The Catcher In The Sand

Ce poate face Nicolae Manolescu, unul dintre cei mai importanti critici si istorici literari ai ultimelor decenii, dupa ce a scris o ‘Istorie critica a literaturii romane’? Desigur, una dintre optiuni este sa-si scrie memoriile. Succesul de public este in definitiv ca si garantat, genul abordat de multi dintre scriitorii nostri in ultimii ani pare a fi in mare voga, iar Manolescu, detinatorul vreme de vreun sfert de secol a celei mai semnificative rubrici de cronica literara din Romania, voce critica de autoritate, om care a cunoscut majoritatea marilor personalitati ale vietii noastre literare si pe multe dintre cele ale vietii politice, intelectual care si-a incercat puterile si in politica dupa 1990 dupa ce se formase si reusise sa-si creze o personalitate si imagine independenta in anii dictaturii are multe de povestit si publicul cititor este interesat sa citeasca ceea ce are el de spus.

sursa http://www.librarie.net/

‘Viata si carti – Amintirile unui cititor de cursa lunga‘ este formata din doua parti de dimensiuni inegale si scrise in stiluri diferite. Ideea generala a cartii ar fi ca viata unui critic literar este traita si se manifesta prin carti, si se exprima cel mai bine prin trairile pe care le genereaza cartile. Ideea este cel mai bine pusa in pagina in prima parte a cartii intitulata ‘Cititul si scrisul‘ care descrie copilaria si anii de formare a scriitorului, familia acestuia si evolutia sa pana in anii de studentie si de debut in presa literara. Alternarea descrierii lecturilor copilului si adolescentului cu elemente din biografia familiei si ea impregnata de carti si lecturi are farmec si capteaza interesul. De exemplu, iata fragmentul in care este vazuta in perspectiva utopia proiectului comunist filtrata prin lecturile prin care pare a trece orice adolescent ale cartilor lui Jules Verne:

‘In definitiv, in timp ce imi aresta parintii si ma condamna la un handicap social (dosarul meu de cadre), comunismul avea pretentia de a ma forma in spiritul acelorasi valori ca si cele ale lui Jules Verne. Aici este miselia suprema. Si ea provoca destula confuzie in mintea mea. Comunismul imi arata simultan doua fete: una schimonosita de neincredere si de ura (ura de clasa), alta zambitoare. luminoasa, progresista. Cartile pe care mi le ingaduia (ale lui Jules Verne printre ele) nu se potriveau cu lumea in care comunismul ma silea sa traiesc.’ (pag. 53)

Copilul este fermecat si absorbit in lumea cartilor inainte de a sti bine sa citeasca. Cititul ii devine mod de viata si nevoia de a scrie despre carti apare mult mai tarziu. Eroii cartilor i se par mai importanti decat oameni, ei au perenitatea pe care fiintelor umane reale le este refuzata, ei vor exista dupa ce noi nu mai suntem. Cand pasiunea scrisului despre carti devine meserie, ea risca sa ucida placerea de a citi, astfel definind de altfel Manolescu insasi meseria criticului – cineva care citeste din nevoie pentru ca asta ii este meseria si nu din placere.

‘Destue din amintirile mele cu adevarat pretioase se leaga de carti. … Aceasta nu inseamna ca viata mea a fost o carte, dar ca, de ce sa n-o spun, cartile au fost viata mea’ (pag. 72)

In prima parte a volumului cartile sunt abandonate doar pentru a intra in detalii biografice despre familie sau chiar a include texte scrise de membrii familei sale cum ar fi de exemplu bunicul sau. Maturizarea emotionala a tanarului Nicolae Manolescu are loc in paralel si prin cunoasterea eroilor cartilor care il absorb. Primele sale indragostiri sunt pentru personaje de carti. In afara de anectodica povestire a pierderii unei ocazii de a impartasi o iubire cu o tanara care studia engleza pentru ca francofilul din el intelesese doar cuvintele dar nu si modul si sensul expresiei ‘I love you’ (las pe altii sa judece cat de plauzibil este episodul) vom afla de altfel foarte putin despre viata sentimentala a omului Manolescu pana la ultimele pagini ale cartii, unde un dens capitol dedicat femeilor din viata sa si camuflate de pudice initiale este asa de bine scris incat ne face sa regretam ca autorul nu a dedicat mai mult spatiu dezvaluirilor personale. Prima parte se incheie cu o frumoasa auto-caracterizare la care poate subscrie orice iubitor impatimat de carte:

