September 5, 1972, has gone down in history as an infamous date in the history of the Olympic Games. Several documentaries and fiction films have already been made about this event and its aftermath, including a film directed by Spielberg. ‘September 5‘, the film made in 2024 by Swiss-born director Tim Fehlbaum, describes the history of this day from the perspective of the television team of the American network ABC. For the first time in the history of television, a satellite was used to bring the Olympics to American viewers on their small screens. The technical capabilities of live transmissions and the location of the studio in the close neighborhood of the Olympic village made of the ABC journalists the main source of information for the entire planet. Their broadcasts were watched live by 900 million people. A new genre of television was born then – live news, political events as entertainment for the masses. For better or worse.
The film tells with documentary precision, in chronological order, the story of what happened that day. The team of journalists sent by ABC was composed almost exclusively of sports journalists plus the technicians. Given that they were already on the scene, they decided to take the initiative and broadcast live and exclusively. On this occasion, they achieved a premiere in the history of journalism, which demonstrated the power of the communication medium but also highlighted the problems and risks that so many news journalists would face in the coming decades. Where does the public’s right to be informed stop when the news can also reach the criminals and help them by revealing the actions or plans of law enforcement? Should distribution be limited when journalists are confronted with terrorists whose interest and intention is to gain global publicity for their causes? How should the criminals be called? The dilemma of using the term ‘terrorists’ has existed since then and to this day it is loaded with political significance. On September 5, 1972 and many times since then, journalistic teams, including television ones, became not only spectators and intermediaries in the transmission of information, but also actors in the political dramas of the planet. ‘September 5‘ follows what happened that day with the narrative power of the best docu-dramas.
The entire cast is well selected and acts excellently. Two characters stand out from the diverse gallery present on the screen: Marianne Gebhardt, the German translator played by Leonie Benesch, a young German woman who still feels responsibility for the deeds committed by her parents’ generation (the story takes place only 27 years after the end of World War II) and the Jewish journalist Marvin Bader, played by Ben Chaplin, who comes from a family in which many of the relatives had perished in the Holocaust. For authenticity, the cinematography uses artificial aging processing of the image, reducing the quality to that of visual recordings on magnetic tapes from that period. Retro technology enthusiasts will enjoy the technical details of the television studios of the period, from the huge reels and machines with magnetic tapes to the heavy cameras weighing tens of kilograms and the superimposition of text on the image with cut and pasted letters. Sharply filmed and fluently narrated, ‘September 5‘ is also an excellent action thriller, but above all it catches an essential moment in the history of journalism and news television, a moment whose implications we experience to this day.
Electrificarea pare a fi o lozincă a secolului trecut. Era unul dintre punctele principale atât ale programului partidului bolșevic din Rusia Sovietică de după revoluție (‘comunismul este puterea sovietelor plus electrificarea întregii țări’), dar și ale planurilor prezidențiale americane din deceniile al treilea și al patrulea ale secolului XX (marele baraj Hoover construit intre 1931 și 1936). Un secol mai târziu, energia electrică trece printr-un proces de relansare. Alături de Inteligența Artificială (IA), infrastructura electrică este unul dintre domeniile care atrag investiții și profituri. Între 2020 și 2024, investițiile globale în infrastructura electrică au crescut de la 300 de miliarde de dolari la 400 de miliarde de dolari. Firme precum Schneider Electric (multinațională cu sediul în Franța), Siemens Energy (Germania) și Hitachi (Japonia) au rivalizat ca vector de creștere în 2024 cu Nvidia și concurenții IA. În unul dintre primele numere ale anului 2025, revista ‘The Economist’ a dedicat acestei ramuri industriale în spectaculoasa expansiune un articol cu titlul ‘It’s electrifying!’. Experții reputatei publicații au identificat cinci factori care stau la baza crescândei foame de electricitate a economiei și societății moderne. Îi voi trece pe scurt în revistă și îi voi comenta.
Primul factor care trebuie luat în considerarie este decarbonizarea electricității. Majoritatea guvernelor lumii sunt semnatare ale acordurilor care le angajează în a reduce ponderea centralelor electrice care folosesc combustibili fosili. Marea Britanie, de exemplu, are în programele sale guvernamentale țelul de a atinge în 2030 echilibrul de emisii în producția de electricitate pe rețeaua națională (adică să recupereze și să neutralizeze carbonul în aceeași măsură cu emisiile atmosferice noi din procesele de producție a energiei). Alternativele necesită investiții diversificate și schimbări de infrastructură. Este vorba despre cheltuieli pentru energie din surse noi sau pentru întreținerea surselor existente. Un procentaj însemnat din centralele eoliene instalate în anii 2000 vor ajunge la limita de funcționare în perioada 2025-2030. Turbinele eoliene sunt însă contestate în multe locuri din lume din cauza impactului asupra ecosistemelor vii, în special ale pasărilor și traseelor de migrație ale acestora. Iată deci că, după un sfert de secol, se ivește necesitatea de a înlocui o sursă de energie neconvențională cu alta. Din fericire, alternative există. Una dintre ele o reprezintă centralele nucleare. Tendința de deatomizare a surselor de energie, care a determinat schimbări radicale ale politicilor energetice ale multor state după accidentele de la Cernobîl și Fukushima, a fost anulată în ultimele decenii. Au contribuit la aceasta și avansurile tehnologice în domeniile siguranței de funcționare și descentralizării centralelor energetice atomice.
Cererea de energie electrică este în creștere relativă mult mai mare decât restul surselor de energie. În fapt, energia electrica va crește de șase ori mai repede decât sursele de energie convențională. Acest al doilea factor este datorat tranziției unei părți din ce în ce mai mari a transporturilor de la combustie spre electricitate, procese similare petrecându-se și în industrie sau încălzirea caselor.
