‘I soliti ignoti‘, Mario Monicelli‘s 1958 film, can be considered the healthy laugh with which the period of Italian neorealism ends. In fact, Monicelli had directed almost 15 comedies in the decade preceding this film, more than one per year, and among them eight of the films in which the star and main character was the famous comic actor Totò (who also appears here). The Italian title of the film roughly translates to ‘the usual suspects’, but the working title was for a long time ‘Rifufu’, a replica of the famous French comedy ‘Du rififi chez les hommes’ that had enjoyed international success a few years earlier. The English version was distributed with the title ‘Big Deal on Madonna Street‘. The film’s heroes represent a mosaic of characters and dialects from different regions of Italy, the landscape of Rome – on whose streets it was filmed – fits into the neorealist atmosphere, while the emphasis of the story is on comedy. Monicelli was one of the masters of Italian-style comedy and this is one of his best films.
The film’s heroes are a gang of likable swindlers, who seek to get out of the post-war economic misery by all sorts of means, mostly illegal. Each character is distinct, both in physiognomy and personality, in the place of birth and in the way they speak. What they have in common is that they are a bit clumsy, some of those men who are not helped by either their head or luck, so very good material for comedy. After finding out a tip about a safe in a pawn shop, they meticulously plan to rob it. It would be the material of a classic film about robberies and robbers, but rarely has such an incompetent team gathered on the screens to plan and execute a burglary. We do have a long heist scene, again in competition with the French ‘Rififi’, but what happens and how it ends are totally inedit.
The entire cast is exceptional, but I must mention Marcello Mastroianni, who was just a few years before his glory, Vittorio Gassman in his first important comic role (many more were to follow) and Claudia Cardinale, who, at 20, was in only her second role in a feature film. A relatively small role, but enough to attract the attention of viewers and producers and launch her career. Finally, Totò, Monicelli‘s faithful collaborator, also has a small role, but a key one in the plot. Connoisseurs of the history of cinema will be able to include ‘I soliti ignoti‘ in the category of late Italian neorealist films, while comedy lovers will find enough opportunities to enjoy it. Monicelli‘s film has spawned many remakes and imitations, and rightly so. Those who find and watch the film will be entertained straight from the source.
There are films whose production could be a good subject for a film script. One of these cases seems to me to be ‘Remorques‘ (the English distribution title was ‘Stormy Waters‘). The director of this film was Jean Grémillon, a very interesting filmmaker, a documentarist and a musician as well, an artist involved in the anti-Nazi resistance but also the author of several films produced and distributed during the occupation. These films could be the subject of a case study on the art of cinema under conditions of occupation and war, on the boundaries between dignity and collaboration under conditions of censorship. ‘Remorques‘ is one of them. Filming began in the summer of 1939 and was interrupted by the outbreak of war, when Jean Gabin and other members of the film crew were called up in the army. Continuing in 1940, filming was interrupted again with the fall of Paris, to be completed in 1941. The film was first distributed in occupied France, with the approval of German censorship, although its stars, Jean Gabin and Michèle Morgan had meanwhile taken refuge in America. The international premiere did not take place until after the war, in 1946. Beyond this interesting history, ‘Remorques‘ is a film with many qualities that make it stand the test of time and remain relevant over 80 years after its production.
The screenplay written by André Cayatte and Jacques Prévert, who adapted a novel by Roger Vercel for the screen, offers us a story that takes place on the ocean and on the shores of the (Atlantic) ocean which plays an important role. André Laurent, the film’s main hero, is the captain of a tugboat which rescues and tows boats in distress during storms on the ocean. In such a situation, he meets Catherine, the wife of the captain of another ship, who decides to leave her husband. The romance that develops between André and Catherine endangers André’s career as a seafarer dedicated to saving others and the marriage to his faithful wife Yvonne.
