‘Boléro‘, Anne Fontaine‘s 2024 film, is a biographical film about a great composer and his most popular creation. It is, of course, about Maurice Ravel and his ‘Boléro’, one of the great hits of classical music, a work about which we learn in the credits at the end of the film that not a quarter of an hour passes without it being performed somewhere in the world. Based on the essay published in 1986 by Marcel Marnat, a French musicologist and music journalist who left us a few months ago, the film reconstructs Ravel’s life, career and experiences, focusing on the period and circumstances in which he composed the famous ‘Boléro’. I am not in a position to judge to what extent the plot described in the film corresponds to historical facts, but the story is credible and the character of the composer represents one of the possible variants of his biography, reconstructing or imagining plausible explanations for several mysteries surrounding his private life. Above all, it is a film shrouded in music and sounds.
The actual story of the creation of the famous musical work takes place in the late 1920s. Ravel is a well-known composer, but also quite a controversial and criticized one, when he receives a commission from the ballerina Ida Rubinstein for the music of a ballet for the Paris Opera. He is given complete trust and freedom (‘it should only be something with Spanish influence and should last 17 minutes’) except for a strict deadline – the premiere is announced for the autumn. The problem is that Ravel is in a crisis of inspiration and perhaps the first signs of the nervous system disease that would affect his ability to write music in the following years and kill him a decade later are showing. Episodes from his life come back to his mind, and especially memories of the women who loved and supported him. A woman called Misia also reappears, she was perhaps his only great love, a beautiful woman who loves him too, but who is now married out of convenience to a petty bourgeois who is also cheating on her. The spark of love reappears for a moment but never turns into a flame. Ravel’s life is too immersed in music and even love can only be expressed through music. ‘Boléro’ will be born and will conquer the world, even if Ravel himself does not consider it to be his best composition. However, fame was earned.
Anne Fontaine is a filmmaker for whom feminist themes are important, and ‘Boléro‘ is no exception. The figures of the women who surround Ravel are memorable, starting with his mother with her faith in her son’s genius, then Misia (played with distinction and sensitivity by Doria Tillier) and the dancer Ida Rubinstein (Jeanne Balibar) to the devoted maid (Sophie Guillemin) who always brings him the high-heeled shoes with which Ravel was adding a few centimeters to his stature and who in the film also gives him the idea of the theme hummed today by the entire planet. The only less consistent female role is that of the pianist Marguerite Long, Ravel’s advisor and musical partner. The relationship between them is unclear and not even the wonderful Emmanuelle Devos could bring it to life. Raphaël Personnaz is perfect in the role of Ravel, even managing to make us forget that he is at least 10 years younger than Ravel was in the late ’20s. ‘Boléro‘ is one of those films where sound is as important as image, and that is why I need to mention the name of sound editor Jean Goudier together with that of cinematographer Christophe Beaucarne. Together they have achieved a refined and effective combination of sound and image. The script has its lengths and the picky viewers will notice a slightly high dose of melodrama, but they are not excessive. This film charmed and moved me.
Alegerea titlului articolului din această săptămână al rubricii noastre nu este întâmplătoare. M-am gândit mult la literatura și la scriitorii Americii Latine în aceste zile în care ne-a părăsit unul dintre scriitorii uriași cu care am avut șansa să fim contemporani – Mario Varga Llosa. Apoi am dat peste un articol intitulat ‘The Anti-Social Century’ scris de ziaristul și podcasterul american Derek Thompson (născut în 1986) și apărut în numărul din februarie 2025 al revistei ‘The Atlantic’. Tema articolului este legată de un aspect al impactului Internetului, în general, și al rețelelor de socializare, în special, asupra modului de viață și de interacționare cu cei din jurul nostru. Teza autorului – cu care nu prea sunt de acord și voi argumenta de ce în cele ce urmează – este că aceste instrumente de comunicare au un efect contrar celui pentru care au fost create. În loc să ne apropie unii de alții și să ne integreze în lumea din jur, devenim din ce în ce mai singuratici. Am intrat într-adevăr într-un ‘secol anti-social’? Suntem condamnați la ‘un veac de singurătate’? Titlul atât de inspirat pe care Mihnea Gheorghiu l-a ales în 1974 pentru traducerea romanului celuilalt gigant contemporan al literaturii latino-americane – Gabriel Garcia Marquez – în ediția în care l-am citit și eu atunci pare foarte potrivit pentru viziunea cvasi-apocaliptică descrisă de Derek Thompson. Chiar așa să stea lucrurile?
Termenul de comparație al jurnalistului american este secolul XX, pe care acesta îl caracterizează ca fiind – istoric – ‘secolul social’. Prima jumătate a acestui secol a fost, în termenii folosiți de el, extrem de socială. Americanii s-au adunat în comunități în jurul bisericilor (ceea ce s-a întâmplat, în opinia mea, încă din secolele precedente, sentimentul comunitar american fiind în mare măsură tribal și religios), al asociațiilor profesionale și al sindicatelor. Programul New Deal inițiat de președintele Franklin Delano Roosevelt în 1933 a inclus construirea în Statele Unite a unui sistem de biblioteci publice care este invidiat și a fost replicat în întreaga lume. Inițiativele particulare au creat în întreaga țară teatre, săli de concerte și de dans, terenuri de joacă, săli de gimnastică, restaurante și baruri – toate acestea fiind locuri în care oamenii și familiile se adunau și își petreceau împreună o parte însemnată din timpul liber. Ceva s-a întâmplat însă pe la mijlocul secolului XX care a făcut ca această tendință să încetinească și chiar să fie inversată. Nu trebuie căutat mult pentru a arunca o mare parte din vină asupra progreselor tehnologice.
Boom-ul economic postbelic american a dus la o creștere numerică a populației, accelerată de fenomenul ‘baby boom’, și la o ridicare spectaculoasă a nivelului de trai al familiilor din clasa medie americană. O casă pentru fiecare familie (de multe ori situată în suburbiile marilor orașe) și un automobil au devenit norma pentru mai bine de jumătate din populația Statelor Unite. În interiorul caselor au apărut dotările electrocasnice moderne: mașinile de spălat rufe și apoi cele de spălat vase, cuptoarele electrice, aspiratoarele de praf, aparatele de aer condiționat și televizoarele. Viața devenise mai ușoară, dar impactul social era și el de netăgăduit. Automobilele deschideau perspectivele vacanțelor sau excursiilor de la sfârșit de săptămână. Televizoarele atrăgeau familiile în case, în detrimentul altor forme de divertisment sau de interacțiuni sociale. Dacă în anii ’30 familiile se strângeau în case în jurul aparatelor de radio pentru a asculta concerte sau teatru radiofonic, polul de atracție devenise, începând cu anii ’50, televizorul din salon. Și nu doar cel din salon. În 1960 doar 6% dintre elevii claselor a VI-a americane aveau televizor în dormitor. În 1999 procentajul crescuse la 77%. Copiii se jucau din ce mai puțin în jurul casei și cu copiii vecinilor. Cei care cunosc casele americane au observat, poate, că terenurile din jurul lor sunt mai totdeauna clar delimitate, dar nu și despărțite de garduri înalte. Interacțiunea dintre membrii familiilor vecine la orice vârste părea a fi încurajată. Ei bine, și înălțimea medie a gardurilor a crescut considerabil în a doua jumătate a secolului XX. Creșterea productivității activității economice a dus la o reducere medie cu șase ore a săptămânii de lucru între deceniile 7 și 9 ale secolului XX. Ceea mai mare parte a acestui timp liber câștigat de populația activă din familiile americane a fost înghițită de ore petrecute în fața aparatelor de televiziune.
Două invenții tehnologice noi aveau să accelereze aceste procese și să înlesnească tranziția de la secolul social la cel anti-social: Internetul și telefonia mobilă cu telefoanele sale ‘inteligente’. În câțiva ani ai ultimului deceniu al secolului XX am putut intra în legătură audio și video în mod instantaneu și gratuit (sau aproape gratuit) cu orice rudă sau prieten, aproape sau departe, fără a mai fi nevoie să călătorim sau să ieșim la bar sau la pub. De asemenea, noi și copiii noștri aflați la vârstă școlară putem accesa conținutul bibliotecii de cartier și, de fapt, al oricărei biblioteci din lume de la masa de lucru de acasă. Rezultatul este o reducere dramatică, de ordinul zecilor de procente, a tuturor formelor de interacțiune socială directă. Dar nu numai atât. S-a schimbat și modul nostru de a cumpăra și de a mânca. Internetul, telefonia mobilă și aplicațiile lor permit achiziționarea practic a oricărui produs, de la un mosor de ață până la un iaht, prin intermediul Internetului și livrarea acestora la domiciliu. Putem, de asemenea, comanda prânzurile sau cinele cele mai copioase și mai diverse cu ajutorul rețelei și le vom avea pe masa din salonul casei în cel mult o oră. Timpul petrecut la cumpărături în magazinele ‘din cărămizi și piatră‘, cum le place să spună americanilor, s-a redus și s-a schimbat, cumpărăturile transformându-se din ce în ce mai mult dintr-o necesitate zilnică și critică într-un un nou mod de divertisment, care are alternative. Comerțul și industriile de servicii s-au schimbat radical din necesitatea de adaptare la aceste revoluții din comerț și servicii.