Al treilea factor care determină creșterea spectaculoasă a consumului de energie este dezvoltarea accelerată a rețelelor electrice naționale din economiile în expansiune. Se estimează, de exemplu, că India va investi peste 100 de miliarde de dolari în infrastructura energetică între 2024 și 2032, în timp ce China va crește investițiile similare de la 100 de miliarde de dolari anual în 2024 la 150 de miliarde de dolari în 2030. Africa este astăzi probabil continentul cel mai puțin electrificat și creșterile vor fi spectaculoase și aici. Pe lângă creșterea economică și industrializare, se adaugă investițiile în climatizarea mediilor de muncă și de locuit, datorate condițiilor meteorologice extreme.
Cel de-al patrulea factor care trebuie avut în vedere este familiar cititorilor rubricii CHANGE.WORLD. Este vorba despre setea de energie a aplicațiilor internetice, a produselor criptografice incluzând monedele virtuale precum bitcoin și a serverelor care rulează sistemele de învățare autonomă și aplicațiile IA. Agenția Internațională a Energiei (IEA) estimează că în prezent cam 2% din consumul energetic mondial este consumat de centrele de date. Acest procentaj ar putea crește de trei ori până în 2030. Câteva dintre mega-companiile globale în domeniul IT își construiesc centre de date cu surse autonome de energie. Se vorbește mult despre economia circulară în industria centrelor de date. Cantitățile mari de căldură pe care centrele de date le produc au o valoare incredibilă atunci când vine vorba despre energie. Dar cum pot fi cel mai bine valorificate și reutilizate? În prezent, centrele de date produc cantități semnificative de căldură irosită, care are un impact negativ asupra mediului. Pe fondul unei crize energetice globale și a unei crize climatice, găsirea unor modalități de a gestiona și stoca această căldură va avea un impact extraordinar și pozitiv asupra modului în care trăim. Ce este reutilizarea căldurii? Câteva startup-uri (DeepGreen din Londra, Infinidium din Canada etc.) investighează reutilizarea energiei termice generate de centrele de date pentru încălzirea cartierelor sau orașelor unde sunt acestea localizate, în timp ce firme americane (Verrus, ZutaCore) combină redistribuirea căldurii cu instalațiile de răcire perfecționate.
Ultimul factor, și nu cel mai puțin important, este legat de creșterea rezilienței rețelelor energetice în condițiile condițiilor meteorologice adverse și a evenimentelor extreme care tind să devină din ce în ce mai frecvente. Incendiile care au afectat zona Los Angeles au reprezentat primul mare semnal de alarmă al anului 2025. Estimările companiilor de asigurări despre pagube se cifrează la 30 de miliarde de dolari, și este vorba doar despre bunurile asigurate. Necesitatea păstrării comunicațiilor și a serviciilor critice în orice zonă urbană locuită depinde în mare măsură de fiabilitatea rețelelor electrice. Reziliența acestora se bazează în mare parte pe infrastructura de rezervă, care intră în funcțiune în perioadele de cerere energetică de vârf sau atunci când au loc evenimente extreme.
Creșterea cererii de echipamente de infrastructură a dus la cifre de producție mărite în ultimii ani, dar și la creșteri de prețuri pentru componentele critice. Un exemplu sunt transformatoarele de mare tensiune, ale căror prețuri s-au mărit cu 60-80% între 2020 și 2024. Firmele fabricante de echipament de infrastructură energetică profită, dar sunt precaute în același timp. Super-ciclurile de producție implică riscuri în cazurile în care, din motive multiple, cererea nu rămâne susținută pentru perioade lungi de timp. Un exemplu semnificativ este industria automobilelor electrice în care se înregistrează o încetinire a creșterii în ultimii ani, datorată unor cauze multiple pe care le-am discutat și le vom mai discuta cu alte ocazii. Pe termen lung însă, prognozele sunt pozitive. Vom urmări, vom împărtăși informații și vom dezbate. Ca întotdeauna, comentariile voastre sunt binevenite.
(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
‘Teki‘, the 2024 film by Japanese director Daihachi Yoshida, is a film about the old age. I don’t know to what extent contemporary Japanese cinema addresses this topic, but it seems natural to me that it would in a country that ranks second in the world (after the principality of Monaco) in the percentage of elderly people. Adapting a novel by Yasutaka Tsutsui, it’s a beautiful and sad film, in which, in addition to the main theme, another obsession of Japanese society is also addressed: the fear of invasion, whether it is a foreign power or mysterious monsters coming from the North. It is an interesting and original cinematic combination that works simply and effectively.
The main hero of the film is a former university professor of French language and literature. He has been retired for ten years and not only does he feel that age catches with him, but his profession and specialty are also of less and less interest in today’s materialistic world. Remained alone after the death of his wife, he lives decently and frugally in the house where he probably lived for his entire life or for most of it. The first part of the film describes the routine of his life, with the passing of the days, with the traditional food that he prepares himself, with the small pleasures such as a glass of drink at home or with friends, with the visits of former students, with the occasional and increasingly rare articles and conferences. Life seems to slow down in pace, but still, somehow, continues. Disturbing signs begin to appear. Computer messages about a possible invasion from the North. Spam or censored reality? Signs of illness. Dreams that sometimes take on the appearance of nightmares. Regrets and long-buried memories. Presences and ghosts. As we move from summer to winter, these intensify. What is real and what is a nightmare?
The film is loaded with metaphors, but refuses to become cryptic. Daihachi Yoshida proves, in my opinion, courage and inspiration, presenting the decline of the film’s hero from his perspective – with the small joys and repressed disappointments, with the memories, the forgotten hopes, the nightmares and the real or imagined threats. The actor who plays the main role is Kyôzô Nagatsuka, one of those formidable Japanese actors who combine on screen dignity and internalized expression, restraint and depth of feelings. The use of black and white and the camera – static or with minimal movements and focuses – create a visual atmosphere that reminds the classic Japanese films of Yasujirô Ozu. Divided into four episodes titled after the seasons of the year, ‘Teki‘ does not end with a rebirth in the cycle of life, as in other stories or films inspired by Buddhist philosophy. The fourth season this time seals the end of the cycles. Life will go on, but what once existed will fade into oblivion.
