a îmbunătăți infrastructura informațională și de comunicații din Taiwan în cinci domenii majore: guvernare, calitatea vieții, afaceri, transport și comunicații în bandă largă. Taiwan Semiconductor Manufacturing Company (TSMC) este cel mai mare producător de cipuri la comandă din lume și produce aproximativ 90% din semiconductorii de mare performanță, utilizați pentru Inteligența Artificială (AI) și aplicațiile de calcul cuantic. Taiwan este cel mai bine cunoscut pentru semiconductorii de mare performanță, dar firmele taiwaneze produc și alte componente de bază, de la plăci de circuite imprimate la lentile avansate pentru aparate fotografice și de filmat. Pandemia și barierele vamale între SUA și aliații săi, pe de-o parte, și China, de cealaltă parte au crescut importanța Taiwanului în economia mondială. Problema este însă că însăși firmele din Taiwan au operațiuni uriașe de asamblare a dispozitivelor în China continentală. Relațiile dintre cele doua Chine vor influența și economia Taiwanului, și pe cea globală.
Să trecem Strâmtoarea Taiwanului și să aruncam o privire asupra unei industrii în care China dobândește din ce în ce mai mult statutul de lider global: producția de automobile electrice. Cu câteva săptămâni în urmă, pe unul dintre panourile publicitare cele mai mari din orașul în care locuiesc, a apărut reclama unei firme de automobile al cărei nume nu-l cunoșteam. După ce am văzut reclama, când am ajuns acasă și am căutat pe Internet, am aflat că este vorba despre una dintre firmele cele mai mari de producție a vehiculelor cu tracțiune electrica din China și din lume. Automobilele chinezești invadează piețele occidentale. Fenomenul este destul de important pentru ca prestigioasa revistă săptămânală The Economist să-i dedice coperta și grupajul principal de articole, în cel mai recent număr al său. Cu doar cinci ani în urmă, China exporta doar un sfert din numărul automobilelor produse de Japonia, atunci cel mai mare exportator din lume. Acum, industria chineză susține că a exportat peste 5 milioane de mașini în 2023, depășind totalul japonez. Cel mai mare producător auto din China, BYD, a vândut 0,5 milioane de vehicule electrice în al patrulea trimestru, depășind Tesla. Industria automobilistică din China este puternic încurajată, cu alte cuvinte subvenționată din bugetul de stat. În octombrie, Comisia Europeană a deschis o anchetă asupra industriei mașinilor chinezești. În SUA, administrația Biden ia în considerare creșterea tarifelor vamale pentru mașinile importate din China (deja de 27,5%) și subvenționează industriile locale. Sunt acestea metodele potrivite pentru a face față concurenței chineze percepute ca o amenințare? Creșterea producției chineze este vizibilă mai ales în domeniul automobilelor electrice. Piața este imensă. În 2022, 16-18% dintre mașinile noi vândute în întreaga lume erau electrice. În 2035, Uniunea Europeana va interzice vânzarea de mașini noi cu motoare cu ardere internă. Prin urmare, adoptarea mașinilor chinezești cu prețuri mai mici ar putea ușura tranziția spre emisii nete zero. Cel mai ieftin vehicul electric vândut în China de BYD costă în jur de 12 000 USD, comparativ cu 39 000 USD pentru cea mai ieftină Tesla din America. Exista și precedente. Lecția de la ascensiunea producătorilor de mașini japonezi și sud-coreeni în anii 1980 este că concurența determină firmele locale să-și îmbunătățească procesele, în timp ce concurenții din afară stimulează industria locală în dorința de a apropia producția de consumatori. Deja BYD deschide o fabrică în Ungaria și mulți producători chinezi de automobile caută locații în America de Nord. The Economist apreciază că factorii de decizie politică ar trebui să-și înfrâneze instinctele protecționiste și să-și facă griji doar în cazul improbabil în care producătorii de mașini occidentali ar imploda cu totul. În aprecierea lor, nu este de temut o cotă de piață importantă pentru producătorii de automobile chinezi, dacă aceasta revigorează o concurență mai largă. Dacă China vrea să cheltuiască banii contribuabililor subvenționând consumatorii globali și accelerând tranziția energetică, această tendință este salutară. Mai îngrijorătoare este, în opinia mea, dependența într-un grad mare a întregii industrii de vehicule electrice de bateriile produse în China. Acestea reprezentau în 2022 79% din totalul producției mondiale, iar prognoza pentru 2025 este de 65%.
China devine concurentul cel mai important al Statelor Unite și la celălalt pol al industriei transporturilor – vehiculele spațiale. Acum două săptămâni avertizam în articolul meu din rubrica CHANGE.WORLD despre faptul că datele prevăzute pentru lansarea expediției Artemis 2 sunt preliminare și că pot interveni amânări. Din păcate, această tradiție negativă a fost confirmată de anunțul făcut într-o teleconferință marți, 9 ianuarie, de conducerea NASA, care a declarat că misiunea sa principală, Artemis 2, va fi amânată din noiembrie 2024 până în septembrie 2025, iar misiunea de aselenizare Artemis 3, vizată inițial pentru sfârșitul anului 2025, are acum ca dată țintă septembrie 2026. Principalul motiv al amânării este siguranța echipajului. Experții au explicat că problemele scutului termic pe care le-a întâmpinat capsula Orion a lui NASA în timpul zborului de testare fără echipaj Artemis 1 în jurul Lunii, la sfârșitul anului 2022, au reprezentat o preocupare majoră pe măsură ce sunt analizate datele din acea misiune de succes. Scutul termic l-a protejat suficient pe Orion, dar o mare parte din el s-a carbonizat. Această amânare înseamnă însă că Statele Unite vor fi depășite de China în actuala – a doua – cursă spre Lună și astronauții chinezi vor ajunge pe suprafața astrului nopții, în acest mileniu, înaintea celor americani? Șeful NASA, Bill Nelson, apreciază că șansele sunt foarte reduse. Atât Statele Unite, cât și China vizează pentru aselenizări zona polului sud lunar, o regiune despre care se crede că este bogată în gheață. Pentru a-și duce echipajele acolo, agenția spațială a Chinei intenționează să testeze noua sa navă spațială pentru transportul echipajelor până în 2027 sau 2028. Fiecare expediție chineză implică două lansări pentru a ajunge pe Lună – una pentru a plasa un vehicul de aselenizare pe orbită și alta pentru a trimite echipajul. Acest plan cu două lansări ar depăși handicapul tehnologic de lungă durată al Chinei, care nu are o rachetă grea suficient de puternică pentru a trimite atât astronauți, cât și o sondă de aselenizare. Chiar după planurile actuale, Statele Unite au încă un an sau doi de avans, iar programele Chinei pot întâmpina și ele dificultăți și suferi amânări.
