Il cunosteam pe Laszlo Alexandru din referinte internetice si mai ales ca redactor al Web site-ului (numit si revista electronica, termen fata de care am o oarecare retinere) ‘E-Leonardo’ a carui aparitie din pacate s-a hotarit sa o intrerupa in 2012 dupa 18 numere. I-am remarcat si am admirat pozitiile consecvente impotriva tendintelor totalitare de stanga sau de dreapta din cultura romana, atitudinea ferma impotriva renasterii nationalimului si antisemitismului si fata de negationismul si negationistii Holocaustului, critica ferma impotriva promotorilor de rau si de confuzie indiferent cine erau ei. Cu aceste premize volumul ‘Muzeul figurilor de ceara’ aparut in 2009 la Editura PARALELA 45 si subintitulat ‘polemici’ nu avea cum sa ma surprinda. Este o culegere de articole si comunicari ale autorului clujean publicate intre anii 2005 si 2007, instantanee ale unui moment cultural si politic romanesc ramase actuale aproape in totalitatea lor. De la data publicarii, cate unul dintre autorii mentionati in carte a mai scris cate ceva mai mult sau mai putin semnificativ, cativa au plecat intr-o lume mai buna, dar pozitiile, caracterele, personajele acestei Corabii a nebunilor (folosesc ca pretext ilustratia copertei) nu s-au schimbat de cand Laszlo Alexandru a scris cartea si Explicatiile preliminare care o deschid:
‘Chiar n-am invatat nimic din erorile trecutului? Fascismul si comunismul n-au provocat, oare, suficiente victime pentru a-si fi pierdut iremediabil farmecul demagogic? Cite vieti ar trebui inca sacrificate, pentru ca scriitorii sa nu se inchine mai departe la aceiasi idoli de lut?’ (pag. 7)
Cartea este impartita in trei sectiuni si un epilog. Primul articol in prima parte fixeaxa contextul uneia dintre temele principale ale cartii – recrudescenta antisemitismului – prin cautarea bazelor istorice ale fenomenului in istoria culturala si politica romaneasca. Pentru cititorii cartii lui Andrei Oisteanu ‘Imaginea evreului in cultura romana’ prezenta numelor si citatelor virulent antisemite din scrisele sau cuvantarile unor Cezar Bolliac, Vasile Alecsandri, Ioan Slavici sau Nicolae Iorga nu sunt noutati, dar pentru majoritatea celorlalti aceasta ilustra galerie din care lipseste doar (de ce oare?) Mihai Eminescu poate fi un soc. Inca un articol cu tema istorica este dedicat destinului tragic al lingvistului roman de origine evreiasca Lazar Saineanu, ale carui incercari de a depasi barierele persecutiilor rasiale si de a capata recunoasterea forurilor academice si cetatenia romana s-au dovedit a fi vane si l-au determinat in cele din urma sa aleaga calea exilului.
‘Pasi de rac’ (numele primei sectiuni a cartii) continua cu articole care cu o singura exceptie (cel dedicat scriitorului maghiar Kertesz Imre) se ocupa de renasterea totalitarismului mai ales sub forma sa ideologica in cultura romaneasca de la inceput de mileniu trei. Laszlo Alexandru abordeaza fara ezitare cu un ton critic figurile unor idoli ai intelectualitatii romanesti de astazi cum este Constantin Noica despre care scrie ca ‘Etapele lui biografice mai importante au fost marcate de compromis, ambiguitate, sau tradare.’ (pag. 34). Daca despre inrolarea sa intre propagandistii legionarismului in tinerete stiam deja, nu imi erau cunoscute nici lasitatea sa la procesul in care au fost implicati si condamnati multi dintre discipolii sai, si nici inrolarea sa in serviciul propagandei ceausiste in cercurile imigratiei la numai cativa ani dupa eliberarea din inchisoare. Polemica cu Sorin Lavric, autorul unei carti despre relatia lui Noica cu miscarea legionara, care incearca sa minimizeze erorile filosofului si sa musamalizeze atitudinile sale de compromis ni-l releva pe Laszlo Alexandru ca pe un polemist care nu numai ca nu ezita sa atace ci stie sa si raspunda in mod precis si ascutit.