Japanese director Kiyoshi Kurosawa‘s filmography already includes several films where the horror and techno-thriller genres meet, reflecting a world where technology overwhelms its heroes and terrifies the audience. ‘Cloud‘ (‘Kuraudo‘ in the original – 2024) can be included in this category, although the fantastic element does not appear in any material form. The cloud is one of those notions belonging to the Internet world that has the potential to intimidate us through ambiguity. The hero of the film written and directed by Kiyoshi Kurosawa starts out as a user of the cloud and when you realize that it has enveloped his life it may be too late.
‘Samurai’, Jean-Pierre Melville’s famous ‘film noir’ from 1967 whose story takes place in Paris, proposed as an anti-hero a lone gangster whose prototype was borrowed from the Japanese culture. The hero (or anti-hero) of ‘Cloud‘ lives in Tokyo and is a citizen of the age of global communication. He is an ambitious and intelligent young man named Ryôsuke Yoshii, who, dissatisfied with his factory job and the slow prospects for advancement there, spends his free time buying and reselling second-hand items on the Internet. After making a small fortune by selling electro-medical devices at a profit, he decides to abandon his job and move with his girlfriend Akiko to a lakeside villa and devote himself full-time to his business in the cloud. It is not long before Yoshii is suspected by the police of selling counterfeit goods and pursued by customers and other individuals hit by his activities that are at the edge of or beyond the limits of legality. How long will a pseudonym and the apparent anonymity of Internet users protect him? Are Akiko or his assistant Miyake allies he can rely on?
Like Melville’s Samurai, Yoshii is a hero that viewers shouldn’t like. He’s clearly after profit and is too intelligent not to realize that what he’s doing is illegal and hurts others. He continues anyway. Bad character? Capitalist venality? Internet addiction? Here too, the lead actor delivers such a strong and nuanced performance that viewers can’t help but feel empathy. The first half of the film works excellently as a psychological thriller, especially thanks to Masaki Suda‘s performance. When the story moves outside the city, we briefly feel like we’re in one of those horror films with a city couple moving to a lonely villa around which a still unclear threat is growing. Soon, however, the threat materializes, and the last part of the film switches genres from horror and film noir to action. Virtual violence turns into physical violence. The psychological confrontations to gunfights. Some viewers will be disappointed. I wasn’t, because Kiyoshi Kurosawa saves a few surprises for the end, including psychological ones, that change the perspective on what happened. The experience was more than satisfying for me.
I don’t know the history of this production, but the idea seems formidable to me. ‘Tokyo!‘ (2009) is a triptych of short films set in Tokyo and directed by three directors who are not Japanese, but who are talented and make strange films, far from consensus and comfort zones. They are Michel Gondry, Leos Carax and Bong Joon Ho. I don’t know if the three directors were asked anything other than to make Tokyo the location where the story of their segments takes place. However, the result is more than that. Each of the three films represents a vision of the big city from the perspective of their personal anxieties and obsessions.
In the segment directed by Michel Gondry, a young couple is looking for their way in life and an acceptable home in the super-crowded metropolis. They live at a friend who has a tiny apartment, he makes experimental films, but to pay the rent and parking fines he needs to work wrapping gifts in a store. She feels like she’s losing her personality just supporting him. Until the loss seems to become real. In Leos Carax‘s segment, a strange character who speaks an unintelligible language emerges from the city’s sewers, does all sorts of bad jokes and mischiefs, until he starts throwing grenades from a weapons and ammunition depot left over from the war. He’s a manga-like monster, but has the almost human form of Denis Lavant, the director’s favorite actor. The Korean director’s segment presents us with a lonely character who hasn’t left his house for 11 years, avoiding any contact with the outside world and its inhabitants. The day and moment he looks for the first time into the eyes of the girl who brings him his weekly pizza delivery, an earthquake occurs. Will he find her again? Can people live completely alone, even in Tokyo?
I really liked the film. I’ve visited Tokyo several times. The contact of foreigners with Japanese culture and society, so special and sometimes intimidating and even frightening, is not a completely new subject. It has been addressed by Japanese and also non-Japanese filmmakers like Wim Wenders, Alain Corneau or Sofia Coppola. Nowhere, however, as in this triptych, which combines elements of Japanese culture with nuances of horror, everything filtered through the directors’ personal visions. If Gondry‘s film looks a bit like a Japanese film until towards the end, Bong Joon Ho‘s is placed from the beginning in an artificial settings (the lonely man’s house, the city without people), while in Carax‘s segment, Tokyo looks like in… a Carax movie. The fantastic is always present, sometimes visible, sometimes insinuated. The anxieties of the metropolis, of its inhabitants and visitors are present and amplified: the crowding, the loss of human relationships, the fear of monsters, war and terrorism, the destruction of nature, the earthquakes. ‘Tokyo!‘ tries and succeeds in convincing us that this city is on another planet.
‘The Missouri Breaks‘, the 1976 film by director Arthur Penn, is the stuff of which cinematic legends are made. Thomas McGuane wrote the screenplay for this revisionist western, a subgenre of cinema that flourished in American cinema after 1966, taking advantage of the demise of the Hays Code and in response to the offensive of Westerns produced in Europe by Sergio Leone and his disciples. One can speculate what this film would have become if the cast had been different. With Marlon Brando and Jack Nicholson in the lead roles, both coming off two of the pinnacle roles of their careers, both of which had won Academy Awards for Best Actor in a lead role in previous years, what happened on set was more widely publicized than what happened on screen. The film fell short of the hype – a critical flop and a failure at the box office. Unfairly, I would say.
