Muzeul meu preferat din București este Muzeul Zambaccian. Mă pasionează și mă fascinează colecțiile și colecționarii. În special, dar nu numai, colecțiile și colecționarii de artă. Exista cândva, pe când eu eram copil și televiziunea româna era în alb-negru și încă nu complet aservită ideologic o emisiune care se numea ‘Colecții, colecționari, pasiuni’. De atunci poate a plecat interesul meu, sau poate de la vizitele prin anticariatele și consignațiile din centrul Bucurestiului, acolo unde am copilărit. O colecție solidă de obiecte de arta ar trebui să fie o oglindire personala a unei secțiuni de istorie, adunând în același loc repere ale călătoriilor spirituale ale colecționarului în timp și în spatiu. Ea este determinată de personalitatea acestuia și de posibilitățile sale materiale, dar odată cristalizată ar trebui să ajute ideilor sale despre istorie și artă să parcurgă epocile și orânduirile. Nu a fost însă ușor acest lucru în zbuciumatul secol prin care am trecut. Stă mărturie celalalt muzeu bucureștean numit Muzeul Colecțiilor de Artă. Eu l-aș numi Muzeul Colecțiilor Dezrădăcinate. De fiecare dată când intru într-o cameră sau secție a muzeului nu pot să nu mă gândesc la casa în care au fost strânse acele comori, la personalitatea colecționarului, la destinul moștenitorilor.
Colecțiile și colecționarii oglindesc istoria noastră, și acest lucru constituie una dintre ideile principale ale romanului ‘Negustorul de antichități’ al lui Stelian Tănase, apărut în 2023 la Editura Corint. Născut în 1952, autorul este scriitor, ziarist, istoric, politolog, realizator de filme, om de televiziune, activist cultural, blogger și le-a făcut și le face pe toate cu pasiune și intensitate, ceea ce i-a câștigat mulți cititori și admiratori dar a și produs sau atras controverse. Timp de mulți ani a publicat, tipărit sau pus pe peliculă istorii și documente despre orașul în care și eu m-am născut și am trăit o consistentă parte din viață, sub titlul ‘București strict secret’. Cartea aceasta s-a bucurat de o lansare festivă la Muzeul de Arta din Palatul Regal. La această lansare și cu ocazia altor promovări, Stelian Tănase a dezvăluit faptul că pentru o documentare în detaliu s-a imersat o vreme în lumea anticarilor și a negustorilor de obiecte vechi, lucrând și trăind în acest mediu. Rezultatul este o carte care combină scrisul alert și stăpânirea mijloacelor literare ale ficțiunii istorice cu o cunoaștere profundă și a străzilor și oamenilor orașului, dar și a lumii speciale a negoțului de obiecte de artă și de istorie.
Personajul principal al cărții este un negustor de antichități pe nume Candid Ițescu. Va fi supus cândva unei evaluări psihiatrice și notele doctorului îi definesc dintr-un anumit unghi de vedere personalitatea – lui ca individ și ca reprezentant al ghildei:
‘Colecționarul este un personaj aparte. Face parte dintr-o sectă formată din inițiaţi. Extrem de exclusivistă, nu?! Subiect interesant pentru un psihiatru curios. … Brusc, i-a venit în minte figura lui Ițescu. Personalitatea lui unidimensională. Respingea omul. Iubirea pentru obiecte de preţ era trăsătura lui definitorie. Singura iubire. Punea aici totul – pasiune, dăruire, dedicație. S-ar fi aruncat în foc să le salveze. Era un posedat, închis în pasiunea lui, controlat de diavol. Petrecea multe ceasuri într-o stare de prostrație, privindu-şi colecţia iar și iar. Inventaria piesele, le aranja tot timpul, era total dependent de ele, addicted, un drogat. Vorbea cu obiectele lui la fel cum vorbea cu un om, a mărturisit, stând întins pe canapea la ultima şedinţă de psihanaliză. Le descânta, le ştergea de praf, le alinta. Le dăduse nume proprii. Cât de paşnic se arăta, era în stare să te linşeze dacă ziceai ceva de rău despre colecție. Acolo era ascunsă, de fapt, toată viața lui fără bucurii. În acea colecţie magnifică, strânsă Dumnezeu știe cum. În rest, nu exista nimic. Nu iubea deloc ființele vii din jur, le trata ca pe nişte nimicuri. Îl lăsau indiferent. Ițescu era un excesiv, vorbea cu maximă pasiune despre un dulap venețian, scornea poveşti despre o icoană rusească, despre un tablou de Luchian. Dar nu îşi găsea cuvintele când ajungea la oameni. Aici se încurca, prefera să păstreze tăcerea. Erau ceva neglijabil. Pentru om nu avea decât dispreț. Îl dezamăgise profund. Nu exista cale de întoarcere. Rămânea absolut rece în ceea ce priveşte viaţa celorlalți, începând cu propriii copii.’ (pag. 288-289)