Un domeniu în care China a depășit clar Statele Unite este cel al cercetării științifice universitare, cel puțin din punct de vedere statistic. În 2022, cercetătorii chinezi au semnat 26,9% din totalul articolelor apărute în jurnalele de știință și tehnologie, față de 13,7% semnate de cercetători americani. Cantitatea nu este neapărat proporțională cu calitatea și cu impactul pe termen lung al acestor comunicări, dar decalajul este semnificativ. Interesant că pe locul 3 în acest clasament se află India cu 6,2%. Dacă vorbim despre alegeri, Narendra Modi, prim-ministrul Indiei, nu are astfel de griji, el obținând în 2023 un nou mandat la conducerea celuilalt gigant asiatic, care a devenit cu câțiva ani în urmă și cea mai populată țară din lume. India a înregistrat mari progrese în multe domenii, inclusiv în cercetarea spațială, devenind a patra putere care a realizat o aselenizare lină, inițiind o foarte interesantă expediție de explorare a Soarelui și planificând primul zbor cu echipaj uman pentru 2025. Semnificative sunt progresele în domeniul biomedical și în special al cercetării și producției de vaccinuri. Serum Institute of India a devenit în timpul pandemiei COVID-19 cel mai mare producător mondial al vaccinelor Oxford și AstraZeneca, iar în 2023 a obținut aprobarea Organizației Mondiale a Sănătății (WHO) pentru vaccinul contra malariei, la care este co-inventator. Guvernul indian a inițiat un program de încurajare a cercetării post-universitare și a doctoratelor, al domeniilor fundamentale și a câtorva domenii aplicative importante. Va fi interesant de urmărit ce rezultate vor avea aceste investiții. Creșterea Indiei ca putere tehnologică și științifică, pe lângă progresul economic, poate avea un impact în configurația globală geo-politică viitoare, care poate că nu va fi exclusiv bi-polară.
(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
I rarely get a chance to see Brazilian films, but the ones I get to seem all to be special. This is also the case with ‘Bacurau‘ (2019), written and directed by Kleber Mendonça Filho – a well-known director with several internationally acclaimed films – in collaboration with Juliano Dornelles. It is a violent and impressive film that bears the stamp of Brazil but manages to raise issues and deliver messages that are valid anywhere. A film that will be hard to forget by those who will have the opportunity to see it.
The story takes place in Bacurau, a small imaginary town in an imaginary state of the immense Brazil. The name is that of a night bird from the tropical fauna of South America. The village seems quite poor and is also in conflict with the populist politician who controls the region, due to a dam that deprives it of its water supply. Despite all the poverty, there is solidarity between the people and a community spirit that helps them overcome hardships and that will be put to the ultimate test when strange phenomena begin to happen – mysterious at first, macabre later. The cistern that brings water to the village is attacked and pierced by bullets. Studs of horses and bikers in bright costumes cross the streets of the village. Bacurau is disappearing from digital map apps. Cell phone services and electricity are down. Then people start dying. Has Bacurau, completely isolated from the world, become a playground for the whims of clients rich enough to pay for the pleasure of killing? We see the assassins – a group of Americans armed to the teeth – but we never know why they do it. The villagers are forced to resort to means from their violent traditions and history to respond to the gratuitous violence and defend themselves.
The Filho – Dornelles couple does not leave the viewers many moments of relaxation. Something interesting is happening all the time, and almost every scene holds a surprise or a change of perspective. ‘Bacurau‘ starts as a social satire with magic-folkloric elements, but as the signs of external attack begin to appear, the story accumulates tension and the film turns into a violent confrontation, in the genre of judicial westerns. The cinematography makes effective and spectacular use of the surrounding natural landscape, and the music processes themes from John Carpenter’s films, horror films in which the director also created his own music. The entire film is also a tribute to the American composer-director. The team of actors is very well chosen, with special mentions for Bárbara Colen, a beautiful and talented actress whom I hope we can see in the future in more consistent roles, the well-known Sonia Braga and the German actor Udo Kier in his sixth decade of activity with a haunting ‘bad guy’ role. Carefully, the screenwriters-directors set their story “a few years from now”, but it is about a near future that is an extension to the present, a present in which the social conflicts between the oppressed categories and the local or external oppressors – sometimes in cahoots with each other – are more and more acute and take more and more violent forms. In fact, what we see on the screens in movies like ‘Bacurau‘ is nothing different than some of the recent news of our violent present. The film can also be seen as a warning, but a warning that may come too late.
‘Metronom‘ (2022) by the Romanian director Alexandru Belc is not a film about the legendary radio show ‘Metronom’ from Radio Free Europe but about the Metronom generation. For viewers who were lucky enough not to know what the life of the youth in a communist dictatorship meant and what role music played in the disintegration of propaganda and the collapse of the system in Eastern Europe, I recommend as a prelude or documentary material Leslie Woodhead’s film ‘How the Beatles Rocked the Kremlin’. Alexandru Belc started planning for such a non-fiction film, but during the documentary process he decided to change the direction and make a fiction film instead, his debut as director in this format. The generation of Romanian teenagers from the beginning of the 70s had the chance to listen to the shows of DJ Cornel Chiriac, who broadcast from Munich about pop music and about a free world, where young people had access to all kinds of music, literature, art, culture they wished and could chat and even travel freely anywhere. For the Metronom generation, these radio shows were lessons in music and freedom. I also belong to this generation. I will try to write objectively about ‘Metronom‘, but I can’t promise that I will succeed.