The romantic story is quite banal, but the film is interesting because of the way it is conceived visually and, of course, by the presence of two of the most formidable French actors of that period. Jean Gabin and Michèle Morgan had already worked together in Marcel Carné’s ‘Le quai des brumes’ and the producers bet correctly by casting the two actors in the main roles. It is fascinating to this day to watch the way close-ups are used to make the characters’ feelings cross the screen and the magnetism between them in the scenes where they are together. Jean Grémillon was a very interesting filmmaker, with experience in documentary films. Some of the scenes are shot on real boats and they convey authenticity and drama. The original intention was for most of the filming to take place at sea, but for various reasons, some of the action scenes had to be produced in the studio with miniature models. Too bad. On the other side we can admire the use of mobile cameras in the scenes on the beach or in the city of Brest. Here Grémillon anticipates techniques that would become basic instruments in the toolkits of New Wave directors two decades later. ‘Remorques‘ is a film that bears the mark of the period in which it was made, but which manages to boldly combine cinematic genres. Although made in difficult conditions, it is solid and interesting enough to still be worth watching today.
Cea mai mare parte a acțiunii romanului ‘Palatul Magnolia’ de Fiona Davis, apărut în 2023 la Editura Humanitas-fiction în colecția ‘Raftul Denisei’ în traducerea Sînzianei Dragoș, se petrece în clădirea din New York care adăpostește muzeul Colecției Frick, unul dintre muzeele mele preferate din întreaga lume. Adresa este 1 East 70th Street, localizată în minunata zonă a Manhattanului numita ‘Mila Muzeelor’ în care se află, printre altele, și clădirile muzeelor Metropolitan și Guggenheim. Coincidența face că exact atunci când citeam romanul să citesc și știrea că la 17 aprilie 2025 muzeul s-a redeschis după o renovare de 5 ani și câteva sute de milioane de dolari. Clădirea și fabuloasa colecție de arta care include lucrări de Holbein, Rembrandt, Vermeer, Velásquez, Renoir, El Greco, Goya, Fragonard și mulți alții sunt din nou accesibile publicului larg, într-o ambianță de excepție.
Clădirea aceasta este decorul perfect pentru genul de romane care i-a câștigat faima Fionei Davis, ‘Palatul Magnolia’ fiind al cincelea roman al său, publicat în 2022, și cel care a înregistrat cel mai mare succes până acum. De atunci a mai publicat încă unul (‘The Spectacular’) și altul (‘The Stolen Quenn’) este anunțat pentru vara acestui an. Dacă vi se pare că scriitoarea născută în Canada în 1966 dar crescută și educată în Statele Unite se află într-o întrecere cu timpul, probabil că nu greșiți. Biografia ei va fi, poate, și ea subiect de roman, cândva. Despărțită de soțul ei, jurnalista Fiona Davis începe să scrie ficțiune istorică și publică primul sau roman doar în 2017, anul în care împlinește 51 de ani. Câțiva ani mai târziu este diagnosticată cu boala Parkinson și devine activistă și consilieră pentru colegii de suferință, la fel ca și actorul Michael J. Fox, și el originar din Canada. Boala nu-i încetinește ritmul de lucru, dimpotrivă.
Structura narativă a cărții este similară celei a romanului precedent al autoarei – ‘Leii de pe Fifth Avenue’ -, despre care am scris cu câtva timp în urmă. Cadrul este, cum am văzut, una dintre clădirile istorice faimoase ale New Yorkului. Eroinele sunt femei și narațiunea alternează între două epoci istorice. În cazul romanului ‘Palatul Magnolia’ este vorba despre finalul anului 1919 (câteva luni după ce gripa spaniolă devastase orașul și întreaga lume) și 1966. Un mister declanșat de evenimentele trecutului își găsește soluția cu mult mai târziu. 47 de ani înseamnă că unele personaje au trăit ambele epoci, dar peste ele au trecut vieți întregi. Destinele paralele au multe similitudini, dar se și intersectează, iar trecutul are repercusiuni și asupra epocii mai târzii.