The story takes place at the end of the 19th century in the area where the Missouri River crosses the border between the United States and Canada. David Braxton, the farmer who controls a large part of the good lands and pastures of the region, is a religious and cultured man at the same time (he boasts a library of 3500 books). He lives with his daughter and a male servant whose devotion seems to be more than a servant-master relationship. When a gang of horse thieves led by Tom Logan appears and buys a small farm in the neighborhood, conflict is in the air, especially since an idyll begins to blossom between Tom and Braxton’s daughter. To solve the problems, Braxton calls on a regulator which in the jargon of the era means a gunman who settles conflicts with pistols or other deadly weapons. However, he is not an ordinary character either.
On the one hand, the story includes elements of a classic western. We are in a border area where the law of the strongest or the fastest with the trigger rules. The corrupt domination of the big landowner is questioned by the appearance of outsiders. The lone gunman is the one who is supposed to be able to bring order and justice. It is a scenario that may seem familiar, but the characters are atypical. Braxton’s corruption is deep, but in a different place than the audience expects. Tom Logan, the horse thief, turns out to be almost a positive character, with chances of moral recovery. Braxton’s daughter offers her unconditional and uninhibited love. The strangest and therefore most fascinating character is that of the regulator Lee Clayton. He borrows everything from the charisma and independence of Marlon Brando, who during the five weeks of filming did pretty much what he wanted on the set, improvising and giving in many places to his character other traits and nuances than those imagined by Arthur Penn and Thomas McGuane. Jack Nicholson, who had a great admiration for Brando, was content this time with the role of partner on screen and adversary in the story. The confrontation between the two leads, as in many westerns, to a duel in the end, but here too the resolution is not like in other westerns. ‘The Missouri Breaks‘ is an atypical western, in which the audience fans of the genre have found and will find many flaws, but as a film it remains a memorable cinematic moment due to the meeting at peak between the two great actors of different generations.
‘Degenerat’ al Arianei Harwicz, apărut în 2021 în Editura Vellant în traducerea căreia nu i-am descoperit vreun cusur a Lilianei Pleșa Iacob, este o carte și o experiență de lectură unică din câteva puncte de vedere. O aventură dificilă și fascinantă în același timp pentru cititor. Este o proza de cam 100 de pagini, un roman scurt sau o nuvelă mai amplă, care este însoțită de un avertisment vizibil pe coperta a 4-a: ‘Atenție: acest roman tratează teme sensibile și conține descrieri care vă pot afecta emoțional’. Avertismentul este cu totul justificat. Cititorii care se încumetă să înceapă lectura vor fi absorbiți într-un abis – mintea și sufletul unui criminal abject.
Ariana Harwicz s-a născut la Buenos Aires în decembrie 1977. A studiat scenariul și dramaturgia în Argentina, obținând o diplomă întâi în artele spectacolului, de la Universitatea din Paris VII, și apoi un master în literatură comparată de la Sorbona. A predat scenariul și a scris două piese de teatru, care au fost puse în scenă la Buenos Aires. ‘Mori, iubitule!’, romanul ei de debut, a fost desemnat cel mai bun roman al anului 2012 de cotidianul argentinian La Nación și a fost tradus în engleză, aflându-se pe lista lungă a premiului internațional Man Booker 2018. Comparata frecvent cu Nathalie Sarraute și Virginia Woolf, Ariana Harwicz este una dintre cele mai radicale figuri din literatura argentiniană contemporană. Proza ei se caracterizează prin violență, erotism, ironie și critica clișeelor din jurul noțiunilor de familie și relații convenționale. În prezent locuiește în mediul rural francez. În România au apărut trei romane ale Arianei Harwicz la Editura Vellant: cartea ei de debut, ‘Degenerat’ și cel mai recent roman al ei care are titlul ‘Pierderea judecății’. A vizitat România și a participat la FILIT – 2024.
‘Degenerat’ este scrisa la persoana întâi. Povestitorul este un criminal pervers, un bărbat acuzat de pedofilie și de crimă. Putem citi cartea ca pe o transcriere a unui delir, o putem citi ca pe o mărturisire târzie (fară urmă de remușcare) înainte de aplicarea pedepsei capitale, o putem citi ca pe o pledoarie într-un proces în care acuzatul a ales să-și fie propriul avocat în instanță. Nici definirea locului acțiunii și nici vârsta personajului nu sunt clare și probabil că această plasare ambiguă în spațiu și timp este intenționată. Uneori este menționată vârsta de 47 de ani, câteva pagini mai târziu cea de 70 de ani. Ceea ce este clar este că eroul (numele nu este nici el menționat vreodată) trăiește într-o lume lipsită de repere morale, în care binele și răul sunt coordonate interșanjabile.
‘Omul în toată splendoarea sa este halucinant, e luat ostatic la Bataclan şi îşi imaginează declanşatorul bombei, vede munți de corpuri, mandibule amestecate cu brațe și capete, iar după două zile se apucă din nou de treabă, se duce la barurile care au happy hour, pentru că iubirea trebuie să învingă. Alt vecin şi-a torturat calul cel mai bătrân, legându-l de o roată şi învârtindu-l, până când i-a rupt picioarele; în zori a venit poliția; mai târziu a devenit pastor și oferă ajutor prin centrele de binefacere, dă lecţii prin închisori, îi asistă pe muribunzi, nu mai înțelegi nimic, ştiu, ceea ce vreau să spun este că mulți descoperă binele, mântuirea abia după ce au comis o faptă cumplită. Sau acela care și-a dezgropat mama într-un cimitir din sat ca să-i poată suci gâtul cu o şurubelniță, astfel încât să poată privi în direcţia în care locuia el în momentul acela, o căbănuță mai spre estul regiunii. Binele poate fi înspăimântător iar răul, eliberator. Binele poate fi terifiant, vinovat, în timp ce răul poate fi salvator.’ (pag. 71)
Ce mai știm despre eroul povestitor? Este un om cult și citit, delirul său – dacă delir este – fiind presărat de referințe culturale și politice multiple – de la filosofi și scriitori la marii criminali seriali ai secolului 20 sau atentatele teroriste ale secolului 21. Printre cei menționați se află și Louis-Ferdinand Céline, marele romancier și publicist francez, scriitor superb și om abject – colaboraționist și publicist antisemit. Nu ezit să fac aceasta comparație cu unul dintre cei mai mari stiliști dintre prozatorii lumii, căci Ariana Horwicz scrie o proza sclipitoare, sumbră, pe măsură. Personajul ei este însă evreu, poate descendent al unor supraviețuitori ai Holocaustului sau poate el însuși un supraviețuitor (vezi referința la aproximația liniei cronologice). Traumelor războiului, traiului în frică și nevoii permanente de a se ascunde li se adaugă relațiile dintre un tată abuziv și infidel și o mamă extenuată care trebuie să-și crească practic singură copiii. Nu este vorba despre vreo cauzalitate directă și nici despre o scuză a crimelor bărbatului matur de mai târziu, poate doar o probă în plus la o judecată care aparține doar cititorilor.