The story takes place in Bucharest in the autumn of 1972, in the month of October. Romania was playing in the Davis Cup final against the USA, and snippets of the tennis matches will be shown on TV at the party that is at the center of the plot. The participants are final grade high-school students who take advantage of the absence of a girl’s parents to gather, talk, smoke (tobacco) and drink, but above all to dance and listen to the music they love: Romanian pop tolerated by censorship and the Metronom radio shows of Cornel Chiriac. The young folks write a letter to Radio Free Europe in which they complain about the ideology that oppresses them and demand for their musical preferences to be broadcast. The love story between Ana (the main heroine of the film) and Sorin takes place against this background. Ana knows that Sorin will soon travel abroad and that he will not return. She wants to convince herself of his love and seal it with her first sexual experience. Sorin is behaving strangely and suddenly leaves the girl and the party. A few hours later, the Securitate invades the apartment, arrests the young people it finds there and takes them to a brutal investigation. Listening to Western music was not forbidden by law, but sending a letter to a foreign radio station was a crime in communist Romania, a crime punishable by imprisonment, with the prohibition of rights, with the impossibility of studying in a university. With violence, threats and blackmail, the security policemen try to force the young people to denounce each other and sign statements pledging to become security informers. Ana, who had come to the party to meet Sorin, finds in her the resources to resist. The investigator tells her that Sorin was the one who denounced them all. Perhaps this was his way of buying a passport to freedom? Lie or psychological pressure? Released after a nightmarish night, Ana will try to find Sorin and find out about the truth.
Alexandru Belc was born eight years after 1972. He had the chance to live through communism for only about nine years, so it cannot be said that this film conveys the result of a direct personal experience. And yet the reconstruction of the era is very accurate – the streets; the Bucharest apartments with limited spaces, full of heavy furniture and books; tape recorders and pickups used at parties; the clothing, including the hideous school uniforms with the appalling matriculation numbers. However, the reconstruction of the psychology of the characters is what impressed me the most. I think that Alexandru Belc managed to build a memorable character through Ana, helped of course by the special interpretation of the actress Mara Bugarin. I think he did very well by also looking for inspiration at his generation and the youth of the same age today. Then as now, young people wanted freedom, to listen to the music they want, to discover the world around them, to explore themselves, to love. Ana in the film has the innocence of the young woman who knows she has the right to freedom despite the lies that surround her, the dignity to resist blackmail, and the courage to live her romantic relationship despite the betrayal. Sorin’s character is less fleshed out and that’s a shame, because he represents the other side of the youth back then. Vlad Ivanov, always an impressive actor, also appears in the film, and the only complaint I could make is that he repeats here a type of role that he has played many times before. I liked ‘Metronom‘ because it says a lot of true things about my generation and times that some idealize, others demonize, and which were much more complex than one extreme or the other. The ending is awesome. The young students passed the baccalaureate and seem, apparently, to have returned to the ‘norm’. It is actually an open ending and even a false ending. Have they been called again to Securitate? Did some of them agree to become Securitate collaborators? What is for sure is that they will be in the streets 17 years later, among those who will destroy the system. Cornel Chiriac and his Metronom won in the end.
In 1982, when he made ‘The Draughtsman’s Contract‘, Peter Greenaway was 40 years old. You could say it was a debut in a way, as it was his first feature length fiction film. And yet Greenaway was already a mature and multilateral artist. He had studied fine arts, but had been fascinated by architecture and especially cinema. He had worked in film editing and directed numerous experimental short films. He had already made a feature film, ‘The Fall’ in the genre that would be called ‘mockumentary’ some two decades later. ‘The Draughtman’s Contract‘ is a period film, is a detective mystery, a social comedy and an erotic farce, but it is above all the first of a series of films that Greenaway would make over the next decade, films with a unmistakable personal touch, which would establish him as one of the most important directors of his generation in England and world-wide.
The year when the story takes place is clearly stated – 1694 – and this is not an aleatory choice. This is the year in which England, in a period of transition between dynasties, introduces a series of reforms allowing women to enter into contracts and receive inheritances. The main hero, the painter Neville, will conclude a very special contract with Mrs. Herbert, for the two weeks while her husband will be away from home. He will create 12 drawings of their impressive mansion and in return will privately enjoy the lady’s favors to his ‘satisfaction’. Soon after, Mrs. Hebert’s daughter, unsatisfied in her marriage and desiring to get pregnant, will also sign a contract with the multi-talented artist. During the 12 days, however, strange phenomena begin to happen: things appear where they shouldn’t be, a moving statue that changes its place shows up in the garden, etc. All culminate in the disappearance of Mr. Herbert, who soon appears as a corpse. Conveniently for them, the two women inherit everything. The drawings made by the artist become a kind of evidence in the mystery of the killer’s identity. The cuckolded son-in-law and the other men in the women’s entourage will seek revenge on the artist.
‘The Draughtman’s Contract‘ is a complex film that can be seen and interpreted on multiple levels. On the surface it is a detective mystery in period costumes, although the identity of the murderer is very obviously suggested and does not seem to concern the film’s heroes too much. It is also a social satire that says a lot about the relations between social classes, with an obvious sarcasm towards the morals of the nobility. The main theme that preoccupied Greenaway, however, is, as in all his films from this period, art and the relationship between the artist and society. Socially regarded as belonging to the lower classes and forced to struggle to secure economic independence, the artist in the film resorts to other compensatory means through the contract at the heart of the story. The film is imbued with the atmosphere of the Baroque era, from the dialogues which are influenced by the literature and by the epistles of the time recited in the metric of the post-Elizabethan theatre, passing through the music of Michael Nyman who processes Baroque themes and develops them in the style and with the instruments of the period, to to the cinematography that is influenced by the light (and obscure) and by the colors of the paintings of artists such as Caravaggio and Georges de la Tour. The camera is permanently fixed like the draftsman’s easel, and the grids through which the artist sees reality resemble the frame of the camera. The film is an aesthetic delight, with themes and details that resonate with the art of the period in which the story takes place. If there had been movies in the Baroque period, they would probably have looked like this.
A well-known actor writes, directs and stars in a lavish historical production. No, it’s not about Bradley Cooper. Others have done it before him and among them is the French filmmaker Bernard Giraudeau whose film ‘Les caprices d’un fleuve‘, made in 1996, represents an ambitious undertaking with quite spectacular results.