‘Sunt un vicios al lecturii. Am nevoie sa citesc asa cum am nevoie sa mananc si sa beau. Hrana pe care mi-o ofera lectura imi este la fel de indispensabila ca si aceea materiala … Curiozitatea nu m-a parasit niciodata. O carte noua este lucrul cel mai frumos care mi se poate intampla. Sufletul mi-e vesel, oho, pentru ca n-am citit toate cartile’. (pag. 176-177)

sursa ro.wikipedia.org

Din pacate exact cartile sunt cele care sunt impinse la o parte in partea a doua, mai consistenta in volum si mai extinsa in timp (din anii 60 pana in zilele noaste) si care este simetrica cu prima carte doar in titlu – ‘Scrisul si cititul’. Critica literara devinese meserie, cititorul pasionat se transformase in cititor profesionist, autor de rubrica permanenta, redactor de ziare. Nu ne mai sunt descrise cartile ci personajele si intamplarile epocilor, intrigile si politicile lumii scriitorilor. O cu totul altfel de carte, un cu totul alt mod si stil de memorialistica.

Multe dintre capitolele cartii dedicate perioadei dictaturii mi s-au parut pasionante si marturisesc ca le-am citit ca pe un roman politist. Am trait in cea mai mare parte a acelei epoci in Romania, m-am format atunci ca cititor si ca intelectual, devoram cartile si presa literara, si de aceea revelatiile si informatiile din culise descrise de Manolescu mi-au deschis ochii si confirmat in mare parte multe dintre cele pe care in acea vreme doar le ghiceam printre randuri sau le intuiam din context mai degraba decat din texte. Descoperit de George Ivascu ‘cel mai de seama facator de reviste culturale din a doua jumatate a secolului XX‘ (pag. 184) Nicolae Manolescu este adus de acesta la Contemporanul si apoi la Romania Literara, unde devine titularul unei rubrici care avea sa-l pozitioneze ca pe criticul reprezentativ al generatiei sale si a perioadei. Este implicat in micile si marile drame culturale ale epocii, in perioada de dezghet din anii 60, in supravietuirea si rezistenta in mare parte pasiva a tagmei scriitoricesti la mini-revolutia culturala declansata de Ceausescu in anii 70, la luptele ideologice si atacurile impotriva breslei declansate de protocronisti si national-comunisti in anii 80.

Descrierea acestei perioade face imposibila evitarea confruntarii cu intrevarile legate de etica scriitoriceasca, de optiunile politice (Manolescu nu a fost membru PCR, nu a scris niciodata despre Ceausescu), de confruntarea cu cenzura si autocenzura, de necesitatea compromisului (criticul uraste termenul de ‘colaborare’). Raportul dintre cenzura si autocenzura este expediat intr-o spunere aforistica: ‘Cenzura mai lasa cate o pleoapa sa-i cada. Autocenzura era un reflex permanent. Ochiul ei nu atipea niciodata.‘ (pag. 210). Crezul sau este rezumat intr-unul dintre paragrafele care urmeaza, cand vorbeste despre compromisurile facute de generatii succesive de scriitori in timpul perioadei comuniste pentru a-si castiga dreptul la exprimare si publicare, fie si in limitele admise de regim: ‘Tinerilor scriitori de dupa 1989 li se va fi parand cinica observatia ca noi am avut de castigat de pe urma abdicarilor morale ale unor mari scriitori, abdicari care au permis reconsiderarea lor oficiala exact cand aveam mai multa nevoie de ea. Tinerii ar trebui sa inteleaga ca, daca noi, profesorii lor, am fi fost lipsiti de lectia critica a lui George Calinescu, ei insisi n-ar fi fost ceea ce sunt. Cultura e o stafeta.’ Optiunea este discutabila. Atitudinea aleasa nu a fost singura posibila, si incadrarea ei in cadrul ‘rezistentei prin cultura’ (alt termen de care Manolescu pare a se dezice) este indoielnica. In sectiunile in care o dezvolta – si sunt cateva – Manolescu suna auto-justificativ.