Aveți și voi impresia că, în deceniul al treilea al secolului XXI, istoria pare să se accelereze? Ne aflăm abia la mijlocul lui, dar cât de diferită este lumea de azi de cea din 2019. Inclusiv în domeniul interacțiunilor sociale. Întâi a fost pandemia. Combaterea virusului COVID-19 a inclus declararea unor perioade prelungite (multe luni de-a lungul a mai bine de doi ani) de izolări sociale, mai mult sau mai puțin drastice, în funcție de locația geografică a fiecăruia dintre noi. Nu știu cum ar fi supraviețuit și surmontat societatea umană perioada pandemiei în absența Internetului. Activitățile culturale cu public și o mare parte dintre cele sociale au fost suspendate. Oriunde a fost posibil activitatea economică a trecut la un mod de operare distribuit de la distanță. Casele au devenit locuri de muncă dotate cu tehnologia de legătură cu firmele și cu ceilalți salariați. Aprovizionarea și mesele erau comandate electronic. Față de anii 2018-19, numărul de minute petrecute în casă, în fața ecranelor a crescut cu până la 250%. Problema, dacă o considerăm o problemă, este că tendințele nu s-au inversat complet după ce a trecut pandemia. 2024 nu a semănat cu 2019 din acest punct de vedere. O parte dintre salariați au căpătat gustul lucrului de acasă, o parte dintre firme (mai ales în primii ani după pandemie) au experimentat continuarea modului de operare individual și distribuit. Iar în 2023 au explodat pe ecranele noastre chatboții AI (ChatGPT și concurenții lor). Asta a făcut ca interlocutorii cu care interacționam prin intermediul ecranelor telefoanelor sau calculatoarelor personale să nu mai fie alte ființe umane, ci entități virtuale totdeauna gata să răspundă la orice întrebare, să încerce să vină în ajutor în situații de incertitudine sau neliniște, niciodată obosiți și cam întotdeauna prietenoși și eficienți. Dacă luăm drept criterii numărul de interacțiuni cu alți oameni sau timpul petrecut în compania lor, atunci într-adevăr, am devenit din ce în ce mai anti-sociali.
Cât de mare și de reală este problema? Potențialul negativ al influenței rețelelor de socializare și al Inteligenței Artificiale (IA) este incontestabil. Avem dovezi concrete chiar în viața politică românească sau în filme, cum este mult-discutatul mini-serial britanic ‘Adolescence’. Ceea ce se discută însă mai puțin sau deloc sunt oportunitățile. Manipularea este imensă și în acest domeniu, și lamentările cu tente apocaliptice par a se generaliza, de la persoane incapabile să înțeleagă sau să folosească tehnologiile noi până la experți în domenii diferite, care-și văd profesiile amenințate de schimbări la care nu știu cum să se adapteze sau care au interese sau antipatii politice de un fel sau altul. Modul acesta de abordare nu doar denaturează discuția, dar face ca analiza de riscuri și oportunități să fie înlocuită de o pseudo-analiză de riscuri și catastrofe, care nu poate rezulta în concluzii operative și acționabile. Voi da un singur exemplu. La o recentă emisiune ‘Jurnal cultural’ a postului de televiziune TVR Cultural era intervievat Mihnea Măruță, autorul unei cărți cu titlul ‘Identitatea virtuala. Cum și de ce ne transformă rețelele de socializare’, apărute în 2023 la Editura Humanitas. Vorbind despre impactul Inteligenței Artificiale dânsul se exprima despre problematica zilei în termeni de ‘cum te bați ca părinte, ca școală, ca societate … cu IA?’. De ce să folosim acest ton și această terminologie? Prezența în viețile noastre, ale tinerilor și copiilor noștri, a Inteligenței Artificiale (precum a Internetului, precum a rețelelor de socializare) este un fenomen real și ireversibil. Nu trebuie ‘să ne batem’ cu ele, trebuie să le înțelegem, să învățam să le folosim și să le integrăm în mod productiv și constructiv în viețile noastre. Aceeași obiecție fundamentală o am și față de felul în care expun autori precum Derek Thompson problematica interacțiunilor sociale în America și în toată lumea avansată de astăzi. Într-adevăr, petrecem mai puțin timp în parcuri, biblioteci sau la bar și la pub cu prietenii. Într-adevăr, copiii noștri bat prea puțin mingea cu vecinii de cartier și s-a redus numărul de ore și zile petrecute pe stradă, care au și ele un rol formativ important la vârstele adolescenței. Este loc de remedieri și corecții. Pe de altă parte însă, am câștigat accesul rapid și imediat la bibliotecile lumii, putem fi în legătură cu colegii de oriunde și ne putem încadra în comunități virtuale de interese și pasiuni cu semeni ai noștri de pe orice meridian sau paralelă, suntem în legătură directă permanentă cu familia și prietenii de care viața ne-a despărțit geografic. Este vorba despre un alt mod de socializare pe care-l fac posibil noile tehnologii de comunicare, dar nu despre anti-socializare. O analiză echilibrata și bazată pe fapte a dezavantajelor și a oportunităților ar fi mult mai eficientă decât abordarea apocaliptică și încercările de a nega, a cenzura sau a opri progresele tehnologiei și adoptarea acestora. Așa cum spune personajul (cy)Borg din seria de filme ‘Star Trek’ – ‘Resistance is futile’ adică ‘Rezistența este inutilă’. Util este să înțelegem prezentul și viitorul, să ne adaptăm și să-l folosim cât mai bine, în folosul personal și al comunităților din care facem parte.
(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
Premiile Nobel au fost deja decernate. În anul 2020, Premiul Nobel pentru Chimie era împărțit între Jennifer Doudna (născută în 1964) – profesor de biochimie, biofizică și biologie structurală la Universitatea California, Berkley – și Emmanuelle Charpentier (născută în 1968) – profesor, cercetător și director al Institutului Max Planck pentru Științele Patogenilor din Berlin – pentru descoperirea (publicată în 2012) a instrumentelor de editare a genomului, numite și ‘foarfecele genetice’. Spre deosebire de multe alte cazuri, acordarea Premiului Nobel le găsea pe cele două femei de știință (una americană, cealaltă franceză) la vârsta maximei activități și nu este de mirare că ele își continuă până astăzi și probabil mulți ani încolo carierele. Le vom menționa pe ele împreună cu alte organizații și nume de savanți în acest articol. Lumea științifică, dar și presa și mediile de comunicare se ocupă foarte intens în ultimii ani de Inteligența Artificială (IA). În acest timp, domeniul editării genetice a făcut și el, mai în liniște, ceva mai departe de luminile reflectoarelor și de primele pagini din presă, progrese semnificative. Consecințele progreselor geneticii pot fi la fel de semnificative și de dramatice pentru ceea ce se va întâmpla cu omenirea în deceniile următoare ca și progresele IA.
Am descris această tehnologie în articole precedente (cei interesați pot căuta în colecția seriei CHANGE.WORLD) și nu voi mai reveni la detalii. Voi aminti doar că principiul de bază este competiția dintre bacterii și virusuri, care, atunci când se finalizează prin ‘victoria’ bacteriilor mai puțin nocive, au ca efect secundar replicarea unor secvențe ADN ale virusurilor nocive în structura genomului lor propriu. Fenomenul era cunoscut de la începutul mileniului și utilizat în industria alimentară în fabricarea iaurturilor și a unor brânzeturi. Descoperirea celor două savante, numită Clustered, Regularly Interspaced, Short Palindromic Repeats (CRISPR) împreună cu o proteină numită Cas9 permite editarea precisă a unui fragment ARN care este replică a ADN-ului viral. Revoluția discretă care a avut loc în ultimii ani constă în finalizarea cu succes a unor planuri de tratament în domeniul medical, bazate pe această tehnologie care oferă soluții personalizate sau generice unor boli considerate până acum incurabile, progrese în biologie care reprezintă un salt calitativ semnificativ în crearea de noi specii de plante adaptate schimbărilor climatice, readucerea la viață a unor specii de animale dispărute de mii de ani, și chiar intervenții la nivelul embrionilor umani – domeniu foarte problematic nu doar din punct de vedere științific ci și din perspectiva etică. Practic, este posibilă astăzi, în condiții de laborator, dar și cu perspectiva unor procedee industriale în curând, editarea genetică de orice fel, folosind tehnologia CRISPR. Perspectivele sunt fantastice, pericolele sunt și ele semnificative.