French cinema has quite a rich tradition of confronting the colonial past. The 90s were probably a period of maximum interest for these themes, if we think for example of Régis Wargnier’s ‘Indochine’. ‘Les caprices d’un fleuve‘ explores the more distant past of French colonial adventures, setting its story in the years immediately before and after the French Revolution. The main hero is a French nobleman, Jean-François de La Plaine, who is exiled by Louis XVI due to his involvement in a duel and sent to the post of governor of the French territories in West Africa. His African exile resembles at first Ovid’s exile almost two millennia earlier (weather excluded). He adapts with difficulty to the local morals and is disgusted by the slave trade, practiced both by the ships to the Americas but also by the Arabs coming from the desert, with the complicity of the local tribal chiefs. He exchanges desperate letters with his lover left in France but also finds a local mistress, a gorgeous half-breed. His life begins to change when he receives from a tribal chief a gift that he cannot refuse due to the local customs – a 12-year-old slave girl, whom he names Amélie. Gradually, Jean-François begins to be caught by the fascination of Africa, and at the same time to fall in love with the girl he educates and who grows into a woman. Meanwhile, in France, revolution breaks out. The triumph of the Enlightenment ideas that he had supported means the loss of the privileges of nobility and the position of governorship. What will happen to the relationship between Jean-François and Amélie?
The narrative starts off rather slowly, but viewers who survive the first half hour will witness an increasingly interesting plot, both romantically and historically. The approach is not without its problems, and there will be enough viewers who will feel uncomfortable with the love story between the refined and powerful French nobleman and the teenage African slave. We can also see this connection as a symbol of the asymmetrical relationship between settlers and locals (‘civilized’ and ‘savages’). Screenwriter Bernard Giraudeau tries to avoid paternalism and preconceived judgments and gives the actor Bernard Giraudeau the opportunity to create a complex and not without contradictions role. Director Bernard Giraudeauu relies a lot on the excellent cinematography created by Jean-Marie Dreujou, who manages to convey to the viewers something of the fascination of the African landscape, but also the heat, dust, sweat that constantly surround the heroes. The film’s cast is very well chosen, with several well-known actors appearing in cameo roles. Technically, it is a very well made film. Intellectually, it asks some interesting historical questions without guiding its viewers towards one answer or another. For me, the problem with ‘Les caprices d’un fleuve‘ is on the emotional side. The romantic story and historical melodrama are intense, but the film failed to engage me. Maybe it’s my fault, maybe the story is too far back in time, or maybe the author’s self-imposed detachment to avoid reopening old historical wounds comes at a price.
Una dintre ocupațiile mele preferate la sfârșit de an este parcurgerea topurilor celor mai bune și interesante cărți și filme ale anului care se termină. Este o bună ocazie și o perioadă cu ceva mai mult răgaz la îndemână pentru a pune ordine în lecturile anului care a trecut, dar și pentru a întocmi și îmbogăți listele de lectură pentru anul care vine. Am folosit această ocazie și în acest an pentru a întocmi un plan de lectură pentru 2024. Împărtășesc cu cititorii rubricii CHANGE.WORLD o scurtă listă a cărților din domeniile științei și tehnologiilor avansate pe care îmi propun să le citesc în prima parte a acestui an. Temele sunt diferite și toate pasionante: de la AI și criptografie, trecând printr-o carte de istorie despre o altă revoluție tehnologică întâmpinată cu ostilitate și distrugeri, până la longevitate și originea Universului sau poate a Universurilor. După câte știu, niciuna dintre aceste cărți nu a fost tradusă încă în limba română, așa încât mă voi referi la edițiile în limba engleză, în speranța că editurile din România vor fi prompte în a aduce cărțile și publicului larg de la noi.
Prima carte aparține, nu se putea altfel, domeniului Inteligenței Artificiale (AI). Autorul este însă de profesie psiholog și tocmai această perspectivă umanistă plus o formație științifică riguroasă l-au promovat în rândul experților de prestigiu în domeniul AI și al impactului acesteia în societate și în viața de zi cu zi. Thomas Chamorro-Premuzic s-a născut în Argentina, este psiholog organizațional, specializat în domeniile profilării personalității, analizei și identificării talentelor, interfeței dintre inteligența umană și cea artificială și dezvoltării lidershipului. În prezent, este profesor de psihologie a afacerilor la University College London (UCL) și profesor adjunct la Universitatea Columbia, precum și Chief Innovation Officer la ManpowerGroup. Cartea sa publicată la începutul anului 2023 se numește ‘I, Human’, parafrazând titlul celebrei colecții de povestiri despre roboți a lui Isaac Asimov. M-a interesat în special felul în care autorul abordează întrebarea centrală pe care o pune societății dezvoltarea explozivă a domeniului AI: Vom ști să folosim inteligența artificială pentru a îmbunătăți modul în care lucrăm și trăim, sau îi vom permite să ne domine viețile prin exces de tehnologie și astfel să ne înstrăineze mai mult, ca indivizi și ca grupuri sociale? Pornind de la calitățile unice care ne definesc ca oameni – curiozitatea, adaptabilitatea și inteligența emoțională –, autorul susține că acele trăsături și virtuți, cum ar fi empatia, modestia și autocontrolul, sunt esențiale pentru menținerea individualității noastre și pentru a avea succes în perioada progreselor tehnologice. Chamorro-Premuzic își îndeamnă cititorii să adopte o perspectivă detașată asupra AI. Recunoscând-o ca un instrument conceput pentru a spori predictibilitatea sarcinilor umane mai degrabă decât o forță atotcuprinzătoare, înțelegem mai bine implicațiile sale pentru viața noastră. Autorul identifică cei trei factori de risc care stau la baza transformării sociale în curs: hiperconectivitate, dataficarea indivizilor și rentabilizarea predicției. Cu o cunoaștere profundă și a tehnologiei și a psihologiei umane, autorul evită abordările apocaliptice și oferă o perspectivă în care controlul este încă în mâinile noastre.