Mai exista o problema in stilul de memorialistica practicat de Manolescu. Multe dintre personajele despre care vorbeste sunt scriitori, ziaristi sau politicieni care au avut o faima limitata in timp si mai ales in opere. De exemplu mie imi mai spune ceva numele lui Ion Lacranjan, mentionat la un moment dat, dar oare cat stie tanara generatie de intelectuali formata dupa 1990 cine a fost si mai ales ce a scris el, si ce se va sti despre el peste 50 de ani? Cand scrie despre astfel de personaje Manolescu trece pare a trece limita nesigura intre memorialistica si jurnal ajungand la o economie de cuvinte si de punere in context mai degraba caracteristica jurnalului.

Repet, am gasit in aceasta parte a memoriilor multe fragmente interesante faptic, si observatii profunde, cum este cea legata de polarizarea intelectualilor romani intre universalisti si nationalisti inca din anii 80, premergand polarizarii politice din anii 90 dupa revenirea democratiei. Pe de alta parte nu poate fi remarcata si poate este inevitabila subiectivitatea unor portrete si cand este vorba despre scriitori pe care Manolescu ii antipatizeaza (Breban se ‘bucura’ de unul dintre cele mai aspre tratamente) sau care i-au fost buni prieteni (cazul lui Ivasiuc). Un incident care mie mi-a ramas neclar si dupa lectura este cel al publicarii si retragerii urmata de distrugerea antologiei de ‘Poezie romana moderna‘ din 1968, cea care incerca sa readuca la lumina tiparului poeti ca Radu Gyr sau Nechifor Crainic. ‘Sa nu uitam ca soarta antologiei fusese decisa de publicarea, intaia oara dupa 1944, si fara nicio reconsiderare ideologica, a unor poeti “fascisti”.’ (pag. 237). Sincer nu am inteles comentariul si ma intreb daca chiar si astazi publicarea unei astfel de antologii nu ar necesita o reconsiderare sau macar o punere in context ideologica a autorilor si textelor lor, si daca eticheta adaugata acestora nu este justificata, macar intre ghilimele. Curioase sunt si tratamentele relativ blande de care au parte in posteritatea cartii activisti de partid (comunist) de mare rang cum au fost Dumitru Popescu-Dumnezeu si Gogu Radulescu, in timp ce un politician post-decembrist dar si rival politic cum a fost Corneliu Coposu pare a fi judecat mai cu severitate.

Ultima parte a cartii m-a deceptionat. Poate ca nu se va intampla asta si cu alti cititori, pentru care perioada de dupa 1990 (pe care eu nu am trait-o in Romania) si tentativa nereusita a lui Nicolae Manolescu de a intra in politica prezinta mai mult interes. Din toata aceasta sectiune sau mai bine zis intre sectiunile despre cele doua parti ale lui 1989 mie mi-au placut relatarile intalnirilor si portretele pline de pasiune si de compasiune (pentru perioada finala a degradarii lor fizice si intelectuale) pe care autorul le dedica lui Virgil Ierunca si Monicai Lovinescu. Regretul meu principal este ca in toata aceasta a doua parte din ‘Viata si carti‘ lipsesc aproape cu desavarsire referirile la carti. Amintirile despre viata sunt cele care le iau locul, sau mai exact punctul de vedere al criticului despre viata pe care a trait-o. Despre cartile pe care le-a citit trebuie sa cautam sa aflam tot in cartile sale despre carti.