Am sentimente impartite in legatura cu multitudinea de jurnale, pseudo-jurnale si culegeri de articole publicate in ultimii ani de mai toti scriitorii si criticii literari ai momentului. Proliferarea genului imi pare a avea o combinatie de cauze obiective si personale. Daca in anii comunismului scriitorii isi ascundeau gandurile asternute in jurnale personale in sertare adanci, pentru a le feri de ochii Securitatii sau pur si simplu renuntau sa isi puna opiniile pe hartie, este fireasca explozia genului imediat dupa 1990. Imbatati de aerul tare al libertatii de exprimare poetii, scriitorii, criticii, publicistii nostri au scris in acei ani fervent si despre orice, dar mai ales despre ei, despre trecutul imediat si prezentul incert, incercand sa faca putina ordine in galagia asurzitoare a evenimentelor post-decembriste. Cum se explica insa continuitatea genului la mai bine de doua decenii dupa 1989? Este oare publicarea in ritm aproape anual a unei carti de memorii recente, comentarii despre actualitatea apropiata mai mult sau mai putin, imediata mai mult sau mai putin, adunarea de multe ori in volume a articolelor publicate in cotidene sau saptamanale literare si de cultura cea mai buna folosire a timpului si resurselor pentru un Liiceanu, Plesu, sau Cartarescu? Marturisesc ca nu am un raspuns clar la aceasta intrebare, si intr-un fel de acest fenomen sunt raspunzatori si sau mai ales cititorii. Ma aflu printre ei si marturisesc ca ma intereseaza ce scriu Liiceanu, Plesu sau Cartarescu (ca sa folosesc aceeasi colectie de nume, lista este mult mai lunga) despre evenimentele zilei, despre modul in care ei traiesc clipa si actualitatea, despre lecturile lor si opiniile lor in legatura cu fenomenul cultural si cu colegii de breasla. Si desi de multe ori si mai ales in gand le contest autoritatea sau expertiza intr-un domeniu sau altul, parerea lor conteaza, si asta si datorita celor ca mine, care le cumparam, citim si comentam cartile de acest gen.
Primul lucru care se poate spune despre ‘ochiul caprui al dragostei noastre’ a lui Cartarescu (HUMANITAS, 2012) este ca se citeste usor si repede. In primul rand pentru ca este foarte bine scrisa, in al doilea rand pentru ca la 200 de pagini ea ofera o colectie destul de concisa de scrieri recente sau recent actualizate, si una nu prea voluminoasa. Exact cat pentru un zbor de la Bucuresti la Tel Aviv.
sursa http://www.humanitas.ro/humanitas/ochiul-c%C4%83prui-al-dragostei-noastre
Dupa o introducere care vrea sa fixeze volumul in scurgerea timpului (‘Ma privesc acum: un om de cincizeci si cinci de ani care, probabil, nu a facut nimic in viata. Nimic, oricum, din ce era asteptat sa faca. Voi mai trai poate doua sau trei decenii. Vor trece intr-o clipa. Imi amintesc ca ieri cum eram acum douazeci de ani. Stiu cum voi fi peste inca douazeci, cand pasta din pix se va usca, iar bara vietii mele, ca jocurile pe computer, va scadea pana la ultima liniuta’. pag. 8 ) urmeaza o piesa de rezistenta ‘Ada-Kaleh, Ada-Kaleh’ poate cea mai buna din carte. Evocand insula disparuta sub ape pe care legile timpului si ale istoriei au hotarit ca scriitorul sa nu o cunoasca decat din legende si imaginatie, Cartarescu scrie aici in putine zeci de pagini un poem al maturizarii copilului si a fanteziilor sale, recreand in context imaginea unei lumi ingropata sub ape de o istorie nepasatoare la legende. ‘Asa se mai clatinau poate, incalciti in ierburi si pipaiti de mustatile somnilor, si in 1998, anul in care m-am aflat cel mai aproape, la doar cateva zeci de metri, de insula pe care mi-a fost dat sa o iubesc fara sa o fi vazut vreodata. Din nefericire cateva zeci de metri masurati in adanc. Ca sa scriu un reportaj despre cei ucisi in dreptul Cazanelor, am fost la Orsova noua si am vorbit cu multi localnici. Apoi am urcat intr-o barca de pescari si, in miez de noapte, am incercat sa inteleg ce inseamna sa treci inot Dunarea, sttind ca oricand un spot de reflector te putea localiza, dupa care urma sfarsitul. Batranul turc de la vasle nu locuise in insula, dar negotul il dusese de nenumarate ori pe acolo. Vaslea acum tacut, in lumina tremuratoare a becurilor care tiveau marele baraj. Dupa o vreme s-a oprit din vaslit: “Aici, sub noi, e Ada-Kaleh”, mi-a spus. “Cam mijlocul ei, cam unde a fost palatul lui Ali Kadri” … Mi-am amintit atunci ca adanc in creierul nostru exista o zona numita Insula. Ca toti avem o insula scufundata in apele mintii, si pe care o cautam cu disperare, ca pe diamantul topit al fiintei noastre. Ca noi insine si lumea noastra suntem adanc scufundati, in apele timpului si ale memoriei universale, ca o Ada-Kaleh ce nu va fi niciodata reala.” (pag. 30-31).