Zeke Faux este reporter de investigație pentru Bloomberg Businessweek și Bloomberg News din New York și locuiește în Brooklyn, New York. Este câștigător al premiului Gerald Loeb pentru jurnalism explicativ de afaceri și al premiului Silver Gavel al Asociației Baroului American și finalist al unui National Magazine Award. Cartea sa Number Go Up s-a bucurat de o coincidență favorabilă de evenimente. În octombrie 2023, la o lună după apariție, a avut loc procesul lui Sam Bankman-Fried (SBF), despre care am scris și eu în rubrica CHANGE.WORLD. A fost evenimentul potrivit la momentul potrivit pentru Faux, deoarece în cartea sa el începuse jurnalul său de călătorie în universul cripto cu o relatare despre întâlnirea cu SBF. De fapt, prima frază din carte este un citat din Bankman-Fried: „Nu o să mint”, îi promite SBF lui Faux. „A fost o minciună”, scrie Faux. Pentru el, doi iepuri dintr-o singură împușcătură. În primul rând, îi semnalează imediat cititorului că Faux ‘l-a citit’ pe Bankman-Fried și este conștient de uriașul său orgoliu. În al doilea rând, este amuzant. Number Go Up este carte potrivită pentru oricine vrea să înțeleagă ce s-a întâmplat cu SBF și firma sa – cripto-bursa FTX. Aș spune că este, de asemenea, o carte bună pentru oricare cititor interesat să afle mai multe despre motivul pentru care lumea aplicațiilor criptografiei se află în criză.
Revoluția internetică și, mai nou, cea a Inteligenței Artificiale nu sunt primele salturi tehnologice extraordinare care creează anxietate și întâmpină rezistență, uneori violentă. Nu lipsesc în acest moment cărțile interesante despre inteligența artificială și despre modul în care aceasta va schimba lumea, viețile noastre, viitorul și multe altele. Există lecții de învățat din istorie? Dacă răspunsul este da, atunci vă recomand o carte despre o cu totul altă revoluție tehnologică, cea de la începutul secolului al XIX-lea. ‘Blood in the Machine’, apărută în septembrie 2023 și scrisă de Briant Merchant, ziarist, producător de filme și, în prezent, semnatarul rubricii de tehnologie de la Los Angeles Times. Cartea sa este o relatare bine scrisă și detaliată a revoltei ludite ca răspuns la Revoluția Industrială, o relatare care face în mod repetat și sistematic paralele cu prezentul. Lectura cărții ajută la înțelegerea mai bună a momentului actual, a impactului economic și social al celor două revoluții și a motivelor revoltelor îndreptate împotriva lor.
Outlive – The Science and Art of Longevity a fost aleasă cartea de știință a anului, de editorii librăriei on-line ‘Amazon’ și de redactorii revistei The Economist. De la lansarea cărții, la sfârșitul lui martie 2023, au fost vândute peste un milion de exemplare. Autorul cărții este medicul canadian în vârstă de 50 de ani, Peter Attia, fiu al unor emigranți egipteni creștini copți și unul dintre experții mondiali în domeniul longevității, secondat de ziaristul și editorul Bill Gifford. Cartea oferă o abordare strategică și tactică bine fundamentată pentru extinderea duratei de viață, îmbunătățind în același timp sănătatea noastră fizică, cognitivă și emoțională. Scopul doctorului Attia este mai puțin să le spună cititorilor ce să facă și mai mult să-i ajute să abordeze sănătatea pe termen lung, pentru a crea cel mai bun plan individual pentru fiecare. Teza lui este că îmbătrânirea și longevitatea sunt mult mai maleabile decât credem și destinul fiziologic nu este imuabil. Cu un plan potrivit, fiecare poate trasa o cale diferită pentru viața sa, una care să permită să supraviețuim genelor, pentru a face fiecare deceniu unul mai bun decât cel anterior.
Născut în 1975, Thomas Hertog este un cosmolog belgian de la Universitatea KU Leuven și a fost cel mai apropiat colaborator al lui Stephen Hawking în ultima perioadă a vieții și activității acestuia. On the Origin of Time. Steven Hawking’s Final Theory, apărută în aprilie 2023, oferă ultimele gânduri ale superstarului intelectual asupra cosmosului și propune nici mai mult nici mai puțin decât o revizuire dramatică a teoriei prezentate în cartea sa cea mai faimoasă, A Brief History of Time. Poate cea mai mare întrebare la care Stephen Hawking a încercat să răspundă în viața sa extraordinară a fost cum a putut universul să creeze condiții atât de perfecte pentru viață. Pentru a rezolva acest mister, Hawking a studiat originea big bang-ului universului, dar opera sa timpurie a intrat într-o criză atunci când matematica a prezis multe big bang-uri producând un multivers – nenumărate universuri diferite, dintre care majoritatea ar fi mult prea bizare pentru a fi favorabile vieții. Adăpostiți în departamentul de fizică teoretică de la Cambridge, Stephen Hawking împreună cu prietenul și colaboratorul său Thomas Hertog au lucrat la această problemă timp de douăzeci de ani, dezvoltând o nouă teorie a cosmosului, care ar putea explica apariția vieții. Examinând fizica cuantică a hologramelor cosmice și aventurându-se mult înapoi în timp, până la rădăcinile noastre cele mai profunde, ei au fost surprinși să găsească un nivel mai profund de evoluție, în care legile fizicii înseși se transformă și se simplifică până când particulele, forțele și chiar timpul însuși dispar. Această descoperire i-a condus la o idee revoluționară: legile fizicii nu sunt nici fixe și nici eterne, ci se nasc și evoluează, pe măsură ce universul pe care îl guvernează prinde contur. Pe măsură ce ultimele zile ale lui Hawking se apropiau, cei doi colaboratori și-au publicat teoria, care propunea o nouă perspectivă – pe care o putem numi radical darwiniană – asupra originilor universului nostru. Dacă va fi validată de lumea științifică, On the Origin of Time va deveni și ea o carte faimoasă. Ea oferă o nouă și spectaculoasă viziune despre nașterea universului, care va transforma profund modul în care ne gândim la locul nostru în Univers. Cartea aceasta s-ar putea dovedi, în cele din urmă, a fi cea mai importantă moștenire lăsată de Hawking.
Dacă ați citit aceste cărți, aștept comentariile voastre. Dacă aveți alte lecturi legate de știință și tehnologie care v-au pasionat dintre cărțile citite în 2023, sunteți invitați să-mi scrieți despre ele. Cele mai interesante comentarii și propuneri vor fi discutate în articole viitoare ale rubricii CHANGE.WORLD.
(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
What a gem is ‘L’emmerdeur‘ (distributed in the Anglophone market as ‘A Pain in the Ass‘), the 85-minute film made in 1973 by Édouard Molinaro. It is a ‘noir’ comedy that catches Lino Ventura at the peak of his popularity built mostly on ‘tough guy’ roles – either gangsters or policemen – and gives the popular singer Jacques Brel the opportunity of his last big screen role (the tenth in only six years of activity as an actor). Both actors discover and use their comic resources to the maximum, in a genre different than the ones audiences know them in, bringing to screen a script full of verve and action written by Francis Veber (based on his own theater play), who would try with much less success a ‘remake’, 35 years later, in his last film as a director.