Colecționarul este un personaj cum putem găsi numai în București. Trăiește în casa care a fost de generații a familiei, scăpată cumva urgiei demolărilor (adresa reală nu mai există), moștenire a unei familii cu rădăcini istorice de cel puțin două secole. Schimbarea de regim și perioada tranziției îi alterează cursul vieții. Este scos la pensie și se dedică intrutotul negoțului și alcătuirii unei colecții fabuloase.
‘ Schepsisul onorabilului Candid Ițescu consta în colecţia de obiecte de artă adăpostită în strada Popa Chiţu. Personajul aducea la înfățișare cu un şobolan. Imaginea evoca depozite, biblioteci vraiște, munţi de gunoaie. Un bot prelung ieşit din gulerul îmblănit al paltonului lui cenuşiu, lung până-n poale. Mai era şi căciula din samur. Ghetrele de altădată, bastonul cu măciulie de bronz, fularul desfăcut la gât atârnând până aproape de genunchi. Era şi umbrela scoasă din hol la ocazii, când potopea ploaia. Un an ploios când se consumă istoria din acest op. Avea o umbrelă mare, neagră, Kingsman, londoneză. Când o deschidea – mereu cu acelaşi ritual – țăcănitul ei era una dintre marile lui plăceri secrete. Puţini ştiau ce avere ascundea între zidurile casei. Oricum nu bănuia nimeni – era expert în camuflaj. Un cameleon de clasă, unul dintre cei mai redutabili ai epocii. După cum cereau împrejurările, corpul lui lua forma şi culoarea verde smarald a unei şopârle sau luciul negru al unei maşini de cusut Singer sau înfățișarea unui ventilator AEG. Chiar a unei ploi reci de toamnă sau a unui câine vagabond. A unui portvizit, a unei păsări împăiate, a unui miel alb sau a unei pianine de salon. Indiferent ce înfățișa – câine, bicicletă, veioză, nor de pe cer – Ițescu aduna tenace tapiserii, mobilier vechi, tablouri de maeştri, icoane ruseşti, covoare din Orient. Portelanuri de Saxa şi Sèvres, chinezării aduse de pe Drumul Mătăsii. Iubea mult obiectele manufacturate de Gallé şi Tiffany. Le găsea prin cotloane întunecate din pârdalnica noastră Valahie, o lume care nu există pe hartă, darmite în realitate. Le extrăgea de la posesori cu vorba dulce, cu paralele, cu gheruţele. Își rodea unghiile cu dinții, asta când nu le scurta din forfecuță, să nu îi scape ceva. Cu ele îi jefuia pe deţinătorii lucrurilor de preţ, adesea fără ca ei să ştie ce valori au în casă. Fuseseră salvate miraculos din dezastrele prin care trecuse gubernia.’ (pag. 47-48)
Epocile de tranziție sunt favorabile adunării unei asemenea colecții. Anticariatele, consignațiile, talciocurile și alte târguri de obiecte înfloresc în asemenea perioade, căci rămășițele claselor fosturilor regimuri sunt obligate să se despartă de posesiunile lor materiale pentru a supraviețui. S-a întâmplat în anii ’50 și s-a întâmplat din nou în anii ’90. Așa și-au creat negustori de antichități precum Ițescu colecțiile lor fabuloase. Simțind că se aproprie ceasul bilanțului, Ițescu încearcă să creeze o moștenire durabilă, să-și răscumpere trecutul care cuprindea multe episoade întunecate, minciuni și trădări, organizând o expoziție în care publicul să-i admire comorile dar și pe el, colecționarul, cu scopul de a deschide un magazin de antichități în centrul Capitalei. Cei trei copii ai săi, care de altfel beneficiaseră până atunci din plin de generozitatea sa, se tem că vor fi dezmoșteniți și încearcă să încurce planurile bătrânului colecționar prin orice mijloace le sunt la îndemăna. Este punctul de plecare al unui thriller în care lumea negoțului se întâlnește cu cea a instituțiilor corupte ale sistemului pe străzile nu totdeauna luminate ale Bucurestiului.