O regăsim pe Emmanuelle Charpentier în poziția de co-fondatoare a firmei elvețiene CRISPR Therapeutics, care împreună cu firma americană Vertex Pharmaceutical este una dintre cele două furnizoare ale tratamentului genetic Casgevy al unei boli numite siclemie (sickle cell disease), care se manifestă prin deformarea celulelor roșii din sânge. Boala produce dureri recurente și scade semnificativ speranța de viață a pacienților. Până recent nu exista tratament. Casgevy constă în prelevarea de probe de măduvă de la pacienții bolnavi, crearea de celule editate genetic și reinjectarea în organism, printr-o operație de transplant de măduvă. În testele clinice pentru aprobare, Casgevy a dat rezultate în cazul a 39 de pacienți din 42. Tratamentul a fost aprobat pentru utilizare în Marea Britanie și în Statele Unite. Singura problemă este că un asemenea tratament personalizat costă 2,2 milioane de dolari pentru fiecare pacient. Modelul acesta poate fi utilizat în tratamente de excepție, dar nu este sustenabil pentru tratamente pe scară largă nici pentru firmele producătoare și nici pentru societățile de asigurare. Trebuie găsite metode mai economice, prin care tratamentele să fie administrate la costuri reduse, unui număr mai mare de pacienți. Speranța constă în tratamentele numite ‘in vivo’, în care editarea are lor în corpul pacienților și nu sunt necesare transplanturi. Candidatul cel mai promițător, verificat deja în procesele de producție ale vaccinurilor anti-covid, este cel bazat pe nano-particule de grăsime (lipid nanoparticles – LNP). Fiecare particulă conține atât un sistem de ghidare CRISPR, cât și o molecula mRNA (ARN mobil), care va produce proteina editoare. În termeni matematici, este vorba despre combinația dintre un vector de poziție și unul de acțiune. Un tratament de prevenire a colesterolului propus de firma Verve Therapeutics a dat rezultate bune până când a trebuit să fie întrerupt, deoarece unul dintre pacienți a prezentat o reacție alergică la LNP. Potențial, dacă sunt clarificate și înlăturate aceste probleme s-ar putea să se fi găsit un tratament al afecțiunilor cardiovasculare cum este ateroscleroza, care afectează peste 300 de milioane de oameni. Jennifer Doudna, co-inventatoarea CRISPR, propune o variantă perfecționată a LNP-urilor, care acționează generic asupra tuturor tipurilor de celule, numită ‘envelopped delovery vehicles’, care sunt fabricate folosind o tehnologie similară și au ca țintă diferitele tipuri de celule specifice. O alternativă pentru CRISPR este și ea studiată. Este vorba despre editarea epigenetică. În loc să modifice sau să insereze secvențe noi în genom prin intermediul ‘foarfecilor genetice’, editarea epigenetică propune inhibarea producției anumitor proteine prin intermediul ‘lacătelor biologice’, folosite de organisme pentru a diferenția tipurile specializate de celule în dezvoltarea fătului uman. Modificările, neafectând secvențele genetice, sunt temporare, însă tratamentele ar fi la fel de lipsite de riscuri și la un cost admisibil ca și administrarea de vaccinuri.
Editarea genetica a plantelor este, cel puțin dintr-un punct de vedere, mai complicată decât pentru organismele animale complexe, cum ar fi organismul uman. Genetica plantelor însăși este mai complicată. Organismul uman are un singur genom, plantele cum este grâul au trei. Pentru a influența structura genetica, editarea prin CRISPR ar trebui făcută în toți trei genomi. Editarea genetică este deja folosită în plante de aproape două decenii, fiind mult mai puțin încetinită de precauții regulatorii. Țările care permit o activitate fără restricții în editarea genetică a plantelor sunt Statele Unite, Canada, Chile, Australia și Japonia. China, India și majoritatea țărilor Americii de Sud permit editarea genetică de la caz la caz. Uniunea Europeana nu a ajuns încă la o concluzie și deocamdată editarea genetică nu poate avea loc decât cu aprobări speciale, în timp ce Rusia sau Mexic o interzic cu desăvârșire. Acolo unde este deja permisă, rezultatele sunt spectaculoase. Porumbul este cereala cea mai manipulată genetic, cu specii foarte productive și rezistente la insecte, generate artificial prin editare genetică. Alte povești de succes sunt legate de semințele de muștar. Cercetările în curs se aplică unei game largi de plante adaptate schimbărilor climatice (orez în zone aride, cereale în condiții climatice diferite de cele din zonele de origine). Oponenții susțin că riscurile consumului de plante editate genetic sunt mari și nu pot fi verificate înainte de mulți ani de studii temeinice, în timp ce suporterii sunt de părere că este preferabil consumul de cereale sau legume modificate genetic celui al recoltelor tratate chimic și că, în definitiv, tehnicile de combinare a unor plante diferite sunt practicate în agricultură (altoirile) cu mult înaintea geneticii. Fapt este că atunci când mâncăm porumb în Statele Unite, șansele de a consuma porumb modificat genetic sunt astăzi de peste 90%.
Cum acționează editarea genetica în cazul animalelor? Cu câteva zile în urmă a făcut senzație știrea nașterii a doi pui de lupi albi (white wolfs sau dire wolfs), o specie considerată dispărută de 12 mii de ani. Cercetătorii care au creat senzația au explicat că au operat modificări genetice în 14 locuri din secvențele ADN și au implantat celulele rezultate în uterul unei lupoaice cenușii (specia supraviețuitoare dominantă în America de Nord și în lume). Controversele au apărut imediat. Sunt aceste animale realmente lupi albi, sau mai degrabă lupi cenușii cu modificări genetice? Vor rezista la fel de bine în natură? Se vor transmite caracteristicile (re)dobândite în generațiile următoare? În general, ce rost are ca știința să investească în de-extincție (readucerea la viață a speciilor dispărute), în loc să le protejeze pe cele încă existente? Firma Colossal Biosciences își propune readucerea la viață a mamuților. În ce scop? Ca o fază intermediară, ei au anunțat, tot în săptămânile precedente, despre crearea unor șoareci cu caracteristici de mamuți. Atunci însă când operația va fi făcută unor elefanți, ce vor fi organismele rezultate – mamuți sau elefanți cu blană? Care va fi soarta lor – traiul in grădini zoologice? Poate că eforturile savanților specializați în editare genetică (și nu sunt prea mulți în lume) ar trebui îndreptate spre crearea de specii care să devină donatori de organe cât mai compatibile cu organismul omenesc. Se știe că porcii sunt animalele cele mai apropiate omului ca structură ADN. O altă aplicație ar fi eliminarea transportului paraziților care cauzează malaria, prin modificări genetice aplicate speciei țânțarilor. Aceleași precauții și poate reglementari și legislație ca și în cazul plantelor ar trebui aplicate și în practicile modificărilor genetice la animale.
În final, progresele ingineriei genetice au ajuns să fie aplicabile și oamenilor. Practica editării genetice în stadiul embrionar și chiar înainte de acesta a creat deja dispute etice și juridice aprinse. Biologul chinez He Jiankui a fost condamnat în 2019 la trei ani de închisoare pentru delictul de a crea embrioni editați genetic, pentru a le crea imunitate la SIDA. Doi copii s-au născut în urma experimentelor sale. Recent, He Juankui s-a reîntors la cercetare și la practică, după ce și-a ispășit pedeapsa. Pentru cine lucrează el, este o informație păstrată deocamdată secretă. Semnificația angajării sale nu a scăpat însă comentatorilor. Înseamnă, spun ei, că societatea și comunitatea științifică a devenit mai tolerantă fata de aceste activități. Unul dintre promotorii ‘libertății’ de a edita embrionii este filosoful australian (bănuiesc, cu rădăcini romanești) Julian Savulescu, care a publicat în periodicul ‘Nature’, în luna ianuarie, un articol favorabil editării multiple în același embrion. Spre deosebire de tratamentele bazate pe foarfecele genetic CRISPR, editarea embrionară în fazele incipiente ale sarcinii are avantajul siguranței aproape totale că acele caracteristici genetice care contează vor fi transmise generațiilor viitoare. Un pas prea departe? Comunitatea științifică și publicul larg sunt încă nedeciși. Pe măsură ce știința avansează în înțelegerea structurii genomului și a rolului fiecărei gene, perspectiva proiectării viitorilor copii încă din timpul sarcinii este din ce în ce mai reală. Joaca de-a Dumnezeu poate fi însă periculoasă, medical și social. Repararea defectelor genetice este dezirabilă, dar va fi ea accesibilă tuturor? De aici până la crearea de copii ‘perfecți’ sau de super-copii este doar un pas. Până atunci însă, se perfecționează și se diversifică tratamentele ‘in utero’, al căror scop este prevenirea și eliminarea încă înainte de naștere a anumitor boli. Perspectivele sunt fantastice, însă riscurile există și ele trebuie luate în considerare, iar dilemele morale legate de ingineria genetică trebuie să fie obiectul unor dispute publice – nu doar apanajul savanților și al unui grup restrâns de susținători ai acestora.
(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
The Taviani brothers are no more. First, Vittorio died in 2018, and last year Paolo also left us. They leave behind about 20 feature films and a few more short films and collaborations on collective creations. They also wrote most of the scripts together, creating characters who confront history and who sometimes make history, but who are always people in whom viewers can recognize themselves and identify with. This is also the case with the heroes of ‘Good Morning Babilonia‘, the film written and directed by them in 1987, whose story takes place mostly in America at the beginning of the 20th century and which is spoken almost entirely in English. It is a kind of exception in the career of the two brothers, who after several remarkable successes in Italy and Europe (including awards at the Cannes festivals) were trying to broaden their audience by conquering the American public as well. They didn’t really succeed (not commercially, anyway) in this attempt, but the result is still a beautifully written and narrated film, which combines a story of emigration with a spectacular episode in the history of the art of film.