The story, which takes place in Montpellier, combines marital melodrama with film noir with paid assassins as heroes. Milan is sent to eliminate a witness who is going to reveal the truth about a gangster network at a trial. He rents a room at a hotel overlooking the entrance of the courthouse where the future victim will get out of the car at 2:00 p.m. His bad luck is that in the adjoing room has just checked-in François Pignon, a traveling salesman who tries in vain to arrange a meeting with his wife who left him for her psychiatrist. The desperate Pignon’s suicide attempt may disrupt the assassin’s plans, attracting the attention of the police, who are already on alert. Milan must try to convince Pignon not to kill himself and at the same time fulfill his mission. It won’t be easy.
The impossible combination of Ventura – Brel works perfectly, to the delight of the spectators. It can be said that Ventura is playing a gangster role as he has played in many other films, but this time he is put in situations where he is very very unlucky. Brel borrows mime and comic gags from beloved comedy actors of the period. Veber‘s screenplay is written in such a way that the events happen almost in real time. It is one of the post-Nouvelle Vague influences, the other being the free use of the mobile camera, which takes us into hotel rooms, high up on railings and cornices outside the hotel, or in super-fast car chases, as the hero must be at the scene of the future crime at 2:00 p.m., as I said. Cinematographer Raoul Coutard had already worked with Truffaut, Godard and Costa-Gavras. The result of their collaboration is a film that uses in a professional manner the techniques of the cinematographic avant-garde to create a quality ‘crowd-pleaser’ that passes well the test of half a century that has elapsed since its release.
‘May December‘ (2023) has been compared many times to Ingmar Bergman’s ‘Persona’, and director Todd Haynes, far from denying the influence, has acknowledged and commented on it in several interviews and festivals press conferences. Personally, I think that if we are talking about the thematic complexity and the quality of the cinematic experience, the proportions must be preserved. And yet, there are at least two aspects in which the two films are very similar. In both, it is about two very different women who get to know each other, get closer, begin to merge into each other. The second aspect is related to the number of open and unanswered questions that viewers are left with at the end of viewings. ‘May December‘ is inspired by a true life case, which was both judged by tribunals and in the court of public opinion, being widely publicized. The film not only avoids more or less obvious moral judgments, but in a way reopens the case, asking a number of questions and leaving the viewers to find the answers – if they exist.
The story takes place in 2015. Actress Elizabeth Berry comes to the city of Savannah, Georgia to meet Gracie Atherton-Yoo, a woman who, in 1992, at the age of 36, was convicted of statutory rape due to her relationship with a 13-year-old teenager. The case had caused a sensation in its time, because the woman, married and mother of three children, had become pregnant and then given birth in prison. 22 years later, Gracie lives a seemingly normal life with her husband who has become a mature man, they already have grown children, the youngest about to leave home for college. Elizabeth, an actress trained at Julliard in the spirit of ‘method acting’, investigates the role of Gracie, which she is going to play in a film, trying to understand the motivations and emotions of the person who will become the film character. She talks not only to Gracie but also to the rest of the family – the husband, the children, the ex-husband -, to the neighbors, to those who were connected with the events that happened 22 years before. Gradually, nothing that looked obvious at first glance is certain any longer: neither the quiet life of the family and their social integration, nor the way those around remember the events and position themselves towards those involved, nor even the motivations of the investigating actress.
Even the characters are not what they seem at first glance, and this film shows once again that hasty judgments are useless, especially when it comes to people. The most transparent would seem to be Joe Yoo (played by Charles Melton), the teenager who turns into a man who lives his love story that began when he was 13. But are his calm and stability real? Didn’t the love story that marked his life deprive him of many other experiences, and was the decision to follow his love completely free from constraints? Gracie (Julianne Moore in a role that fits her perfectly and she is totally into it) never seems to accept that the course she’s chosen in life includes any part of blame or responsibility. She is aware that social success is fragile, but rejects any criticism or judgment from the outside. Is her self-confidence fully justified? Last, does Elizabeth (Natalie Portman – smart and expressive in a complex role) really get to know the motivations and emotions of the character she will play in the film? ‘May December‘ speaks volumes about real-life stories that end up in romanticized form on screen. The very representation in a film means a judgment on the part of the filmmakers, the actors and ultimately the viewers. Marcelo Zarvos‘ music is an adaptation and re-orchestration of Michel Legrand’s music for ‘The Go-Between’ directed by Joseph Losey, a film in which a 13-year-old boy also appeared, as an intermediary and confidant of love letters between a man and a woman. Other times, other type of coming to age of the teenager. In ‘May December‘, according to the law, Joe Yoo had been the victim, and Gracie had paid the price with years in prison. A sordid story, or on the contrary, a true love between partners separated by many years in age, the kind of relationship described by the metaphor in the film’s title? The case remains open.
Cititorilor care se încumetă să înceapă lectura unuia dintre cele patru romane publicate până acum de scriitorul francez Laurent Binet le este garantată o aventură intelectuală rafinată și complexă împreună cu o narațiune care combină umorul cu aventura. Un fel de Mark Twain amestecat cu Dan Brown, însă mult mai îndrăzneț, ca să nu zic obraznic. Sau Umberto Eco amestecat cu puțin horror și puțină pornografie. Dar despre Umberto Eco va mai fi vorba și în continuare. Binet s-a născut în 1972 într-o familie de profesori. Părinții săi s-au cunoscut la ședințele unei secții pariziene a Partidului Comunist Francez. A cântat rock într-un grup numit Stalingrad și a debutat cu proză de inspirație suprarealistă. Debutul în roman și l-a făcut în 2010 cu romanul istoric ‘HHhH’ despre atentatul contra lui Heydrich în timpul celui de-al doilea război mondial. Este profesor de literatură franceză, în prezent conferențiar la Universitatea din Saint-Denis. Fiecare dintre cele patru romane publicate (cel mai recent în august 2023) a stârnit controverse, a fost premiat și s-a vândut bine. Al doilea său roman ‘A șaptea funcție a limbajului’, publicat în 2015, este probabil cel mai îndrăzneț dintre toate. Ediția românească a fost publicată în 2021 de Editura Vellant în colecția ENDORFICTION.Traducerea îi aparține lui Alexandru Matei.