‘Degenerat’ nu are o linie narativă liniară. Fiecare paragraf poate fi citit ca un poem, ca un coșmar, ca un delir, ca o amintire dintr-un trecut real sau inventat și uneori se trece de la una la alta în același paragraf sau aceeași frază. Daca totuși ar fi să identificam o poveste, ea începe cu ostracizarea publică și suspiciunile care-l au în centru pe bărbatul singuratic, devenit dușmanul public al comunității. Iată descrierea a ceea ce ar fi momentul arestării:
‘Mă scot din casă în spuma înghețată, afară detractorii victorioși îşi agită pumnul în aer şi vreo două- trei grăsane își țin copiii pe umeri. Mă împing într-o maşină blindată, sunt escortat de poliția provincială. Pornim, casa mea, jefuită, încercuită cu o bandă, aici a locuit. La bătrânețe nu mai rămâne nimeni. Sunt fiul unei ciocniri, dacă măcar mama sau tata ar putea veni să-mi vadă viitorul din spatele gratiilor. Pocneşti din degete şi nimeni. Nici terenuri înregistrate şi atribuite de notari prin succesiune, nici scrisori pe care să le rupi, nici conace părăsite pe care să le vizitezi, nici coridoare lungi, nici biciclete ruginite lângă vreun tractor. Nu mai găseşti pe nimeni care să fi trăit acolo. Nimic de văzut, nicio fotografie, niciun muribund pe care să-l vizitezi, nici măcar un om care să-ți dezvăluie vreun secret de dincolo de zidurile din piatră albă, cu cine se culca tata în timp ce mama presăra cenuşă peste pătuț, pe cine striga mama în timp ce mă năştea în trăsură într-o dimineață uscată, pe şosea, nimeni nici măcar ca să scuipe pe dalele jefuite din satul vecin. Mă văd plimbându-mă într-o noapte spre o fântână, mă văd plângând la fiecare pas, un vultur pleșuv în ploaia torențială.
Fii recunoscător că eşti viu.
Nu, eu nu sunt viu.’ (pag. 27)
Personajul este prins în plasa unui sistem judiciar, dar nu este pe departe un nevinovat captiv în labirintul birocrației totalitare, precum la Kafka, ci un criminal în care propriile sale fapte și chiar și amintirile constituie elemente ale coșmarului personal.
‘Încă o zi de pedeapsă, nu-mi spune nimeni dacă acest lucru este legal în țara legilor. Cei care se află în afara lumii sunt norocoși, de ce nu aşteptați să poată pricepe copilul?, de ce faceți asta cu un băiat?, de ce distrugeți un nou-născut cu grenade? Ciomagul în aer şi răcnetul, şi deasupra, testiculele… Văd bastoane de poliție, intifade, bombe iritante, corupător de minori, nu ştiu dacă m-am uitat, n-am încercat să mă uit, n-am vrut să văd nimic, îmi feresc privirea, vă jur, şi mă dau la fund. Sunt urmărit, am impresia, mă uit în urmă, sunt fugărit, mă cațăr. Nu-mi pasă deloc de alte cazuri, dar citesc anunțurile, răsturnare de situație. Asasin. Bineînțeles că eu nu mă simt vinovat şi dacă ei mă urăsc şi cred că sunt un asasin, au dreptate, fiindcă am gena asta. Alerg de colo colo. Tropăi. Sunt un mânzuleț. Merg pe urmele Istoriei ca să pun paie pe foc. Eu accept toată vina dacă aşa mi se dictează, se vede de la o poştă că sufăr. M-am degradat treptat, ăsta e ciclul natural al vieții. Eu sunt responsabilul absolut. Închideți-i gura ăstuia nou, strigă, coaseți-i gura sau punem de-o razmeriță!’ (pag. 36)
Povestitorul este un om evident bolnav, dar boala nu este doar a sa personală, este a vremurilor în care trăiește și a lumii din jurul său. În pledoaria (sau pseudo-pledoaria) sa la proces apar referințe la marile orori ale istoriei ultimului secol, trăite ca martor sau asimilate din relatările altora sau din lecturi. Iarăși, este vorba despre încă o ‘piesă la dosar’ și nu despre vreo justificare sau indicație de cauzalitate directă:
‘Pledoarie finală. Respinsă. O mulțime dementă strigându-mi numele. Ce glumă proastă, uneori sunt cuprins de un umor infantil. Sunt un alien, asta vor să mărturisesc. Soldaților ruşi le vâjâie capul, trag focuri la întâmplare, aud paşi şi simt respirația miliţiilor germane însă nu pot să-i zărească prin fumul gros, trag la fel ca mine, după ureche. Mareşalul nazist nu e predat la schimb cu fiul Ghidului, oricum amărâtul nu se pricepea să tragă, şi ce idee nebună la diploma- ții ăştia nazişti, să facă schimb cu fiul ostatic al părintelui rus. Cu timpul, duşmanul SS-iştilor devine antisemit, din frustrare, din invidie, şi două milioane de evrei sunt trimişi în gulaguri, inclusiv logodnicul fiicei. Și în acest timp în Belleville muncitorii dintr-o fabrică îi fac, toți laolaltă, un dar artizanal lui Iosif, din fier topit, iar Paul Éluard e în continuare atât de îndrăgostit de Stalin de-i iese inima din piept. Vai! Ce s-ar face fără mine, orbi ca nişte pui de pisică, fără să poată recunoaşte duşmanul. O mână nu poate fi mutilată cu moderație. Dacă mă aşteaptă moartea, nu mă împuşcați, vreau să-mi pot bea eu însumi veninul, l-a implorat într-o scrisoare pe prietenul său cel mai bun, însă nu a fost posibil, ce păcat! Pe 4 martie 1953, Iosif agonizează singur în camera sa, nimeni nu-l ajută, nici măcar medicii prezenți, îngroziți că ar putea lua o decizie greşită care să-i ducă la execuție.’ (pag. 61)
Nu este ușor uneori de digerat delirul psihologic al unui criminal degenerat, și câteva dintre pasajele cărții sunt dificile la lectură. Nu din cauza limbajului ci din cauza tenebrelor pe care le reflectă și le amplifică. Cu cât un criminal este mai inteligent cu atât el este mai înfricoșător. Într-o lume fără valori sau cu valori relative, nu exista însă vinovați adevărați.