O perspectiva asemanatoare a relatiei intre biografia personala si geografie apare in ‘Pontus Axeinos’, in care poetul descrie intalnirile sale succesive cu marea, de la prima tabara traita in copilarie, trecand prin trairile imaginatiei prilejuite de biografia si versurile lui Ovidiu, si pana la intalnirile din ultimele decenii, in care decaderea orasului si a destinelor locuitorilor sai pare sa fi intrat intr-o spirala accelerata. Bucata cea mai impresionanta din punct de vedere al biografiei personale este insa fara indoiala cea care da titlul volumului, povestea fratului geaman, frate-oglinda, disparut in vremea copilariei, dar a carui umbra il insoteste pe el si pe mama sa in tot decursul vietii, ca intr-o poveste de dragoste care refuza sa se supuna legilor vietii si mortii.
sursa http://www.libertatea.ro/detalii/articol/mircea-cartarescu-maternitatea-giulesti-a-fost-un-loc-al-ororilor-al-mizeriei-umane-amandoi-copiii-mei-s-au-nascut-acolo-300534.html
Iubitorii scrierilor lui Cartarescu vor gasi interes deosebit in amintirile legate de procesul de creatie al Levant-ului ale carui radacini surprinzatoare se afla in firava (dar pompoasa) explozie de poezie romantica de la jumatatea secolului 19 si in relatarile despre lecturile multiple si eclectice ale autorului. ‘Eminescu’ m-a surprins si mi-a placut prin abordarea curajoasa a relatiei poetului cu contemporaneitatea sa, Cartarescu ne-ezitand sa spulbere miturile care impiedica accesul la adevar si cunoastere. “Cele patru fotografii ale lui Eminescu sunt ca patru sectiuni tomografice prin trupul de timp, alungit dinspre nastere catre moarte, al poetului. Sunt, intr-un fel, ca fazele lunii: e aceeasi luna, dar infatisarile ei succesive nu seamana una cu alta. Timpul pare sa inainteze teribil de repede intre fotografii, grotesc si intristator. In mai putin de doua decenii, trupul adolescentului cu ochi calzi si buze senzuale se ruineaza cu desavarsire. In ultima impresie a luminii pe azotatul de argint nu-l mai recunoastem pe Eminescu, si totusi acolo este el cu adevarat, daca adevarul nostru, al tuturor, e ruina si dizolvarea in acizii timpului.” (pag. 97-98)
Daca este sa detectam o tema principala a cartii, o tema care revine in multe, poate majoritatea celor 21 de schite si note ea este – cum se vede si din citatul precedent – cea a confruntarii cu timpul. Tema este prezenta si in Pisica moarta a poeziei de azi, care alaturi de o sensibila descriere a relatiei dintre poet si lumea din jur, trece in revista in cateva pagini de sinteza esentiala generatiile poeziei romane de la anii 60 pana in contemporaneitate. Se simte aici si acuitatea observatiei profesorului de literatura dar si simpatia fraternala a poetului fata de colegii de destin si cuvinte: “Anii ’70 au cultivat un eclectism tardo-modernist unde au incaput tendintele cele mai contradictorii: suavitatea poetilor in descendenta lui Blaga (acest Rilke transilvanean din anii ’20-’30), ca Adrian Popescu, si vigoarea eticista a lui Mircea Dinescu. Poetii cei mai mari ai deceniului opt sunt insa doi fermecatori manuitori de gratuitati gratioase, Serban Foarta si Emil Brumaru. ” (pag. 123)
Mai pot fi gasite in carte si cateva evocari ale unor colegi de generatie disparuti inainte de vreme (Mariana Marin, Alex. Leo Serban intre ei) – le-am gasit pe acestea mai putin inspirate, poate tocmai pentru ca reiau articole scrise sub impactul imediat al pierderii si fara a fi lasat ocazia sa-si faca efectul filtrul timpului si decantarea poetica. ‘Epoca nes’ si ‘Primul meu blug’ pun in pagina amintiri din epoca de aur in stilul colectiei lui Mungiu si intr-un registru comic mai apropiat de volumul precedent al lui Cartarescu. Fara a reprezenta un varf in creatia autorului ‘ochiul caprui al dragostei noastre’ va ramane probabil un volum care marcheaza inca o perioada a activitatii publicistice a lui Mircea Cartarescu si din care antologiile si culegerile viitoare vor avea de ales cele cateva bucati de valoare deosebita.