Cele două eroine principale sunt femei frumoase, ale căror frumusețe le marchează destinele. Lillian Carter, eroina din 1919, avea douăzeci și unu de ani și tocmai își pierduse mama în epidemie. În ultimii șase ani, sub pseudonimul Angelica, Lillian fusese unul dintre cele mai căutate modele ale artiștilor (mai ales sculptori) din New York, statuile ei fiind plasate în locuri emblematice, pe clădiri publice, în parcuri sau pe frontoanele caselor bogătașilor, inclusiv cea a bogatei familii Frick. Dar, odată cu moartea mamei sale care o însoțea și o proteja în lucrul cu artiștii, ea rămâne fără sursă de venit. În casa în care locuia are loc o crimă de care ea este suspectată fără motiv. Atunci când dă peste o oportunitate de angajare la familia Frick, Lillian profită imediat de ocazie. Dar cu cât lucrează mai mult ca secretară particulară a autoritarei și exigentei Miss Helen Frick, fiica și moștenitoarea industriașului și mecenului de artă Henry Clay Frick, cu atât viața ei se împletește mai profund cu cea a familiei – trăgând-o într-o rețea încâlcită de aventuri romantice, bijuterii furate și drame familiale atât de profunde, încât miza poate fi viața sau moartea. Moartea bătrânului magnat, dispariția unui diamant unic de culoarea magnoliilor și testamentul contestat de moștenitori accelerează evenimentele. Lilian este din nou suspectată pe nedrept și este nevoita să dispară. 47 de ani mai târziu, Veronica Weber, o tânără din Anglia care lucrează ca model pentru revista Vogue are propria șansă de a-și construi o carieră – și, odată cu aceasta, de a câștiga banii necesari pentru a-și întreține familia – între zidurile fostei reședințe Frick, transformată acum într-unul dintre cele mai impresionante muzee din New York. Un conflict cu un fotograf mitocan și o pană de electricitate cauzată de viscol fac ca Veronica să rămână închisă vreme de două nopți în clădirea muzeului împreună cu un tânăr stagiar/curator de artă în devenire pe nume Joshua. Cei doi dau peste o serie de mesaje ascunse în muzeu – un joc cu ghicitori legate de arta din clădire -, conceput de Miss Helen pentru pretendentul său cu aproape jumătate de secol în urma. Cei doi vor rezolva enigmele și vor dezvălui adevărul din spatele dispariției diamantului și a crimei vechi de zeci de ani din infama familie Frick.
Fiona Davis iubește New York-ul și clădirile sale istorice. Romanele sale se bazează pe o documentare temeinică care duce la o cunoaștere profunda a clădirilor dar și a personajelor care le-au populat de-a lungul timpului. Este foarte interesant de comparat cum văd cele doua eroine reședința familiei Frick, transformata mai târziu în muzeu, la prima întălnire a fiecăreia. Să începem cu Lilian Carter în 1919:
‘Afară se încălzea tot mai tare, şi ar fi dat orice pentru un pahar cu apă sau orice altceva de băut. La intrarea în parc, în locul de unde venea, se afla o fântână, dar, înainte de a intra pe Fifth Avenue, s-a oprit, căci a dat cu ochii de o siluetă sculptată pe frontonul de deasupra intrării unei clădiri cu trei etaje. Era un nud înclinat, sprijinit pe un braţ, cu bărbia îndreptată în jos ca și cum ar fi cântărit cât de respectabili erau cei ce îndrăzneau să treacă pe dedesubt. Când îi pozase artistului Sherry Fry pentru acea sculptură, Lillian fusese nevoită să poarte un fel de coroană ridicolă cu două cozi groase.’ (pag. 50)
‘După înfăţişarea banală a subsolului, ce a văzut aici a uimit-o de-a binelea. Pereții placați cu marmură cu vinişoare fine se îmbinau perfect cu podeaua de marmură asemeni unei cascade strălucitoare de piatră. Prin ornamentele dantelate de fier forjat ale balustradei a zărit o orgă uriașă, cu piedestal aurit şi patru rânduri de tuburi ca nişte dinți albi strălucitori. Lillian mai văzuse fotografii din marile case de Fifth Avenue, dar arătau foarte diferit, cu saloane întunecate şi rigide, cu polițele șemineurilor înțesate de vaze şi bibelouri delicate, fără nici un folos. Dar locul acesta era aerisit, luminat de ferestre largi. Pe peretele opus orgii a văzut un tablou de Renoir, pe care l-a recunoscut pentru frunzărise unul din albumele uriaşe din atelierul lui Isidore Konti. Ar fi vrut să se oprească să-l privească mai de aproape, dar femeia a tras-o după ea, intrând brusc într-o cameră la stânga, şi Lillian a rămas din nou cu gura căscată ca o netoată.