Acțiunea romanului pleacă de la un eveniment real. La 25 februarie 1980, pe o stradă pariziană, eseistul, filosoful și criticul literar Roland Barthes a fost victima unui accident produs de o furgonetă unei spălătorii. Șoferul era un imigrant bulgar. După o lună, intelectualul francez avea să moară la spital din cauza rănilor produse de accident. Pornind de aici, Laurent Binet imaginează o intrigă care pare la început o anchetă polițienească. Dacă nu a fost vorba despre un simplu accident ci despre un asasinat? Ne aflăm în anii în care serviciile secrete ale țărilor est-europene, inclusiv cel bulgar (dar și Securitatea română, așa cum s-a descoperit mai târziu), acționau în Occident împotrivă dizidenților, încercând să influențeze viața politică și lumea universitară și culturală. Comisarul Jacques Bayard este însărcinat cu ancheta, și pentru a înțelege lumea intelectuală cu complexitatea, intrigile și vocabularul ei specific și-l asociază pe tânărul doctorant Simon Herzog. În scurtă vreme, nume ilustre din intelectualitatea franceză par să fie implicate în această poveste. Lista numelor îi include, dar nu se limitează, la Michel Foucault, Jean-Edern Hallier, Bernard-Henri Lévy, Julia Kristeva, Philippe Sollers, Louis Althusser, Jacques Derrida, Hélène Cixous. Acțiunea se mută pentru o vreme în afara Franței, la Bologna unde trăiește și preda Umberto Ecco și în Statele Unite unde îl întâlnim pe filosoful John Roger Searles. Clasa politică este și ea implicată, de la președintele în funcție Valery Giscard d’Estaing la François Mitterrand, candidatul socialist la președinție, care avea să ajungă președinte în anul următor înconjurat de un grup de susținători și viitori miniștri ca Jack Lang, Laurent Fabius și Jacques Attali. Cu toții și alții în plus sunt implicați într-un complot complicat, ca personaje active prezentate în momente serioase sau comice, cu ideile și stereotipurile lor verbale. Realitatea istorică și fantezia fară limite, personaje reale și fictive se amestecă într-o intrigă care este în același timp și parodie dar și acțiune comică cu ritm și culoare, care captează și păstrează atenția cititorilor de la prima la ultima pagină. Evenimentele istorice ale perioadei sunt și ele prezente – criza ostatecilor americani în Iran, ascensiunea la președinția Statelor Unite a lui Ronald Reagan, atentatul terorist din gara de la Bologna și alegerile din mai 1981 care l-au adus la putere pe François Mitterrand.
Care este însă miza întregii povesti? Ea este legată de unul dintre domeniile de expertiză ale lui Barthes, semiotica. Cititorii nu trebuie să fie îngrijorați dacă nu au prea multe cunoștinte despre studiul semnificațiilor și al metodelor de comunicare prin semne și limbaj. Laurent Binet inserează în text explicații destul de detaliate și bine articulate prin intermediul lecțiilor prin care detectivul ucenic Simon Herzog îl inițiază pe comisarul Bayard și în plus, multe alte personaje sunt bavarde și dornice să-și etaleze expertizele și opiniile. Semiotica, aflăm din aceste dizertații are șase funcții cunoscute și studiate. Un lingvist rus pe nume Roman Jakobson descoperise o a șaptea funcție, cu puteri miraculoase nu doar în a transmite mesaje ci și în a le transforma în fapte. Iată a șaptea funcție a limbajului descrisă nu de altul decât de Umberto Eco:
‘Eco îşi continuă explicația: ,,O să ne imaginăm pentru o clipă că funcția performativă nu se limitează la cele câteva cazuri evocate. Să ne imaginăm o funcție a limbajului care permite, într-un mod mult mai extins, ca oricine să fie convins să facă orice, indiferent de situaţie. Cel care ar avea cunoaşterea şi stăpânirea unei astfel de funcții ar putea fi stăpânul lumii. Puterea lui nu ar mai avea nicio limită. Ar putea fi ales la toate alegerile, ridica mulțimile, provoca revoluții, seduce toate femeile, vinde tot felul de produse imaginabile, construi imperii, escroca întregul pământ, obține tot ce vrea în orice circumstanță.”‘ (pag.232)
Pe măsură ce avansăm pe firul acțiunii ajungem la concluzia că Barthes ajunsese în posesia unui document care descria această a șaptea funcție și că moartea sa nu fusese un accident, ci avea ca scop intrarea în posesia documentului. Ancheta lui Bayard și Herzog se extinde dincolo de elucidarea circumstanțelor morții lui Barthes și scopul principal devine recuperarea documentului. Ordinul vine de la însuși președintele Franței. Serviciile secrete bulgare, sovietice și probabil și altele sunt și ele implicate. Ajunși în Bologna lui Eco, cei doi detectivi descoperă existența unei organizații secrete care străbate istoria, organizație care încurajează dezbaterea intelectuală și promovează ideile cele mai revoluționare, acelea care stau la baza progresului, prin ceremonii care includ dueluri intelectuale cu miza morbidă. Modelul este evident Opus Dei din ‘Codul Da Vinci’.