‘Nimic din ceea ce se spune împotriva mea nu e mai mult decât o ipoteză, am văzut lumea mergând într-acolo şi am văzut-o venind încoace dând din coadă, voi luați totul de bun, nimic din toate astea, nicio acțiune nu poate fi luată complet ad literam, iar cuvintele cu atât mai puțin. O noapte de amor nu poate fi privită nici ea ca pe ceva literal. Într-un proces ar trebui evaluat şi ceea ce se întâmplă pe fundal, nu doar momentul vizibil, expus în lumină. Nimic din ceea ce se petrece aici, eu vorbesc şi stenograful notează, şi judecătoarea citeşte, şi eu cer din nou cuvântul, şi nimic din toate astea nu este real. Sunt texte învățate pe de rost. Toate acele note găsite în jurnalul meu nu dovedesc nimic, erau pentru investigarea asasinilor, pentru a-i descrie, pentru a-i înțelege. Scrisul nu demonstrează nimic despre omul care scrie. Ceea ce este descris acolo nu este scris de el. După cum nu dovedeşte nimic despre acuzat privirea vecinilor înveninați. Îmi spuneți că o tipologie ca a mea n-ar trebui să existe.’ (pag. 77)
Atunci când am terminat lectura acestei cărți mi-a fost greu să decid daca mi-a plăcut sau nu. Ariana Harwicz este o scriitoare extrem de talentată și extrem de curajoasa. A coborî în tenebrele unui asemenea personaj cum este eroul din ‘Degenerat’ implica riscuri personale, a le scoate la suprafață, a le oglindi și a le oferi cititorilor pe paginile unei cărți este de asemenea o îndrăzneală remarcabilă pentru un scriitor, mai ales în vremurile în care corectitudinile politice nu știu sau nu vor să facă totdeauna distincția dintre realitate și ficțiune, dintre eroi și creatorii lor. Puterea prozei sale, fascinația psihologică și poetică a conținutului sunt remarcabile. Și totuși, ‘plăcut’ nu este termenul pe care-l pot folosi. Recomand cartea acelor cititori care au citit și și-au asumat avertismentul de pe coperta a patra. Cititorii curajoși vor fi răsplătiți, dar s-ar putea să aibă un preț de plătit.
‘Evil Under the Sun‘ (1982) is my favorite film adaptation of Agatha Christie’s novels in which the role of Hercule Poirot is played by Peter Ustinov. The script is well written, the narrative is clear, the dialogues are humorous and the detective mystery has a more than satisfactory solution. The film direction is signed by Guy Hamilton, who in the previous decades had directed four of the James Bond films. The moving of the story to the Mediterranean adds a touch of exoticism and allows filming under a truly scorching sun and a much more intense light than in Devon, where the action of the original novel takes place. Although the cast is not a cluster of first-rate stars as it was in the previous films in the series, we are dealing with some excellent performances and first of all with a Peter Ustinov at his best, giving life to an intelligent, spoiled, self-absorbed Poirot, but with enough reasons to be so.
Agatha Christie’s novels use a formula that defines the setting and the story. The films inspired by these novels have worked on this formula from different perspectives, but have remained faithful to it in most cases, and this is the case here too. The closed geographical perimeter (an island in this case), a fixed number of characters who are all or almost all potential suspects, clearly socially positioned typologies that define their relationships, but which are more than once shrouded in mystery or veiled in lies. Among them, the Belgian detective with his famous moustache moves with a mixture of social awkwardness and acuity of observation. The clues accumulate even before the crime is committed. In fact, the first corpse in ‘Evil Under the Sun‘ appears in the scene that opens the film, and its connection to the rest of the story is clarified only towards the end. What begins as an investigation into insurance fraud inevitably turns into a murder investigation, but this time Agatha Christie and Guy Hamilton introduce a new element. The classic scene in which Poirot solves the riddle by reasoning occurs earlier than usual. His arguments, however, are only logical. In the absence of material evidence, guilt cannot be proven. And then, Poirot uses his psychological resources to force a confession. The detective is not only a brilliant logician but also a profound connoisseur of human nature.
In addition to Peter Ustinov, in good form and still willing to play a role that will bore him a bit in the next films, the cast includes Maggie Smith, to whom we recently said ‘farewell!’, James Mason who was maintaining his style and professionalism towards the end of his career, Jane Birkin in the very special role of a young woman who hides many secrets, and Diana Rigg, a high-quality actress who gained fame in one of the best series in the history of the BBC. The soundtrack is made up of songs by Cole Porter, which contribute to the soft-retro atmosphere. ‘Evil Under the Sun‘ is excellent entertainment, recommended not only to fans of Agatha Christie and Hercule Poirot.