If this film had been made by American directors, we could have categorized it as an American saga. However, the story begins and ends in Italy. Nicola and Andrea are the youngest of the seven Bonnano brothers, descendants of a dynasty of restorers of churches and cathedrals. Their father’s restoration business goes bankrupt and the two brothers decide to go to America to collect money and win it back. Young, beautiful, hardworking and resourceful, they will manage to reach Hollywood after many adventures and trials typical of the difficult path of economic immigrants at the beginning of the 20th century. It is not easy to break into Hollywood either, but a new industry is born here, that of cinema. The seeds of what we know will become the big studios are already here – super-powerful producers, directors with grandiose visions, hundreds of aspiring actors – bold men and beautiful young actresses – dreaming of becoming stars and ready to do almost anything for it. Nicola and Andrea will eventually manage to attract the attention of director D.W. Griffith, using their home-grown craft and art to create an important part (the elephants!) of the sets of the famous film ‘Intolerance’. When the two marry two beautiful aspiring actresses, the film seems headed for a happy ending. However, fate decides otherwise, both in terms of their personal lives and through the outbreak of World War I. Separated, the two brothers will return to Europe and only a tragic ending will reunite them.
I like films that describe the experience of immigration to the ‘land of all possibilities’. Over time, I discovered that among the most interesting films of the genre are those made by non-American directors and screenwriters that describe the story of emigration to America from the immigrants’ perspective. It seems to me that ‘Good Morning Babilonia‘ also falls into this category. The most successful scenes of the film are – in my opinion – those that reconstruct early Hollywood, with dusty streets between orchards, with studios in formation and with characters in whom we recognize the pioneers of the dreams industry. If the two brothers – played by Vincent Spano and Joaquim de Almeida – are fictional characters (perhaps inspired by the biographies of the Taviani brothers themselves), there is a real historical character in the film, that of D.W. Griffith, played by Charles Dance, one of those actors who turn supporting roles into jewels. Dance/Griffith has a monologue in the film that, although a little theatrical, conveys a beautiful idea. Addressing the father of the two brothers, invited to their double wedding, the director compares the films of the century that was beginning to emerge to the Romanesque cathedrals of medieval Italy, paying homage to the anonymous craftsmen who invested talent and effort in their construction. It is an impressive homage to art and one of the reasons why this film has a chance to remain in the memory of viewers.
‘Sinners‘, the film written and directed by Ryan Coogler will be interpreted in different ways by different categories of viewers. It is a horror film with and about vampires. It is a period film set in the American South in 1932, a year of the Great Depression. It is a political film about racial discrimination, the history and suffering of the African-American community. It is a drama with spiritual overtones about the moral corruption of money and the saving power of each person. For me, ‘Sinners‘ is first and foremost a film about music, about the blues and its roots in history and suffering. It is a film with music, with a lot of exceptional music (two CDs were released on the day of the film’s release) composed in part by Ludwig Göransson with the rest extracted from the treasury of American music. The quality and intensity of the music elevate this film in my eyes, even if I was less impressed by many other aspects of this production.
The story takes place in the Mississippi River Delta in 1932, in the southern United States hit by the economic recession to which is added the racial discrimination that sometimes takes the violent forms of the activities of the Ku Klux Klan. Theoretically we are still in the Prohibition period, but alcohol seems to be available in abundance. Brothers Smoke and Stark return from Chicago where they made good money, probably as associates in the world of gangsters and drug dealers. Their families, friends and childhood sweethearts seem frozen in time and in their poverty, while the brothers drive a luxury car and pay with stacks of dollars. The two buy from a white farmer a barn, which during a cinematic day they will transform into a dance hall with bar where alcohol is served and blues music is played. Among those recruited to help them is the young Sammie, son of a Protestant minister and exceptional bluesman. The desire to recover lost time and perhaps the innocence of youth runs into multiple obstacles – from racism to the appearance of unusual phenomena. The descendants of the first Indian inhabitants of the region have become vampires and decided to attack right now. At nightfall, when the party begins, the strangest events are triggered.
The film has two parts that seemed stronger to me. One of them is the evocation of the historical era and the place where the story takes place – the American South where legends melt into magic, where blues is born from pain, where rebellion and violence constantly smolder and when they break out they seem to have no limits. If it weren’t for the vampire story, ‘Sinners‘ could have been an excellent social drama, perhaps even violent à la Tarantino. It was the action part that seemed less successful to me, too long and quite confusing at times. However, fans of this genre of films may be satisfied, because from one moment on, blood flows in abundance, rivaled only by alcohol. The moral message seemed to me to be annihilated by the violence on screen. The fact that Michael B. Jordan plays the dual role of the two twin brothers doesn’t really help in my opinion. The special effects are successful, but honestly, I didn’t really distinguish the personalities of the two brothers except by the color of their hats. The quality is given by the music, the other major quality of the film. I read that the character Sammie (interpreted by Miles Caton) was inspired by the biography of the legendary bluesman Robert Johnson, who was said to have made a pact with the devil in exchange of his talent as a musician. I confirm that the music in ‘Sinners‘ sounds magical. This is one of those cases in which the musical soundtrack has a chance to remain in the audiences’ memory for a longer time than the film.
‘Flickorna‘ (the English title is ‘The Girls‘), made in 1968, was probably the most ambitious film in the directorial career of Mai Zetterling, a personality of Swedish cinema that I discovered while watching this film. Mai launched herself as an actress and had quite a bit of success in Sweden as well as in England and the United States, but when she was approaching the age of 40 she decided to abandon acting and go behind the camera as a director. She would return to acting towards the end of her life to confront Anjelica Houston in ‘The Witches’. ‘Flickorna‘ was her third film, a very interesting but also very controversial production, both for its unusual format and for its declared political, pacifist and feminist content. We can say that it is a manifesto expressed through refined artistic means. The reception was mixed, the audience and some critics turned their backs on the film, and Mai Zetterling did not direct anything for almost ten years. I liked the film, especially because it seems to me to have become terribly topical again.
The main heroines of the film are three actresses who go on tour in remote regions of Sweden with a performance of Aristophanes’ ‘Lysistrata’. They are three mature women, each facing their own problems in their personal lives. Liz’s marriage is on the verge of falling apart because of her husband, who already has a mistress and is looking for ways to get out of the relationship. Marianne is a single mother who is forced to take her baby to rehearsals and on tour, entrusting him to the care of babysitters. Gunilla already has four children, whom she leaves during the tour in the care of her husband, who is not too happy about the situation. Their experiences intertwine with the feminist and pacifist text and message of the classic comedy, which is used to convey women’s feelings, but also their ideology. But is this form of engaged theater relevant and effective? Liz’s attempt to engage the audience in a discussion about the meaning of the play after the performance is a failure.
The film is made in 1968, a turning point and perhaps the most revolutionary year of the Cold War – the year of the student uprisings in Paris, the protests against the Vietnam War in the USA and the Prague Spring and its crushing by the invasion of Czechoslovakia by Soviet tanks. Mai Zetterling was part of Ingmar Bergman’s circle of collaborators and friends, but her art is much more explicitly committed to feminist and pacifist ideologies. The three actresses who play the main roles – Bibi Andersson, Harriet Andersson and Gunnel Lindblom – were also among Bergman’s collaborators in theatre and film. I really liked the way personal problems are combined with political messages, the theatre in the film alternating the lines on stage with sequences from the lives of the protagonists. Aristophanes’ text remains relevant to this day and will continue to resonate with viewers as long as women’s equality in rights and opportunities is not fully achieved and as long as wars continue to be decided and fought by men. The questions that ‘Flickorna‘ asks about the place of women in society, about the power of art and the influence of culture in politics and about peace as an alternative to the endless chain of wars and violence are brought to the screen in an elegant manner and seem painfully relevant today more than ever.
Una dintre bucuriile unei rubrici de cursă lungă cum este CHANGE.WORLD constă în transformarea unora dintre subiectele care păreau cândva a aparține domeniului anticipației în titluri fierbinți, aflate pe primul plan al actualităților. S-a întâmplat de câteva ori în cei aproape 13 ani de existență a rubricii. Despre Inteligența Artificială (IA/AI) am scris din primul an de publicare și am continuat să o fac în mod consistent și consecvent, cu informații, cu argumente pentru opiniile exprimate și cu invitații permanente la dezbatere. Domeniul, departe de a fi apărut peste noapte în ultimii ani, exista și se dezvolta începând de la mijlocul secolului XX și astăzi doar se extinde și a devenit cunoscut de mult mai multă lume. În 2013-2014 scriam despre mașinile care învață singure, despre algoritmi și despre activitățile de standardizare internațională la care participam. Câțiva ani mai târziu aduceam în discuție primele modele lingvistice mari și propuneam cititorilor să urmărim împreună activitatea firmelor care investeau agresiv în acest domeniu – de la start-up-uri precum OpenAI la giganți precum Google, Microsoft sau Facebook. Am deschis și ferestre spre aplicații bazate sau care folosesc AI, precum cele din industria medicamentelor sau vehiculele autonome. Odată cu apariția exploziva pe piață a chatboților precum ChatGPT, dotați cu IA generativă, am urmărit zgomotul mediatic și am încercat să-i înțelegem direcțiile și semnificațiile. Când gama producătorilor s-a lărgit, am marcat apariția concurenței din China și Europa. Inevitabil, am ajuns și la implicațiile etice ale fenomenului care căpătase deja eticheta ‘Revoluția IA’. Nu am putut ocoli total politica, deși m-am străduit (și o voi face și în viitor) să evit disputele politice în acest spațiu. În permanență am diversificat și colorat discuțiile cu prezentări ale operelor de artă – filme, cărți, artă plastică –, inspirate sau dedicate Inteligenței Artificiale.