‘Machiavelli ii explică Principelui ca nu se guvernează prin forță, ci prin teamă, iar asta nu este totuna: teama este produsul discursului despre forță. Allora, cel care stăpâneşte discursul, prin capacitatea lui de a suscita teama şi iubirea, poate fi stăpânul lumii, eh! Pe baza acestei presupoziții teoretice protomachiaveliene, dar și pentru a contracara influența tot mai mare a creştinismului, o sectă de eretici a fondat Logi Consilium în secolul al III-lea d.Hr. După asta, Logi Consilium a roit în toată Italia, apoi în Franța, unde, în secolul al XVIII-lea, în timpul Revoluției, va căpăta numele de Logos Club. Are o structură piramidală şi s-a dezvoltat ca o societate secretă foarte compartimentată, la conducerea căreia șefii, un colegiu de zece membri care se intitulează sofişti, conduși de un Protagoras Magnus, îşi practică talentele retorice pe care le pun în principal în slujba propriilor ambiții politice. Se bănuiește că anumiți papi – Clement al VI-lea, Pius al II-lea -, ar fi fost la conducerea organizației. Se zvoneşte şi că Shakespeare, Las Casas, Roberto Bellarmino (inchizitorul care a instrumentat procesul lui Galilei, sapete?), La Boétie, Castiglione, Bossuet, cardinalul de Retz, Christine de Suède, Casanova, Diderot, Beaumarchais, Sade, Danton, Talleyrand, Baudelaire, Zola, Rasputin, Jaurès, Mussolini, Gandhi, Churchill, Malaparte erau membri ai Logos Club.”‘ (pag. 205)
‘A șaptea funcție a limbajului’ este o carte obraznică și în abordare și în limbaj, și de aici rezultă și efectul comic care este prezent de la prima la ultima pagina. Laurent Binet este un bun cunoscător și al domeniilor care sunt prezentate în carte, și al mediului intelectual francez. El este conștient în același timp și de prăpastia existentă între minoritatea care este elita intelectuală și universitară și restul francezilor, majoritatea. Cel mai bine este reprezentat în carte acest contrast prin persoana comisarului Bayard. Iată-l la prima sa întălnire cu mediul universitar francez, dominat de liberalismul predicat de profesori și intepretat de studenți ca o permisivitate totala, ca și de drogurile pe care le practică toți:
‘Bayard, care-şi aminteşte de îndepărtaţii ani în care studiase Dreptul la Arras, descoperă un loc cu totul bizar: ca să ajungi la sălile de curs, trebuie să traversezi un fel de obor populat de africani, trebuie să păşeşti printre drogați în comă întinși pe jos, să treci prin fața unui bazin fără apă – plin cu moloz -, să mergi de-a lungul unor pereți leproși acoperiți cu afișe și cu graffiti din care poți citi:,,Profesori, studenți, rectori, personal TESA: crăpaţi, ticăloşilor!”,,,Nu închiderii oborului!”, „Nu mutării de la Vincennes la Nogent”,,,Nu mutării de la Vincennes la Marne-la-Vallée”, „Nu mutării de la Vincennes la Savigny-sur-Orge”, „Nu mutării de la Vincennes la Saint-Denis”,,,Trăiască revoluția proletară”, „Trăiască revoluția iraniană“, „maoisti = fascisti”,,,troṭkişti = stalinişti”,,,Lacan = caraliu”, „Badiou = nazist”,,,Althusser = asasin”,,,Deleuze = s-o fut pe mă-ta”,,,Cixous = arde-mă”, “Foucault = curva lui Khomeiny”,,,Barthes = trădător-social prochinez”, ,,Calliclès = SS”,,,E interzis să interzici să interzici”, ,,Uniunea stângii = să ți-o bagi în cur”,,,Vino la mine, o să citim Capitalul! semnat: Balibar”…’ (pag. 42)
Iată și un exemplu de umor de limbaj, tot din perspectiva lui Bayard:
‘Nişte băieți se strâng în jurul Cordéliei și al prietenelor ei, care par foarte populare. Judith îl citează pe Lacan, care ar fi spus undeva:,,Substantivul este timpul obiectului”. Bayard se întreabă dacă nu s-ar putea spune la fel de bine că,,timpul este substantivul obiectului” sau „,timpul este obiectul substantivului”, ba chiar,,obiectul este substantivul timpului” sau şi,,obiectul este timpul substantivului” sau pur şi simplu ,,substantivul este obiectul timpului”, dar îşi mai ia o bere, trage din jointul care e făcut poştă şi are o izbucnire din suflet:,,Dar aveți drept de vot, divorțul și avortul!”‘ (pag. 313)
Mă întreb cum au reacționat personalitățile aflate încă în viață sau urmașii celor care nu mai trăiau la apariția romanului în 2015, cu referire la evenimentele din 1980-81. Multe dintre ele sunt descrise în ipostaze comice dar deloc favorabile. La prima întâlnire cu personajul Umberto Eco din roman, acesta tocmai fusese acoperit cu urină de un vagabond protestatar. Eco mai trăia în 2015. O fi citit romanul lui Binet? Dar Julia Kristeva, care mai este încă în viață, și care este descrisă în cartea lui Binet drept o agentă a serviciilor de informații bulgare și fiica șefului acestor servicii. Într-un episod de gen ‘viața bate cartea’, în 2018, au fost publicate în Bulgaria documente care dezvăluiau faptul că Kristeva chiar a fost informatoare a serviciilor de spionaj bulgare (ea a negat aceste acuzații). Cred că doar în Franța, o țară cu tradiții de libertate de exprimare și acceptare a umorului cel mai agresiv, și poate încă în câteva, puține, țări europene, mai este posibilă publicarea unei asemenea cărți. În alte părți, daca ar apărea, autorul ar fi obiectului unor procese de defăimare pentru tot restul vieții sale.
Câteva cuvinte despre ediție și traducere. Editura Vellant trebuie salutată pentru inițiativa de a pune cartea lui Laurent Binet în mâinile cititorilor români. Problemele editoriale nu lipsesc cu desăvârșire, dar sunt destul de puține. Traducerea lui Alexandru Matei este cursivă și lectura este o experiență plăcută. Umorul lui Binet se bazează în mare parte și pe limbaj, și efectul comic trece cu succes și în versiunea românească. Tocmai de aceea surprind câteva probleme legate nu de traducerea din franceză ci de folosirea în franceza curentă a unor cuvinte importate. În vecinătatea unui teren de tenis se află alte terenuri de tenis și nu curți (‘courts’), iar Pouilles este regiunea italiana Puglia (istoric Apulia) și nu are rost să fie ortografiată ca în franceză într-o traducere românească. Toate aceste mici carențe, ca și problemele editoriale, pot fi cu ușurință corectate la o viitoare ediție.
Lectura cărții lui Laurent Binet mi-a făcut reală plăcere. Romanul său este și interesant și alert în acțiune, și instructiv și provocator intelectual, și are și umor. Tot acest amestec bine condimentat reprezintă însă și un semnal de alarmă. A șaptea funcție a limbajului este o metaforă pentru controlul mulțimilor prin comunicare, care astăzi, la nouă ani după apariția cărții, pare validat de ascensiunile politicienilor populiști și amplificat de tehnologiile Inteligenței Artificiale. Dacă nu ați citit-o deja, este o carte pe care aveți puține motive să o ocoliți.