sursa http://193.226.7.140/~laszlo/VolumeScrise_ro.htm
Incercarea de reabilitare a lui Vintila Horia (scriitor exilat care nu a primit in 1960 premiul Goncourt dupa ce fusese dezvaluit trecutul sau legionar) primeste si ea riposta argumentata cu documente si citate a lui Laszlo Alexandru:
‘… victima inocenta a carei reabilitare e clamata astazi pe zeci de voci cacofonice, a fost in tinerete unul dintre cei mai desantati si nerusinati propagandisti ai fascismului si hitlerismului.’ (pag. 58)
Interesanta si semnificativa comparatia in eternitate a modului in care destinele lui Mircea Eliade si Mihail Sebastian sunt perpetuate in posteritatea romaneasca:
‘Coincidenta calendarului face ca anul 2007 sa marcheze centenarul nasterii, atit pentru Mircea Eliade, cit si pentru Mihail Sebastian. Dar ce diferenta de tratament! Autorul lui Maitrey e imbratisat protector de institutiile statului, care organizeaza colocvii, simpozioane si conferinte omagiale, in tara si peste hotare, opera lui e studiata in scoli, numele lui il poarta liceele oraselor si strazile catunelor. De autorul Accidentului isi amintesc doar suplimentul publicatiei Realitatea evreiasca si doua-trei initiative spontane. Ignoranta si ingratitudinea joaca hora unirii in ograda literaturii romane.’ (pag. 63)
O relatie speciala il leaga pe Laszlo Alexandru de Paul Goma, pe care il cunoaste mai mult decat bine:
‘M-am numarat si eu, in anii ’90, printre admiratorii nonconformismului revolutionar al lui Paul Goma. L-am sustinut cu scrierile sale polemice. I-am ingrijit editarea Scrisorilor intredeschise (1995). I-am prefatat primul volum din Jurnal (1997). I-am lansat public vreo doua carti (1997). Am avut cu el o intensa corespondenta timp de aproape un deceniu. Dupa 1999, insa, am inregistrat cu o stupoare crescanda convertirea sa la antisemitism, intoleranta si extremism.’ (pag. 77)
Sectiunea a doua a cartii ‘In constiinta noastra’ include un numar de comunicari prezentate de Laszlo Alexandru la diferite evenimente intre care cele ale Institutului Wiesel. Desi unele contin elemente suplimentare (cum ar fi dezvaluirea rolului lui Constantin Noica in pregatirea ideologica a asasinarii lui Nicolae Iorga care astazi s-ar numi ‘incitare la crima’, sau critica ‘brandului Eliade’ promovat de functionarii culturali ai Romaniei in strainatate) personal m-au deranjat paginile de repetitii, cateva dintre articolele despre Noica, Vintila Horia, Eliade fiind dezvoltari ale celor din prima sectiune. Desi scrise si facute public in momente de timp diferite, cred ca editorul si autorul ar fi trebuit sa evite aceste dubluri care inmultesc in mod nejustificat numarul de pagini ale volumului.
A treia sectiune are un nume spectaculos ‘Asa s-a calit otetul’ si debuteaza cu cel mai bun articol dupa opinia mea, care sub titlul de-a dreptul genial ‘Gilceava la catafalcul comunismului’ relateaza in stilul Telegramelor caragialesti evenimentele din timpul si din jurul citirii Raportului Tismaneanu in Parlamentul Romaniei in decembrie 2006. Mai putin convingatoare mi s-au parut criticile indreptate impotriva lui Eugen Simion, de exemplu pacatul de a-l absolvi (la nivelul analizei scrierilor) pe Mihail Sadoveanu mi se pare cam minor pentru a justifica analogiile cu Hitler si Ceausescu, iar epitetele cu ton de pamflet (‘nemuritorul de serviciu‘, ‘coaforul de la Academie’) nu adauga nimic argumentatiei.
Articolul cel mai bun al acestei sectiuni este dupa parerea mea ‘Zece sofisme’ care abordeaza in cel mai bun stil polemic marca Laszlo Alexandru reactia Uniunii Scriitorilor si a celui care se afla in fruntea sa (Nicolae Manolescu) la decizia CNSAS de a deschide si cerceta dosarele membrilor Uniunii. Comunicatul redactat in termeni eufeminati si musamalizatori este demontat si analizat fraza cu fraza, idee cu idee. Cu atat mai remarcabila este atitudinea lui Alexandru daca tinem cont ca Nicolae Manolescu este o persoana si o personalitate pe care el o apreciase in trecut pentru contributiile sale pozitive, si a carui opera critica a constituit subiectul lucrarii sale de doctorat. Si aici Laszlo Alexandru pare sa isi confirme statutul de polemist singuratic, refuzul compromisurilor, inchinarii la idoli sau asocierii oportuniste cu vreo partida culturala sau politica.
Nu scapa de critica lui Alexandru nici Horia-Roman Patapievici, caruia ii reproseaza o schimbare de ton si atitudine de la refuzul alinierii la sistem si apararea dreptului la diferenta in anii 90 pana la compromisul centrist in jurul conceptului consevator crestin cu un deceniu mai tarziu, in cazul icoanelor impuse pe peretii scolilor romanesti: ‘… nu situatia solitarului laic, agresat de cutumele majoritatii, il ingrijoreaza acum pe filosoful oficializat. Ci, dimpotriva, “fundamentalismul anticrestin, degizat in miltantism de drepturile omului”.’ (pag. 178).
Ultimele doua articole consistente ale acestei sectiuni ii iau in obiectiv pe Alex Stefanescu a carui ‘Istorie a literaturii romane contemporane’ este epitetata drept ‘hollywoodiana’ si pe Edgar Papu, a carui incercare de reabilitare printr-o carte de interviuri este demontata in mod necrutator. Concepte cum ar fi protocronismul inventat la indicatiile lui Ceausescu si propulsat literar si academic de Papu, sau ‘neimplicarea complice a literatilor in treburile cetatii (care) a primit numele de “rezistenta” prin cultura’ – fenomene culturale specifice epocii comunismului romanesc sunt analizate si criticate fara menajamente. Putini sunt de altfel intelectualii care primesc nota de trecere din partea lui Laszlo Alexandru pentru atitudinea lor in timpul dictaturii, poate doar Paul Goma, cel dinainte de alunecarea in antisemitism si Ioan D. Sirbu – scriitori ai caror opere semnificative nu au vazut insa lumina tiparului in Romania lui Ceausescu.
Spre sfarsitul lecturii acestei carti de polemici, in care aproape toate fenomenele si persoanele mentionate in culegerea de articole sunt prezentate in lumina critica, ma intrebam daca exista si un Laszlo Alexandru pozitiv, care poate scrie ceva de bine despre ceva sau cineva. Raspunsul a venit la lectura Epilogului, care in contrapunct cu intreaga carte ne prezinta o cu totul alta fata a autorului. Este o mica poveste de dragoste, dragoste pentru o carte (pe care si eu o iubesc), si merita intr-adevar sa cititi cartea pana la capat pastrand acest epilog pour la bonne bouche.