Cotitura în destinul lui Ițescu se produsese, poate, mai devreme. În deceniul final al perioadei comuniste, viitorul negustor de antichități trăise episodul unei ‘fugi’ în Occident. Soția rămasă în urmă dispare. O dispariție misterioasa rămasă fară explicație.
‘În arhiva Ministerului de Justiţie există un dosar – FD 400, D 2371 index/32/B. O anume Itescu Ana a fost arestată de pe stradă, când se întorcea acasă. Opusese rezistență, dar agenţii au reuşit să-i pună cătuşe şi s-o arunce în dubă. La sediul ministerului de resort i s-au prezentat acuzaţiile. A răspuns relativ sincer întrebărilor puse de şeful anchetei, maior Coviltir, a semnat procesul-verbal. Semnătură indescifrabilă. Cum autorităţile nu puteau ajunge la el, Occidentul e departe și bine păzit, li pedepseau familia. Logic, nu? Cineva trebuie să plătească infamia. A primit de la Tribunalul militar trei ani de închisoare corecțională. I-a efectuat la închisoarea de femei de la Roşu. S-a considerat că ştia despre intenţiile soţului ei. Era imposibil să nu îi fi mărturisit soției iubite ce plănuia. Erau, aşadar, complici, iar pentru complicitate la trădare de patrie, pedepsele sunt aspre, legea nu iartă.
Au circulat şi alte versiuni. Oraşul s-a umplut de poveşti pe seama Iţeştilor. Imaginația guberniei noastre n-are limite. Că ea trecuse graniţa cu ajutorul unor contrabandişti. Plecase în căutarea soţului, nu putea trăi fără el, s-a zis. De când defectase şi o lăsase singură, nu mai reuşea să doarmă. Degeaba înghiţea un pumn de somnifere în fiecare seară. Slăbise, se buhǎise, îmbătrânise într-o vară cât în zece ani, se alesese cu o nevroză urâtă. S-a spus că s-a aruncat de pe acoperişul unui bloc de unsprezece etaje şi că până jos s-a făcut zdrenţe. Nu înțeleg ce au ales câinii mahalalei, au lins trei zile locul unde s-a storcit de trotuar… Nimeni nu i-a văzut cadavrul… Se aruncase de pe acoperişul acelui imobil, trupul plutise superb cu încetinitorul, ca-n filmul acela mişto, de-a lungul etajelor, dar nu a ajuns jos. Sigur nu trupul, poate doar sufletul. Doamna Ițescu a fost văzută în Obor, după câteva zile, rupea bilete la caruselul cu lanțuri, lângă chioscul unde cânta fanfara pompierilor. Cine a văzut-o era sigur că ea era. „Anica era, jur! Am copilărit împreună la Bariera Vergu.” „Aţi intrat în vorbă?” „Nu, că mi-a fost frică.” „I-ai făcut poze?” Nici!” „Şi cum să te cred?”‘ (pag. 172-173)
Personajul secundar cel mai important al romanului este Gore Saizu. Este un fel de partener de afaceri al lui Ițescu, care îl ia pe acesta de model și deschide o prăvălie gen anticariat în zona mai puțin privilegiata a Pieții Matache. Lui îi încredințează Ițescu sarcina de a-i inventaria colecția, el este cel care va intermedia organizarea expoziției (la Sala Dalles!) și în final – devenit maestru de licitații – va supraveghea dispersarea acesteia. Ascensiunea sa este tipică celei a ciocoilor din orice tranziție românească, dar traiectorii similare cunoaștem și din romanele lui Balzac sau Dickens.