‘Drôle de drame‘ (1937 – alternative title ‘Bizarre, Bizarre‘), the second film by French director Marcel Carné, has over time acquired the status of a cult film. Criticized and ignored upon its premiere in the tense years before World War II, it was re-released after the war and enjoyed great success. Since then, every opportunity to re-watch it produces new praise and discoveries of new virtues. Was this film released too early? ‘Drôle de drame‘ uses the French theatrical vaudeville style to create a savory critique of British morals and social tics and combines a parody of detective films with moments of surrealism. Perhaps the fact that Marcel Carné had released ‘Les enfants du paradis’ and ‘Le quai des brumes’ in the meantime led the audiences to re-evaluate this earlier movie in his career? Whatever the explanation, ‘Drôle de drame‘, seen 87 years after its filming and first release, provides an opportunity to meet some names that are now legendary, but also a fresh and enjoyable cinematic experience at many moments.
The film is the adaptation of a novel by the British writer J. Storer Clouston, the adaptation being signed by Carné and the eminent poet Jacques Prévert, screenwriter or co-screenwriter of numerous famous French films. The story takes place in London, but it is more of a French version of London, or rather as it would have been represented on a French comedy stage in the first half of the 20th century. We are dealing with serial murders and not very competent detectives from Scotland Yard who solve cases in their sleep, with a Puritan minister and a mysterious crime novelist, with enigmatic disappearances and double identities, with journalists thirsty for sensational news and a milkman in love. The most improbable events follow each other at a rapid pace. Police intrigue and theatrical vaudeville meet in an original mix.
The cast is stellar. Michel Simon appears in a double role alongside Louis Jouvet. The two actors, who were among the superstars of interwar French cinema, did not really get on with each other, but perhaps it was the tension between them that contributed to the quality of some scenes that have become anthological. We can also watch Jean-Louis Barrault, who would become one of the great actors and directors of the French theatre and who was then only 27 years old and dedicated most of his artistic efforts to film, with 5 films in his filmography in each of the years 1936, 1937, 1938. Here he has a secondary, but important and not at all simple, role – a serial killer who also falls in love. Every scene in which he appears is a delight. Satirical arrows at British morals and social formalisms abound. ‘Drôle de drame‘ was and is superb comic entertainment.
Nici nu a început bine anul 2025, și vânturile schimbărilor se fac simțite. Prima săptămână de lucru a noului an a adus în atenția publicului larg câteva știri despre schimbări în modul în care funcționează serviciile de Internet și aplicațiile de comunicații sociale pe care majoritatea dintre noi ne-am obișnuit să le folosim în ultimii ani. Este vorba despre evoluții semnificative, ale căror implicații este posibil să le simțim foarte curând. Să încercăm să înțelegem despre ce este vorba și să despărțim faptele de zvonuri și, mai ales, de interpretările tendențioase sau panicarde.
Vă amintiți de modelul celor șapte straturi (‘layers’)? Definit de Organizația Internațională pentru Standardizare (ISO), modelul de interconectare a sistemelor deschise (OSI) este un model de referință de la care „oferă o bază comună pentru coordonarea dezvoltării standardelor, în scopul interconectării sistemelor.” În modelul de referință OSI, comunicațiile dintre sisteme sunt împărțite în șapte straturi de abstractizare diferite: Fizic, Legătură de date, Rețea, Transport, Sesiune, Prezentare și Aplicație. Acestora li s-a adăugat, jumătate în glumă, dar gluma a devenit o realitate, cel puțin la nivelul modelarii, un al optulea strat – cel Financiar – și un al nouălea – cel Politic. Câteodată, acestea sunt contopite, sau stratul politic este atașat direct deasupra nivelelor OSI. Este vorba despre decizii care au impact asupra felului în care utilizatorii accesează sistemele de comunicații sau pot interacționa direct între ei, decizii determinate de considerente economice (costurile de operare și prețurile plătite de utilizatori pentru serviciile de comunicații) sau politice. Din această ultimă categorie fac parte barierele în comunicații impuse la frontierele naționale virtuale de guvernele dictatoriale pentru a restrânge accesul cetățenilor la informațiile sau aplicațiile susceptibile de a furniza informații considerate nocive politicilor guvernamentale și, de asemenea, sau mai ales, prevenirea transmiterii de știri din interiorul acestor țări spre restul lumii. Similar, ar putea fi considerată ca făcând parte din aceeași categorie interzicerea sau restricțiile la care este sau va fi supusă aplicația TikTok. Curtea Supremă a Statelor Unite va respinge, foarte probabil, recursul pe care firma chineză l-a înaintat împotriva legii federale numite ‘Protecting Americans From Foreign Adversary Controlled Applications Act’ (‘Legea privind protecția americanilor împotriva aplicațiilor controlate de adversari străini’), care urmează să intre în vigoare pe 19 ianuarie. După această dată, legea va restricționa magazinele de aplicații și companiile de servere, care furnizează infrastructura digitală de care depind servicii web precum TikTok. Retragerea obligatorie a aplicației din magazinele de aplicații cele mai populare, cum sunt cele ale lui Google sau Apple, va împiedica utilizatorii noi să descarce aplicația și utilizatorii existenți să o actualizeze. Fără actualizări, calitatea aplicației s-ar degrada în timp prin inconveniente, cum ar fi întârzierile de încărcare a videoclipurilor și probleme de calitate în streaming-ul video și audio. Este această lege în contradicție cu Primul Amendament al Constituției Americane, care apără libertatea de exprimare? Judecătorii par să încline spre opinia că aplicația este periculoasă atâta timp cât TikTok aparține unui concern chinez, iar firmele chineze sunt obligate prin legile Chinei să furnizeze la cerere guvernului informații despre utilizare și chiar despre utilizatori. Nu este singura problemă pe care TikTok o are în lume, ea fiind complet interzisă în India și Nepal, în timp ce alte țări discută restricționări de diferite feluri, din cauza influențelor nocive asupra tineretului și interferenței în politică.