Poate doar să mă bucure faptul că Inteligența Artificială a ajuns un subiect de discuție destul de important pentru a fi devenit tema unei întregi emisiuni de o oră și jumătate dintr-una dintre seriile mele preferate: ‘Intrare liberă’ la TVR Cultural. Titlul emisiunii difuzate pe post și a cărei înregistrare (*) este accesibilă pe YouTube era ‘Inteligența artificială, literatura și arta’. Invitații reprezentau un evantai de preocupări și profesii legate într-un fel sau altul de acest domeniu. Expertiza tehnică a fost furnizată de profesorul dr. Liviu Dinu de la Facultatea de Matematică a Universității din București, expert în lingvistica computațională. Angelica Marinescu de la Institutul de Sociologie al Academiei și ziaristul Liviu Stan au oferit perspectiva sociologică în contextul mediilor de comunicare. Au fost prezenți pe platou și doi filozofi – Dan Popescu, care vine din domeniul artelor, fiind fondatorul Galeriei H’ART, și Radu Uszkai, cercetător în etică aplicată. Prin intermediul videoconferențierii Zoom, au participat la discuții și poetul și traducătorul Radu Vancu și prozatorul și traducătorul Jan Cornelius. Probabil că trebuie să adaug ca disclaimer faptul că o parte dintre participanți îmi sunt prieteni pe Facebook, deși nu-l cunosc personal pe niciunul dintre ei.
Moderatoarea dezbaterii a fost Nadine Vlădescu și cred că pot să-i atribui o parte din meritul unei dispute bine structurate, care a atins câteva puncte esențiale pe care mi le imaginam abordate (chiar dacă nu pe toate), evitând locurile comune și abordările apocaliptice în care alunecăm cu atâta ușurință în aceste vremuri. A folosit faptul că toți participanții erau cunoscători ai domeniului și nu le-a fost greu să evite capcana confuziei dintre Inteligența Artificială și produsele create de oameni (deci artificiale), dotate cu însușiri pe care le putem eticheta drept inteligente. Confuzia nu poate fi însă totdeauna evitată. Un exemplu? Cam în aceleași zile mă implicasem într-o discuție despre fabulațiile IA în care o respectată intelectuală, al cărei domeniu de expertiză este muzica, distanța Inteligența Artificială de ceea ce dânsa numea ‘inteligența adevărată’. Am încercat să clarific terminologia. Răspunsul dânsei a fost că inteligența adevărată presupune ‘profundă originalitate’. Este suficient? Sau suntem într-un caz de definire circulară? Ce înseamnă ‘originalitate’ și când devine ea ‘profundă’? Atunci când aplicațiile IA în industria farmaceutică evidențiază (au fost câteva astfel de anunțuri în ultimele luni) o nouă combinație de pliere a proteinelor căreia i-ar fi luat poate inteligenței umane decenii să o descopere și astfel avansează tratamentul unor boli incurabile – este această descoperire destul de ‘profund originală’ pentru a fi considerată o probă de ‘inteligență adevărată’? Arthur C. Clarke scria că ‘O tehnologie suficient de avansată nu poate fi deosebită de magie’. Poate că ar trebui să-l parafrazăm. ‘O aplicație AI destul de avansată este la fel de profund originală ca și produsele inteligenței umane’.
Prezența profesorului Liviu Dinu a ajutat la clarificarea câtorva puncte care, de obicei, rămân ambigue din cauza lipsei unei terminologii precise sau folosirii incorecte a anumitor paradigme. Am regăsit în intervențiile sale ideea foarte importantă că trebuie să considerăm IA și aplicațiile sale ca instrumente de cunoaștere și amplificare a capacităților noastre de raționament, înmagazinare și prelucrare a informației, cel puțin în stadiul actual de dezvoltare al tehnologiei. Sper că toți cei care au participat sau au urmărit dezbaterea s-au convins că o revoltă a mașinilor gânditoare nu este de așteptat înainte de anul 2107. Informațional, m-a bucurat semnalarea contribuțiilor românești în domeniu, începând cel puțin din 1998, cu menționarea explicită a aportului academicianului Solomon Marcus, al cărui colaborator și discipol a fost profesorul Dinu. A fost încă un mic omagiu adus savantului matematician de la a cărui naștere am celebrat un secol, la acest început de primăvară.
Intervențiile de la distanță au fost dintre cele mai interesante. Radu Vancu și Jan Cornelius au în comun pasiunea dialogurilor cu chatboții IA și în special cu ChatGPT. Este la modă în ultima vreme împărtășirea unor astfel de dialoguri pe rețelele sociale, și cei doi distinși participanți la discuție participă cu entuziasm la acest joc aparent, care este de fapt nu doar joc, dar și o modalitate de explorare a capabilităților și a slăbiciunilor versiunilor actuale ale aplicațiilor. Mi-a plăcut în mod special în intervenția lui Radu Vancu lipsa de frică atunci când își măsoară forțele cu capacitățile (creative sau nu, să evităm aici disputa) AI. Sunt deja sau vor deveni curând boții concurenți serioși pentru poeți, prozatori, pictori sau compozitori? Departe de a se teme, Radu Vancu salută multiplicarea surselor de frumusețe. Da, explozia domeniului IA aduce amplificări ale unor fenomene existente. Va fi (este deja) mai ușor să facem rău, dar și să producem frumusețe. Exemplul aplicațiilor de traducere adus în discuție mi s-a părut mai puțin convingător, pentru simplul motiv că nu toate pachetele de software de traducere se bazează pe IA, iar însuși actul traducerii (din ce în ce mai perfecționat de altfel) este algoritmic și independent de modul în care au fost generate tezaurele de cuvinte sau învățate regulile gramaticale. În fine, Jan Cornelius nu m-a convins că umorul nu are nimic de-a face cu limbajul sau etnicitatea acestuia. Poate doar când îi va face pe beduini să râdă la glumele eschimoșilor sau invers.
Una dintre participantele la discuție își exprima mirarea, sper și satisfacția, că această discuție i-a disipat unele dintre angoasele legate de IA. Este firesc și bine, cred eu. Frica se naște de multe ori din ne-cunoaștere și acest fenomen este amplificat în zilele noastre de campanii bine orchestrate, care încearcă să demonizeze progresele cunoașterii și să dezvolte teorii ale conspirației care-i plasează pe inventatorii și antreprenorii care au generat uriașele salturi calitative și cantitative ale științei și tehnologiei din ultimele decenii ca fiind diavolii cauzatori de crize și probleme ale contemporaneității. Un domeniu relevant în care îngrijorările par justificate este cel al protejării proprietății intelectuale și a drepturilor de autor. Facebook, care încearcă să recupereze un decalaj în domeniu și să se repoziționeze (și) ca lider IA, se confruntă cu proteste și acțiuni judiciare care își au originea în folosirea bibliotecii Genesys (LibGen) în procesul de auto-învățare al aplicațiilor sale de IA generativă. Această bibliotecă este însă acuzată că include conținut sau link-uri la conținut care ar trebui să fie protejat, și nu accesibil liber. Cu alte cuvinte, ar fi vorba despre ‘piraterie internetică’. Este folosirea unor surse protejate intelectual în procesul de învățare echivalentă cu ‘moartea drepturilor de autor’, cum se exprima cineva în dezbatere? Tribunalele își vor spune probabil cuvântul, sau poate că vor apărea activități regulatorii. Până atunci, propun însă să folosim analogia cu procesul de învățare umană. Un intelectual se formează prin citirea și prelucrarea mentală a unui important număr de contribuții. Accesul la acestea îl plătește cu mulți ani de studii și trudă în biblioteci, uneori cu bani pentru a cumpăra cărți și publicații sau a participa la conferințe în domeniul său. Rezultatul se măsoară în originalitatea propriei contribuții. Plagiatul este o infracțiune (nu totdeauna pedepsită, dar asta este altă poveste), iar valoarea contribuției este pe măsura creativității și originalității. De ce nu am aplica aceleași criterii și produselor IA? Orice invenție, orice creație artistică, orice produs cultural se bazează pe cunoașterea precedentă și se diferențiază de aceasta prin noutate, eficacitate și frumusețe. IA sau nu-IA, primul vers sau prima linie de cod a fost scrisă de un om.
* Dezbaterea ‘Inteligența artificială, literatura și arta’ din cadrul emisiunii Intrare liberă poate fi revăzută pe YouTube la https://www.youtube.com/watch?v=aP2jNuqPo7E
(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
‘Vie privée‘ (the title under which it was released in English is ‘A Very Private Affair‘), Louis Malle ‘s 1962 film, starts from some excellent premises. It is probably the film that is closest to the Nouvelle Vague in his filmography, perhaps alongside ‘Zazie dans le metro’, his previous movie. Starring Brigitte Bardot, the film bravely explores the personal life of its star. B.B., as she was pampered by fans and the press, was only 28 years old, but her life was already the subject of legend, adulation, scandal and … a film script. The psychological pressure of celebrity, exacerbated to the point of destroying the personal lives of the idols of the crowds, had already claimed and would claim dozens or hundreds of victims from then on. ‘Vie privée‘ exposed the phenomenon and did so in reasonable artistic terms, but the impact of the film was to be minor. Brigitte Bardot herself would not escape the pressure of her own celebrity until she gave up acting.