‘Mai târziu, şi-au făcut apariția în zonă alţi anticari, ăştia cu pretenții. Vindeau marfă adunată din poduri, pivnițe, talciocuri. Se explică prin faptul că omul (ce era el, proletar, lumpen, meşter, contopist) începea să vândă de prin casă, să scape de lucrurile vechi. Se grăbea să se primenească repede – ca toată epoca. Era ceva rău în asta? În aer se simțea un suflu nou, se ştergea praful, se băteau plăpumile, se schimba hartia din ferestre, se repara ghiventul la cişmea. Prin camere cu pereţii strâmbi apăreau televizoare color. Prin curţi începeau să fie parcate maşini second-hand. Inşi dornici de căpătuială plecau cu trenul după marfă la Budapesta și Istanbul. Mai târziu au închiriat TIR-uri şi le-au umplut cu ce mărfuri s-a nimerit. Lucruri ieftine, defecte, ciurucuri, bune de casat, pentru gubernia noastră trăită vreme îndelungată fără nimic. Cam atunci, înregistrând istet schimbările, lui Gore Saizu i s-a năzărit să se facă negustor. Lumea se transforma sub ochii lui din ceva în altceva, diferit. Nişa vechiturilor i s-a părut potrivită. Cândva lucrase ca încărcător/descărcător la consignația din Gabroveni. Aici vindea lumea în fostul Regim ce mai avea ca să poată plăti chiria iarna, să-i trimită pe copii la şcoală, să-și permită un doctor. Aici învăţase să facă diferenţa dintre valoarea nominală şi cea reală a banului. S-a răsturnat totul cu curu-n sus, prea repede, şi l-a prins fără deprinderi, fără capital, fără relații. Lumea dinainte putrezea, scârțâia din balamale şi s-a făcut praf într-o iarnă rece. Prin mahalaua Matache Măcelarul se năpustea capitalismul să ne storcească. … Aşa şi Gore Saizu. După o vreme, nu-l mai recunoşteai. A devenit dintr-un lumpen confuz – alt personaj. Dintr-un ins cam jerpelit s-a transformat într-un domn curăţel, îngrijit, îmbrăcat cu haine bune, mereu călcate şi apretate. Purta unghiile tăiate, urechile curățate de clei, gulerele cămăşilor perfect albe deasupra unei cravate din mătase. Dunga la pantaloni impecabilă, exact ce trebuia. Mare plăcere să-l priveşti cum se prezenta. Nu mai zic manierele – altădată necioplite. Sub influența mediului, s-au schimbat fără să prindă alții de veste. Pur şi simplu, nu îl mai recunoşteai. Treceai pe lângă el pe stradă şi mutra lui, care nu-ți spunea nimic altădată, era radioasă şi zâmbitoare. Saluta doamnele cu o uşoară aplecare a capului. Curtenitor, când purta pălărie, şi o făcea des de la o vreme, o ridica solemn când trecea pe lângă un cunoscut. Dădea bineţe, posacul din el devenise surâzător. Încerca să se facă plăcut, să nu lase amintiri proaste nicăieri. Aşa negustor zic şi eu.’ (pag. 182-183)
Comerțul de antichități devine o oglindă și unul dintre motoarele schimbărilor sociale care au loc. Obiectele vechi autentice și valoroase alături de falsuri grosolane sau lustruite își schimbă stăpânii, trec de la vechii proprietari decăzuți din drepturi la noii parveniți dornici să-și umple casele cu simboluri ale prestigiului cumpărat sau furat.