Din marginea tavanului se revărsau draperii de mătase prinse în părți cu şnururi pline de ciucuri, şi totul era aurit, de la lambriuri la grilajul șemineului şi la candelabrele de bronz cu modele complicate aşezate pe polița șemineului. Dar nu asta conferea măreţie încăperii. Pereții erau acoperiți cu nişte panouri pictate înfăţişând nişte cupluri care se hârjoneau. Femeia era înveșmântată într-o rochie superbă din secolul al XVIII-lea, plină de panglici şi floricele, cu mâneci bufante şi poalele umflate de jupoane. Era un peisaj de vis, atât de diferit de lumea ei, încât lui Lillian i-a venit să plângă gândindu-se la straiele ei jalnice.’ (pag. 53-54)
Iată descrierea clădirii și a aceluiași salon în care sunt expuse panourile cu operele lui Fragonard din secolul 18, văzute cu 47 de ani mai târziu, prin ochii tinerei Veronica Weber:
‘Agenta ei, Sabrina, îi spusese că ședința foto din New York avea să se desfăşoare într-un loc nemaipomenit, dar clădirea dinaintea căreia se oprise taxiul nu avea nimic deosebit, cel puţin după standardele englezeşti. Era joasă, albă, înconjurată de un gard de fier forjat și, dacă nu ar fi fost avertizată, ar fi crezut că era o bancă, nu o casă. Peste noapte ninsese mai mult, iar trotuarele erau pline de zăpadă pe jumătate topită, adunată în mici mormane pe la colțurile celor şase trepte care duceau la ușa dublă, cu inițialele HCF dăltuite pe arcada ce-o înconjura. Pe frontonul de deasupra, o femeie sculptată în piatră privea visătoare în jos spre cei care intrau în clădire.’ (pag. 26-27)
‘Ajunsă în fața ușii, a intrat şi a privit uimită enormele panouri pictate, reprezentând scene romantice, exotice, cu doi îndrăgostiți, care acopereau pereții. Muzeul Frick chiar era plin de surprize. Când te gândești ca aici se aduna zilnic o familie, trăind înconjurată de atâta frumusețe! Şi din nou, în mijlocul încăperii se afla o vază plin de ramuri de magnolii cu petalele în degrade de la roz aprins la bază până la alb ca zăpada spre vârf.’ (pag. 29)
Nu am văzut muzeul după ultima renovare, dar din cele citite au fost păstrate în mare măsură și aranjamentele și lucrările artistice din încăperile muzeului. Helen Clay Frick a extins colecția cu achiziții noi după moartea tatălui ei, dar una dintre condițiile donației și înființării muzeului – respectată până astăzi, după cate înțeleg – este că niciuna dintre lucrările de artă ale colecției originale a lui Henry Clay Frick nu poate fi împrumutată, în fapt nu poate fi scoasă din clădire. Atunci când am vizitat eu muzeul, cam la 50 de ani după 1966, ele erau încă la locurile lor. Unele sunt menționate în roman și încăperile sunt recognoscibile celor familiari cu muzeul.
Destinele paralele ale celor două eroine – Lilian și Veronica – mai au un punct comun. Ambele sunt femei frumoase care, fără a depăși limitele moralității, își folosesc aspectul fizic pentru a-și câștiga traiul și a-și depăși condițiile sociale modeste. Împreună cu Miss Helen, moștenitoarea bogată a familiei Frick, o fată nefericită și nerealizată din cu totul alte motive (tutela unui tată autoritar și tragedia pierderii în copilărie a unei surori, eveniment care traumatizase întreaga familie) ele alcătuiesc un trio de femei puternice, care se luptă cu o societate misogină. Personajele negative sunt aproape în exclusivitate masculine, iar femeile trebuie să se lupte cu prejudecățile și nedreptățile pentru a-și găsi propriile căi de realizare, uneori cu sacrificii dramatice.
‘- Tot nu-mi vine să cred că te-ai dezbrăcat şi ai pozat goală unor bărbați.
– Am făcut-o ca mama şi cu mine să avem ce mânca şi unde locui.
-Totuşi … nu-mi pot închipui cum ai putut face aşa ceva. Atunci, înainte de dineu, când mi-ai spus să mă prefac că toată lumea e dezbrăcată, tot aşa făceai şi tu?
– Uneori. Odată ce te obişnuiești să fii gol, ți se pare ceva firesc. Gândiți-vă la toate nudurile pictate de cei mai mari artişti. Titian, Botticelli. Și lor le-a pozat cineva.