O altă decizie care combină straturile politic și financiar este cea a unei curți federale de apel americane, care a anulat directiva Comisiei Federale de Comunicații (FCC), numită “Safeguarding and Securing the Open Internet Order” („Salvagardarea și asigurarea ordinii deschise pe internet”) – cea mai recentă încercare a organizației de a stabili ceea ce este denumit în mod obișnuit „neutralitatea rețelei”. Conform unei hotărâri unanime a unui complet de trei judecători, FCC nu avea autoritatea de a stabili reguli care să împiedice furnizorii de bandă largă, precum Verizon sau Comcast, să blocheze sau să încetinească traficul de internet, pentru a crea căi rapide de acces cu plată. Susținătorii neutralității rețelei includ grupuri de protecție a consumatorilor și grupuri de exprimare liberă, inclusiv pe inventatorul Web-ului, Sir Tim Berners-Lee. „Web-ul este al tău”, scria el în Scientific American în 2010. „Este o resursă publică de care depinzi tu, afacerea, comunitatea și guvernul tău.” Netflix, YouTube și alți giganți de streaming video au susținut și ei neutralitatea rețelei; ei beneficiază atunci când utilizatorii nu trebuie să plătească suplimentar pentru încărcarea rapidă a conținutului lor. Estimările variază, dar streamingul reprezintă probabil cel puțin două treimi din tot traficul de internet. Pe de altă parte, operatorii de Internet care gestionează turnurile de telefonie mobilă și cablurile – care tradițional se opun cu fermitate neutralității rețelei – au sărbătorit hotărârea judecătorilor. Decizia Curții de Apel este o victorie a intereselor comerciale ale furnizorilor de servicii și o respingere a interferentei legislației sau organizațiilor regulatorii în operarea comercială a Internetului. Vor ieși consumatorii câștigați dintr-o astfel de decizie? Greu de estimat. La ora actuală, furnizorii de infrastructură adaugă capacitate de comunicații sau, cu alte cuvinte, lărgesc autostrăzile de date pentru a asigura servicii de calitate pentru cât mai mulți utilizatori. Există însă limite pentru astfel de politici – atât tehnologice, cât și comerciale.
Schimbarea cea mai spectaculoasă și cea al cărei impact direct va fi vizibil curând de cei mai mulți dintre noi care folosim Facebook este anunțul făcut de Mark Zuckerberg despre faptul că Meta, compania de media socială care deține Facebook și Instagram, va înceta să mai lucreze cu subcontractori de verificare a faptelor. Meta crease unul dintre cele mai extinse parteneriate cu verificatorii de fapte, după alegerile prezidențiale din 2016, în care Rusia a răspândit afirmații false pe Facebook și alte platforme online. Compania a creat ceea ce a devenit un standard pentru modul în care platformele tehnologice limitează răspândirea falsurilor și a informațiilor inexacte. Acum însă, Zuckerberg declară că opiniile sale cu privire la moderarea conținutului s-au schimbat. Meta a făcut „prea multe greșeli” în modul în care și-a aplicat politicile de conținut. De asemenea, gigantul rețelelor sociale și-a relaxat regulile în ceea ce privește discursul instigator la ură și abuz, în special atunci când este vorba de orientarea sexuală și identitatea de gen, precum și de statutul de imigrare. Alte insulte și ceea ce Meta numește „stereotipuri dăunătoare legate istoric de intimidare” – cum ar fi cele rasiale și negarea Holocaustului – continuă să fie interzise. Toate aceste schimbări sunt similare cu cele introduse de Elon Musk, după ce a preluat conducerea rețelei sociale X. Ele fac parte dintr-o tendință de aliniere a politicilor unora dintre marile companii hi-tech cu politicile noii administrații americane. Schimbările îi îngrijorează pe susținătorii grupurilor vulnerabile, care spun că decizia lui Meta de a reduce moderarea conținutului ar putea duce la prejudicii reale. Pe termen scurt, vom vedea, poate, mai puține sancțiuni și suspendări de conturi Facebook datorate încălcării „regulilor comunității”, ca urmare a relaxării acestora. În același timp, cantitatea de știri neverificate, injectate cu ușurință astăzi de utilizatori reali sau virtuali probabil va creste. Mai multă libertate de exprimare înseamnă și mai multe riscuri. Balanța pare să încline în această direcție în perioada care urmează.
Câțiva dintre colegii și prietenii mei vechi și-au declarat îngrijorarea față de aceste tendințe. Tot ei, sau poate și alții, se plângeau până nu de mult timp de blocările decise de ‘algoritmii’ Facebook sau de influențele postărilor pe TikTok din politica românească. Ceea ce mi se pare greșit este tendința de a părăsi dialogul complet sau prin aderarea la rețele sociale mai puțin populare, dar care au politici de filtrare mai potrivite dorințelor lor. Mie tocmai tendința aceasta de fragmentare mi se pare dăunătoare și contrară principiilor celor care au creat Internetul și aplicațiile care înlesnesc comunicarea. Când prima versiune a Internetului s-a confruntat cu probleme, soluția pe care au ales-o inginerii nu a fost să creeze un Internet separat, care în teorie ar fi fost poate excepțional, ci de a construi pe infrastructura existentă o rețea mai mare, mai bună și compatibilă cu aplicațiile și aparatele miliardelor de utilizatori existenți. Fragmentarea Internetului este o realitate tehnică și politică. Comercializarea Internetului este și ea un fapt, a fost dintotdeauna. Să învățăm să le folosim, să îmbunătățim ecosistemul existent, să-l facem mai bun prin dialog și contribuții constructive. Informațiile false pot fi combătute cu succes doar promovând adevărul. Insultelor li se poate răspunde doar prin civilitate consecventă. Ideile greșite pot fi demonstrate ca false doar prin dialog informat și argumentat. Retragerile în grupulețe mici și elitiste pot asigura cel mult o liniște personală temporară și limitată. La nivelul sistemului, adevărul, civilitatea, libertatea de exprimare pot învinge doar prin acțiune pozitivă, deschidere și dialog.
(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