‘Parvenitul descoperă repede că obrazul subțire cu cheltuială se ţine. Chestie de balamale! Aparențele, naşule, trebuie salvate chiar mai mult decât contul din bancă. Faţada se aranjează uşor, greu este cu restul. Când dracu’ înveți limbi străine? Măcar să spui well şi thank you! Am văzut destui ajunşi mâncând cu degetele – unsuroase, umede, pline de sosuri. Cum ții coatele la masă e ceva complicat şi ţine de destin. Cum folosesc furculiţa şi cuțitul, psihi-mu? Eh, vila trebuie umplută. Nu cu mobile de serie, fraiere. Trebuie să dai dineuri, să inviți lume, să te făleşti. Prestigiul este totul. D-aia ții să te îmbogățești, ca să-ţi priască dieta. D-aia aduni. Gore, norocosule, acești indivizi au nimerit pe mâna anticarilor să le umple casele. Să îi jupoaie, să le plaseze falsuri, să le ceară cât nu face. Așa se înfățișa elita guberniei în anii ’90 ai secolului XX. Se ridica o nouă clasă, de patroni, şefi, stăpânii noştri şi ai copiilor noştri în acest nou secol, dacă nu ți-e clar, arhonda. Lasă dispreţul, aşa se strâng marile averi. Din furat, tâlhării, din mânării, şmenuri şi trădări. Vasele comunicante ale societății transferă valorile dintr-o parte în alta. Nu te lua după bârfe şi aparențe, că te molipseşti de tot felul de boli. Îţi pierzi mirosul, văzul, auzul. Uiți cum zornăie fişicurile de bani și ar fi un dezastru. Degeaba te-ai născut.’ (pag. 88)
Nu stiu dacă apare vreodată în carte numele țării noastre, dar ea este numită în repetate rânduri ‘gubernia’. Sarcasmul față de lumea în tranziție este reflectat de galeria de nume pe care o crează Stelian Tănase. Fiecare personaj are un nume care poate fi și poreclă și caracterizare. Candid Ițescu însuși, dar și bancherul Şușu Drǎguț, interlopul Țuki Kuțitaki, generalul în retragere Puf Coviltir, generalul sovietic Vadim Zburdalnikov, avocatul Iuda Trăncănel, ziarista Eva Isoscel, patronul de presă Porfirie Zaț, etc. Energia sarcasmului este debordantă, cel puțin în nume. Dacă Balzac, autorul motto-ului despre istoria secretă care este cea adevărată – opusă celei oficiale mincinoase – este mentorul narațiunii, Caragiale este patronul galeriei de personaje.
Fiecare din cele opt capitole ale cărții este prefațat de un extras din inventarul unei colecții de antichități. Poate fi vorba despre câte o pagina din inventarele pe care Gore Saizu le pune pe hârtie pentru a documenta comorile din casa bătrânului colecționar:
‘Ladă de zestre Ardeal/Năsăud, an 1878, două candelabre din bronz, bufet Boulle cu oglinzi şi intarsii, una colecție ziare Universul 1916, cu Războiul cel Mare, patefon defect lipsă ac, Ford model T, restaurat – de vânzare, expus în curte, 12 gravuri semnate Chagall cu scene din Biblie, patru fotolii Empire, cască pilot de vânătoare RAF 1940, cărticica lui Mao, 1967, în franţuzeşte, un set de lame Gilette, covor de rugăciune Tabriz, motocicletă Zündapp puțin ruginită, set veselă din argint 24 de piese, icoană originală rusească, an 1763.’ (pag. 215)
Ce înseamnă o colecție de obiecte vechi, cu valoare istorică și artistică? O capsulă în timp a pasiunii colecționarilor? O dovadă a statutului lor social, poate și a avariției și a mijloacelor cinstite sau corupte sau chiar violente prin care niște oameni care au trăit cândva au intrat în posesia lor. Un spațiu de trăiri trecute – vii sau moarte? Toate aceste gânduri mi-au fost declanșate de lectura romanului lui Stelian Tănase. Nu am spus până acum că este vorba și despre o narațiune construită bine și relatată expresiv, despre un thriller care pasionează și despre o carte care surprinde o perioadă din istoria fascinantei noastre Capitale și din eterna tranziție românească. Mă bucur că aceasta este prima mea recomandare de lectură a anului 2025.