Jill, the heroine of the film, comes from a wealthy family. She lives with her mother in a magnificent villa on the Swiss shores of Lake Lehman and dances (without much passion) in a ballet troupe. She is unhappy, like any beautiful and rich girl, and is also secretly in love with Fabio, her best friend’s husband, a man slightly older than her, an art magazine editor and theater director. To change the atmosphere, she goes to Paris, where she soon becomes a movie star. Success brings with it the pressure of fans who follow her everywhere and of paparazzi journalists who constantly photograph her and make every detail of her private life public. To find peace, she returns to Switzerland, where she meets Fabio again, who has since divorced. Would the liaison with the man so different from her bring her the calm and protection she longs for? Does the love story between a woman and a man so different from each other have any chance?
In many of the films I see and write about, the actors are the ones who give extra value and sometimes even save the films. In ‘Vie privée‘ the opposite phenomenon happens. Marcello Mastroianni was a formidable actor, and Brigitte Bardot managed in many films to demonstrate that she also has acting talent and not just a fascinating beauty. Here, however, things did not go very well. The two actors, who were as different in style and personality as their characters, did not like each other and did not collaborate well on the set, and this is felt. Bardot is surprisingly cold and insensitive precisely in this role that has so many things in common with her own biography. The bond between the two was marked not only by the differences in age but also by those of cultural background. From this point of view, it is reminiscent of Marilyn Monroe’s marriage to Arthur Miller, which had ended a year before the filming of ‘Vie privée‘ and which may also have inspired the screenwriters. This kind of more complex bond is very rarely present on screen. The script is well written, the location shootings in both Switzerland and Italy are excellent, but the story seems drained of life precisely because of the actors’ performance. What could have been one of the peaks of Louis Malle and Brigitte Bardot‘s cinematic careers is today considered a relative failure. Too bad. I still recommend watching it.
Datorez Facebook-ului descoperirea lui Konrad Bercovici. Dintre multele beneficii pe care le-am căpătat în cele aproape două decenii de participare în rețelele sociale la loc de cinste se află cunoașterea unor persoane și personalități cu expertiză în domenii diferite și posibilitatea de a afla despre întâmplări și biografii care altfel mi-ar fi rămas probabil necunoscute. De la colegii mei istorici și scriitori din rețea am aflat cu câteva luni în urma despre evreul născut lângă Brăila în 1881, emigrat în adolescență la Paris și ajuns în Statele Unite unde a devenit prozator, jurnalist, scenarist de filme, dramaturg, muzician și om de societate cu faimă în prima jumătate a secolului 20. A fost contemporanul lui Sadoveanu și Arghezi, dar și al lui Panait Istrati pe care l-a cunoscut și cu care a avut o relație complexă. Biografiile celor doi au multe puncte comune, și epitetul care i se atribuie de multe ori lui Istrati – cel de Gorki al Balcanilor – i s-ar potrivi din anumite puncte de vedere și lui Bercovici. Privindu-i fotografiile nu putem să nu remarcăm asemănarea fizică uluitoare cu prozatorul sovietic, pe care îl admira într-atât încât și-a numit Gorki unul dintre fii. Am început să investighez biografia lui Konrad Bercovici și pe măsură ce aflam lucruri noi totul devenea și mai fascinant. Am aflat despre prietenia care a durat decenii cu Charlie Chaplin și care s-a încheiat dramatic cu un proces răsunător legat de paternitatea ideii și scenariului filmului ‘Marele Dictator’ (unul dintre cele trei filme cele mai îndrăgite din filmoteca mea personală). Am comandat pe Amazon două dintre cărțile sale și am descoperit apoi că acestea și multe altele sunt accesibile liber din biblioteca digitală Internet Archive.
‘It’s The Gypsy In Me. The Autobiography of Konrad Bercovici’ este republicată în Statele Unite de Legare Street Press. Pe coperta a 4-a a cărții este menționat faptul că ‘această lucrare a fost declarată de experți ca fiind importantă cultural, și face parte din tezaurul de cunoștinte al civilizației, așa cum o cunoaștem’. Este vorba în fapt despre o reproducere fotografica a ediției originale a cărții publicate la New York de Prentice Hall, Inc. în noiembrie 1941. Data apariției originalului este semnificativa. Cartea apărea cu câteva săptămâni înainte de intrarea Statelor Unite în cel de-al doilea război mondial, o perioada în care republica nord-americana încă era dezbinată între intervenția firească în lupta contra tiraniei naziste promovata de administrația Roosevelt și curentul izolaționist sau chiar vădit pro-german care se opunea, susținând neutralitatea. Konrad Bercovici avea să mai trăiască încă 20 de ani, deci această autobiografie este evident incompleta. Pozițiile clare și argumentate nu lasă însă niciun loc de îndoială. Bercovici era un analist inteligent și documentat, iar opiniile sale formate în focul evenimentelor îl puneau de partea justă a istoriei.
Orice carte de memorii sau autobiografie începe cu locul nașterii și cu anii copilăriei. În cazul lui Konrad Bercovici este vorba despre evocarea familiei sale și în special a figurii tatălui, dominantă în primii săi ani de viață. Acesta era negustor de vite și de cai, ceea ce îl făcea foarte mobil și îi dădea ocazia să cunoască satele și orașele României și oamenii lor, pe țăranii români (admirați pentru ospitalitate și jovialitate, dar considerați iuți la mânie, mai ales după băutură) și pe țiganii cu care Konrad va avea o legătură speciala pentru tot restul vieții. Familia era înstărită, aveau o casă frumoasă și mulți servitori, intre care doica țigancă, și cei doi oameni de încredere – rusul Fedia și turcul Mehmet – care încheiaseră armistițiu după războiul ruso-turc în casa bogatului evreu.
‘Because neither father nor mother ever went to the synagogue, they had very few Jewish friends. Our relatives seldom came to see us and never remained in the house long enough to partake of a meal, because our kitchen was not conducted in accordance with Jewish ritual.
Out of respect for his people’s beliefs, father wouldn’t be seen smoking outside of the house on Saturday, nor would he transact any business on Jewish holidays, but he smoked in his room and worked at his desk when the other Jews were in the synagogue.
I don’t know how he had come to abandon traditional Jewish ritualism. He was no atheist; he was a pantheist. I remember his saying, “God is not something. God is everything. Everything is part of God. All living things are Godlike. Life is God.” (pag. 5)
Băiețelul Konrad avea să-și uimească familia și pe ceilalți din jur foarte devreme cu capacitățile sale intelectuale. Familia era poliglotă și se vorbea curent în casa româna, franceza, germana și greaca, limbi folosite de tată în afaceri și citite de mama care era o avidă devoratoare de literatură. Copilul învățase singur de la trei ani să citească în toate aceste limbi. Era un fel de copil minune, stăpânind domenii diverse de la citit și cunoașterea notelor muzicale până la călărie. Fiind atât de inteligent, tatăl decide să nu-l trimită la scoală și-l ia cu el în călătoriile sale de afaceri în care cumpără și vindea animale, copilul devenind la 6-7 ani contabilul și consilierul tatălui. Cu aceasta ocazie va face cunoștință cu viața țiganilor, le va învăța limba și le vă îndrăgi cântecele și tradițiile. Acestei copilării idilice aveau să-i puna capăt evenimentele tragice petrecute la sfârșitul anilor ’80, repercusiuni ale tulburărilor revoluționare, inclusiv pogromuri, din Rusia de după asasinarea țarului Alexandru al II-lea în 1881.
‘Then a terrible thing happened, a series of pogroms in the villages and towns of the whole country. Jews and murdered in the streets and in their homes. Gangs of hoodlums broke into shops and stores in broad daylight, pillaged them, and then set fire to the buildings, while the gendarmes looked on or turned their head away. When a murderer was arrested, the courts freed him, and the people made a hero out of him
…
On a spring day father went out all alone to see a lawyer on some business. At noon they brought him home on a litter, unconscious, his face and head a swollen mass of bleeding bruises, his clothes in rags and covered with blood. He had tried to halt a band of ruffians from pillaging a shop in the center of the town.’ (pag.11)
Tatăl sau nu-și va reveni niciodată după acest incident și după scurtă vreme va muri. Familia rămâne fără principala sursă de venit și nu după mult timp decide să emigreze, așa cum au făcut-o mii de evrei din România, alături de sute de mii de evrei din celelalte țări ale Europei la sfârșitul secolului 19 și începutul secolului 20. Primul popas în acest periplu va fi la Paris, împreună cu mama și cu frații sai. Konrad este deja un adolescent inteligent, poliglot dar mai ales puternic fizic și capabil de orice muncă pentru a ajuta la întreținerea familiei. În paralel continuă studiile, mai ales cele muzicale, căci tânărul emigrant este și un talentat pianist, dornic să-și formeze talentul și să-și construiască o carieră de interpret și compozitor. Începe să-și facă relații și în mediile artistice ale epocii și să-și formeze și viziunea despre viață și societate în Franța profund dezbinată de procesul Dreyfuss. O cunoaște pe Naomi Librescu, și ea o tânără evreică originară din România. Peregrinări prin Franța ca tineri turiști cu rucsacuri ‘avant la lettre’ constituie începutul unei relații și apoi al unei căsnicii care avea să dureze 60 de ani, când moartea i-a despărțit. În 1904 soții Bercovici decid să se îmbarce pe un vapor de emigranți spre America.
În Lumea Nouă, pentru cei doi, totul repornește de la zero. Încep să apară și copiii, iar Konrad nu ezita nici aici să presteze orice fel de muncă pentru a-și susține familia. Muncește în fabricile din New York de la începutul de secol și cunoaște direct condițiile de muncă din capitalismul extrem al acelor timpuri. Intră în contact cu aceasta ocazie cu cercurile sindicale socialiste și anarhiste. Opiniile sale politice (și ale soției sale, și ea artistă intelectuală activistă) sunt de stânga, dar va detecta și înțelege mult mai devreme decât alții derivele totalitare ale bolșevismului, poate și datorită cunoașterii personale a unor revoluționari fanatici precum Lev Troțki și a unor ‘tovarăși de drum’ patetici precum Clare Sheridan sau chiar Isadora Duncan. Cunoscător de acasă al muncilor pământului, va întemeia o fermă de crescut legume și zarzavaturi în afara metropolei. Va lucra și ca pianist, cântând zile întregi la pian în cinematografe, acompaniind proiecțiile filmelor mute. Curând va începe și cariera de jurnalist și de scriitor. Debutul și-l vă face în idiș, limba vorbită de majoritatea evreilor est-europeni, pe care Bercovici însă o învățase abia la New York, cu talentul sau înăscut de poliglot. Au urmat colaborările la presa – în majoritate – de stânga și debutul în volum, în 1917, cu o colecție de povestiri reportaje de actualitate care dezvăluiau mecanismele și cruzimea sistemica ascunsă în spatele activităților de caritate. Succesul i-l aduc însă povestirile sale inspirate de spațiul est-european, considerat extrem de exotic de publicul cititor american. Majoritatea eroilor sunt țigani, acei oameni liberi și pasionați, exuberanți și sentimentali pe care-i cunoscuse din copilărie și a căror tovărășie o va căuta permanent de-a lungul vieții.
‘Bigelow, editor of Good Housekeeping, bought four Gypsy stories and paid me five thousand dollars for the lot. Vance of Pictorial then upped the price to $1500 a story and bought every one I wrote for the next two months. The stories sang themselves into me while I was asleep, ate, talked, walked the streets, or listened to music. Everything I had ever thought of translated itself into Gypsy and Tartar stories. Color, odor, snatches of conversation which I had heard as a child on the banks of the Danube, the memory of a bear tamer in the market place, the shrug of a Gypsy woman’s shoulder, or a gesture integrated itself into a complete tale and practically wrote itself. Naomi and I roamed the lower East Side where we met Gypsies and more Gypsies, listened to their talk, their music, and their quarrels, went to their christenings and their weddings, and gathered more inspiration for Gypsy stories.
These stories formed themselves into epics of love, of strength and truth triumphant. I wasn’t concerned with plot, but with the philosophical content of a story. What made these stories Gypsy stories was the color in which I encased them. They were universal melodies played by a Gypsy orchestra.’ (pag. 141)
‘The magazines published Gypsy stories and stories of Roumanian peasants as fast as they got them.
In writing these stories I relived my younger days in the wooded marshes of the Danube, heard the shepherds’ flutes and the Gypsies’ fiddles, and would often get out of bed to fix a scene on paper and to describe what I had just seen and heard in my sleep.
Those stories seemed to write themselves. Physically I was in New York with my family and my friends; spiritually I was roaming somewhere between the Carpathian Mountains and the Black Sea.’ (pag. 197)
O mare parte a cărții este dedicată personalităților pe care Konrad Bercovici le-a întâlnit de-a lungul peregrinărilor sale. Odată cu succesul a venit și o relativă stabilitate economică, fără lux inutil cu excepția poate a unei case cu prea multe camere pe care o deține timp de câțiva ani împreună cu soția sa, până când majoritatea copiilor părăsesc cuibul. Călătorește mult în America și în Europa unde revine de câteva ori pentru șederi prelungite la Paris sau Londra, cu o singură revenire în România. Cam tot ceea ce vede și trăiește se transformă în literatură. În această carte de memorii, publicată la vârsta de 60 de ani, pagini din cele mai interesante sunt dedicate portretelor și relatărilor întâlnirilor cu personalități dintre cele mai diverse. Mărturisesc că m-am delectat nespus, atât când a fost vorba despre celebrități, dar și când am întâlnit nume pe care le cunoșteam prea puțin sau deloc. O listă foarte incompleta îi include pe Jack London, Martha Bibescu, regele exilat Alfonso al Spaniei, Upton Sinclair, Charles Ponzi (faimosul escroc inventator al schemelor piramidale), Eugene O’Neill, Fiodor Șaliapin, Georges Clemenceau, Karel Çapek, H. G. Wells, Joseph Conrad, Cecil B. DeMille, James Joyce, Walt Whitman, Ernest Hemingway, George Enescu, Christian Rakowsky, Miguel Unamuno. În paginile acestea Konrad Bercovici se dovedește a fi un fin portretist și un intelectual sigur în aprecierea pozițiilor din perspectiva rigurozității morale și a calităților intelectuale. Multe dintre aceste personalități și-au câștigat sau consolidat faima cu multe decenii după întâlnirile evocate în carte sau după data publicării acesteia.
Merită, cred, o mențiune speciala paginile pe care memorialistul i le dedică lui Charlie Chaplin. Bercovici l-a cunoscut bine pe genialul actor și scenarist. A petrecut o perioadă de timp la Hollywood unde a și scris câteva scenarii pentru filme în anii ’20 și unde Chaplin i-a fost gazdă și tutore în lumea cinematografiei. Prietenia lor avea însă să treacă mai târziu printr-o criză fatală, al carei apogeu se petrecea exact în anii în care fusese publicată cartea. Se simte deja acest lucru în textul lui Bercovici:
‘When we left, Chaplin insisted that I accompany him to his house up in the hills.
In the car he talked to me about the autobiography he was writing. But even as he talked, he told four different versions of one early childhood incident. Even as he affirmed that he intended to tell the truth, the absolute truth about his life, he told two or three different truths. In one and the same breath he said he had never known his father and also that his father had been a famous music hall performer.
“I can still see the poor man coming home after a wretched night at the theater.”
It was all play-acting, a thousand Chaplins all revolving about a nonexistent axis. No one applauded Chaplin more abundantly than Chaplin. No one’s disapproval threw him in so deep a gloom as did his own. When he gave an imitation of himself at the age of seven when he had run away from the workhouse in London, he looked a forlorn, undersized seven- year-old street urchin.’ (pag. 156)
Diferendul care avea să-i despartă definitiv pe Bercovici și Chaplin era legat de paternitatea scenariului filmului ‘Marele dictator’. Bercovici a susținut că filmul este bazat pe o idee inițială a sa și inspirat dintr-o povestire a lui despre țigani. Ar fi împărtășit-o cu Chaplin, ba chiar ar fi scris o primă versiune a scenariului. Și totuși Chaplin a refuzat să-l includă pe Bercovici drept co-autor și scriitorul a fost omis de pe generic. Lansat pe ecrane în 1940, a fost unul dintre primele filme antifasciste americane și unul dintre puținele înainte de Pearl Harbor. Mai târziu, cei doi foști prieteni s-au confruntat la tribunal pe această temă. Deznodământul procesului poate fi și el interpretat diferit. Cele două părți au încheiat un acord prin care Chaplin a plătit o sumă considerabilă pentru ca Bercovici să-și retragă acțiunea și să declare public că ‘Marele dictator’ este scris doar de Chaplin. Cineastul avea să susțină că a făcut acest lucru deoarece se temea că nu va avea parte de un verdict just într-o Americă în care devenise suspect de simpatii comuniste. Biografii lui Bercovici (vezi Web site-ul sau) susțin că Bercovici avea nevoie de bani pentru a ajuta cauza sionistă și că cei câțiva zeci de mii de dolari câștigați au fost folosiți pentru a finanța activitatea organizațiilor care luptau pentru independența Israelului și a participa la Războiul de Independență al Statului Israel. Toate acestea se vor petrece însă în 1947-48, ani buni după publicarea acestei cărți.
O altă prietenie care nu s-a terminat foarte bine a fost cea cu Panait Istrati. Cei doi nu doar că aveau un punct de plecare comun în spațiul în care se născuseră și-și trăiseră primii ani de viață, dar și evoluțiile ulterioare păreau să se plaseze pe traiectorii paralele. Citirea comparativă a operelor celor doi prozatori este un exercițiu util, căci amândoi, în cărțile care i-au făcut cunoscuți, reflectă și amplifică în două mari spații literar-lingvistice (cel englez și respectiv cel francez) aceeași matcă inițială și inițiatorie. Prima întâlnire a fost de bun augur:
‘My countryman, Panait Istrati, was already a legend in Paris when he came to see us; that is, when he burst in upon us. His first book, Kira Kiralina, introduced to the world by Romain Rolland, had made him famous….
Slight, nervous, long-faced, dark, with deep-set, coal-black eyes and blue-black hair, Panait ate ravenously, drank wine and cognac, smoked, and at the same time talked incessantly about his mistress in Nice, his former wife in Roumania, and his uncle in the Dobrogea.
We compared notes. We were raised in the same town on the same street. His father had been a Greek smuggler, his mother a Gypsy washerwoman. Panait and I were the same age. When I mentioned the daughter of the Greek priest in our town, Panait cried out, “Nerantzula! Did you, too, know her?”
He had been her first lover.’ (pag. 208)
Drumurile lor aveau să se despartă. Bercovici îi reproșează lui Istrati caracterul instabil și orientările politice de după întoarcerea, mai târziu, în România.
Cititorul român vă fi probabil surprins de unele dintre aprecierile lui Konrad Bercovici despre politica și personalitățile istorice românești cu care s-a intersectat în primele decenii ale secolului trecut. Nu pare să-și fi ascuns vreodată locul nașterii sau să-și fi negat în vreun moment originea. După ce a cunoscut succesul și și-a permis o călătorie pe cont propriu în Europa a tânjit într-atât la o revedere cu plaiurile natale încât Naomi, soția lui, l-a convins să o facă. Primele zile ale revederii păreau idilice: regăsirea cu spațiul geografic, cu oamenii, inclusiv cu sunetele muzicii și cu lăutarii locali. Atât de vizibilă îi este fericirea încât unul dintre copii îl întreabă: ‘Cum de ai putut părăsi așa o țară?’.
‘We stopped, for the night, at a hotel three hours’ ride from Bucharest. I was talking and laughing. I ate and ate and drank and drank. I sent wine and more wine to the Gypsy musicians and sang with them. When a newspaperman came to talk to me, I asked him to join us, called for more wine, more food, and talked and talked. When another newspaperman came to our table, I called for still more wine and more food.
People stood in back of our table, identified me, and said, “So that’s him. Away so many years and he still speaks our language What do you think of that?”.
“I have a cousin in New York; maybe you know him?” a woman inquired.
“I am sure I don’t, but sit down. All of you. Waiter. Push the tables together. So. Sit down, friends. Bring some fresh wine, waiter. Send a dozen bottles to the Gypsies. Hey, Prala. Play. Play on your heartstrings. I have been away. I have come back. Play. Sing. Don’t you know me? I am Conu Jancu’s son. Mama Tinka was my nurse. She was Murdo’s daughter.” (pag. 248)
Șocul și ruptura se petrec atunci când ajunge la București. Se întâmplă să se nimerească în Capitală în ultimile zile de viață ale regelui Ferdinand. Este șocat de faptul că reprezentanții țăranilor săraci veniți să ceara îmbunătățirea condițiilor de viață nu doar că nu fuseseră primiți de autorități, dar chiar fuseseră aruncați în închisoare, doar pentru a fi scoși și folosiți cu câteva zile mai târziu că decor propagandistic la funerariile naționale ale regelui. Simpatia sa este net de partea țăranilor oprimați, iar opinia sa despre perechea regală care a înfăptuit Marea Unire ca și despre întreaga clasă politică românească este uimitor de negativă. Bercovici avea deja la activ un incident precedent, petrecut la Paris, când într-o împrejurare socială refuzase ostentativ să-și încline capul la trecerea cortegiului Reginei Maria. Siguranța este sesizată în legătură cu opiniile sale, este pus sub urmărire și i se recomandă să părăsească țara daca nu vrea să riște arestarea. Experiența negativă a vizitei în România avea să fie reflectată într-o carte publicată după întoarcerea în Statele Unite, care avea să adâncească conflictul cu autoritățile din România. Situația nu se vă îmbunătăți după întoarcerea lui Carol al II-lea și întronarea acestuia. Opiniile exprimate public despre noul rege și politicienii din jurul său erau la fel de negative. Câțiva ani mai târziu, Konrad Bercovici avea să fie victima unui atac violent din partea unor huligani români chiar la New York.
S-ar putea că imaginea negativă despre politicienii români să fi fost influențată și de faptul că atunci când a fost publicată această carte, în toamna anului 1941, România era aliată a Germaniei naziste în războiul din Europa. Daca exista o constantă evidentă în atitudinea și pozițiile exprimate de Bercovici, aceasta este germanofobia. În viziunea sa, Germania este considerată vinovată de izbucnirea primului măcel mondial, republica de la Weimar este descrisă ca o farsă, socialismul și comunismul în tendințele lor totalitare sunt considerate ca un rezultat al influenței germane și desigur, atitudinea cea mai critică este cea exprimată fata de ascensiunea nazismului.
‘For those who hold the treaty of Versailles responsible for the rise of Hitler, let them remember that the Brest Litovsk treaty antedated the Versailles treaty. Had the Allies lost the war then, they would have been no less enslaved by the Kaiser than the nations Hitler has conquered. Had the Germans defeated the Allies after we had joined them, we would still be the slaves of Germany. The chains were forged and ready when the complicated Rube Goldbergian machinery that was Germany went out of gear. The Germany of today also will not be defeated from the outside. It will go out of gear within, and the world will witness such an economic and spiritual chaos as it has never seen before.
The signing of the Versailles treaty left Germany in a position to rearm.’ (pag. 124-125)
Nu toate aprecierile sale s-au materializat. Germania nazistă a fost până la urma învinsă de un efort armat concertat din exterior. Avertismentul expus spre finalul cărții pare însă a fi corect și are o rezonanță de avertisment valabilă și în zilele noastre:
‘Why, then, do the youth of so many countries flock to the banners of the Führers? The more intelligent do so because they want to become leaders. With them totalitarianism is not a philosophy, but a career, a business. The unintelligent ones accept the Führer principle because obeying orders relieves them of responsibility, of individual action, and permits them to commit mass cruelty, anonymous cruelty.
The cruelty of any mass is greater than the multiple of the usual cruelty of the individuals of that mass. Revolutions, wars, pogroms, purges, and liquidations are expressions of mass sadism.
…
If we are to save civilization, we should destroy its self-appointed saviours wherever found and whatever guise, before it is too late.
…
We are fools to allow the totalitarians in our midst to continue their political opposition to us and to treat them as legitimate political opponents. Totalitarians kill their political enemies after they have defeated them!’ (pag. 326-327)
Am punctat în această recenzie câteva dintre fațetele personalității lui Konrad Bercovici și am adus în discuție pasaje care cred că vor interesa în mod special pe cititorii români. Pentru mine descoperirea acestui scriitor a fost o revelație. Am citit cartea cu creionul în mână și mi-am completat permanent informațiile legate de evenimente și personalități pe care nu le cunoșteam. Biografia sa este remarcabilă și imersiunea sa în cultura americană în general și newyorkeză în special reprezintă sursa multor capitole delectante. Recomand lectura cărții în limba engleză (acces liber pe Internet) și sper că ‘It’s The Gypsy In Me’ își va găsi un editor curajos și întreprinzător care să publice o traducere a cărții în limba română. Eu voi continua cu lecturile altora dintre cărțile sale, acum că am deschis cu acest volum poarta spre universul lui Konrad Bercovici.
Roger Vadim made ‘Barbarella‘ in 1968 with an estimated budget of around 9 million dollars. Stanley Kubrick made ‘2001, A Space Odyssey’ in the same year with an estimated budget of 12 million dollars. Both are science fiction films. That’s about where the comparison ends.
The French director has remained in the history of cinema through the impressive number of wives and partners who were top stars of the French and international screen. Several of them, even if he did not discover them, it can be said that he guided them and positioned them as symbols of beauty in films designed for them or around them. With ‘Barbarella‘ things happened a little differently. Producer Dino De Laurentis initially proposed the script to Brigitte Bardot, who refused, and then to Jane Fonda, who was at the peak of her beauty and success and before the political involvement and militancy that would mark her attitudes starting with the following decade. The American actress accepted on the condition that the film be directed by her then husband. That is, by Roger Vadim. He turned it into the most typical Vadim product, but also into a strange film, which enjoys the participation of several valuable actors and collaborators. That does not prevent it from being a disaster, but it is one of those cinematic disasters that a cinephile deserves to see in order to believe.
The story takes place in the 41st century. The Earth is unified in a Republic that lives in peace and harmony, firearms have become a rarity, and sex is made by touching palms after rigorous psychological tests. Bad Guys still exist, but they live on other planets and deal with the manufacturing of machines for killing for pleasure and with kidnapping scientists. In search of one of the latest, Durand Durand – inventor of an ultra-powerful destruction machine -, the president of Earth sends the astronaut Barbarella. Landed on the planet where Sodom and Gomorrah were reborn in the city of SoGo, the gorgeous blonde faces numerous dangers and temptations.
The story – inspired by comic books – is just a pretext for the various situations in which Barbarella loses her clothes, gets new ones and learns to have sex in a ‘barbaric’ style, like in the old days. The film deserves its classification as one of the 100 funniest bad films in the history of cinema, but is the script any stupider than that of many other films inspired by comics produced recently? At least here the intention of comedy and parody is obvious. The special effects seem primitive, but it is clear that authenticity was not the goal of the filmmakers, the intention being to create a cardboard world in the style of Melies’ films. The erotic part is very ‘soft’ by today’s standards. The cast is surprising. Jane Fonda mainly shows off her physical qualities, but actors such as David Hemmings (shortly after ‘Blow-Up’), Ugo Tognazzi, the excellent Milo O’Shea and the brilliant mime Marcel Marceau (in a speaking role!) are part of the cast. The cinematography created by Claude Renoir is a fauvist explosion of colors that sets on flames the intentionally theatrical sets. The music composed by Bob Crewe and Charles Fox accompanies the image with grotesque accents, in the style of silent films accompaniment. The concentration of talents is obvious, the actors and filmmakers had fun in the style of French vaudeville and those who will let themselves be carried away and abandon the search for any logic risk even liking this film.