– Nostim, a replicat Miss Helen, sumeţindu-şi capul. Aproape că am uitat că asta presupune existenţa unor oameni reali.
– Dumneavoastră le trataţi dintr-un punct diferit de vedere: doar ca opere de artă care trebuie catalogate şi evaluate.
– Nu pot să cred câte imagini de-ale tale sunt prin tot oraşul! a continuat ea, mai degrabă admirativ decât cu dezgust.
– Nu sunt eu deloc, sunt doar forme idealizate, exagerate de felul în care bărbații socotesc c-ar trebui să arate femeile. Oricum, eu cred că e grozav că sunt expuse afară, la vedere, că nu e nevoie de taxă de intrare ca să fie văzute. Dacă omul de rând poate să privească o statuie și să fie impresionat, nu cred că e nimic rușinos în asta.
– Presupun că ai dreptate.’ (pag. 315-316)
‘Palatul Magnolia’ este un roman care va satisface cititorii amatorii de enigme istorice și pe cei care îndrăgesc poveștile romantice și pe cei care cunosc și apreciază comorile culturale ale orașului New York. Nu pot decât să-i doresc Fionei Davis inspirație și puterea de a se confrunta cu problemele de sănătate și de a continua să ne ofere astfel de lecturi plăcute și interesante.
I was quite skeptical about ‘Maria‘, the biopic (or kind of biopic) that Steven Steven Knight wrote and Pablo Larraín directed for Netflix, released at the end of 2024. It is the third film, perhaps the final film, in a trilogy that the Chilean-born director has dedicated to famous women who have marked the history of the 20th century. Like ‘Jackie‘ (Kennedy – Onassis) and (Diana) ‘Spencer‘, ‘Maria‘ (Callas) was not only famous, but also a media star, she was photographed and filmed copiously during her lifetime and was the subject of documentaries and fiction films of various formats after her death. Changing their public image or adding something to the perception of them is not an easy challenge. In the main roles, as in the previous films, Larraín has cast a famous actress and herself the subject of the attention, often excessive, of the press and the public. The main difference is that in the case of the film ‘Maria‘ the heroine of the film was a great artist, one of the most formidable – many say the most formidable – sopranos in the history of opera. When it comes to bringing an artist to the screen, the film has another essential dimension for me. Curiosity and empathy towards the character as a person add to the emotion and vibration I feel towards the artist. Unfortunately, at least from this point of view, ‘I was quite skeptical about ‘Maria‘ somewhat confirmed my fears.
Steven Knight chose a rather original narrative structure. First of all, it is not a classic biographical film, certainly not a docu-drama that chronologically tells the life of the artist. The film begins and ends with the death of Maria Callas, with the script focusing on her last week of life. This week she gives a filmed interview for a television crew in which she shares memories and reflects about her life and career, but even here we deal only apparently with the known formula of biography through interview. There are several such interviews that can be seen on the Internet, but the one in the film is imaginary. The reporter is named after the anti-depressant drug that Maria Callas took in excess and against the advice of her doctor. This week she is also doing something else: together with a pianist she is testing her voice and her powers. Is it an attempt to return to the stage? Or maybe she just wants to test herself by doing what had been essential for her life – singing on stage? It is certain that the physical and emotional effort precipitates her end, but it is her choice. Maria Callas chooses her own path, as she did all her life after overcoming the traumas of her childhood and adolescence during the war and the occupation. Her own path in life, in art and in love. This is, metaphorically if not literally, a death on stage.
The script seems original and interesting to me. My main problem with this film was with Angelina Jolie’s performance. I tried, I really tried, but at no point did I feel like I was seeing Maria Callas on screen and not Angelina Jolie playing the role of Maria Callas. I appreciate the actress’s efforts to get into the role, to learn (as much as one can learn at her age in a few months) to sing opera, and even to contribute to an electronic mix of her voice with that of Maria Callas. I was not convinced. I don’t know if it’s me or her or both or something else, but that’s the situation. Maria Callas brought a fundamental change in the way opera is sung on stage. None of this appears in the film. Whether or not she loved Onassis, whether or not she rejected Kennedy’s advances, whether or not she hated popularity even though she used it to reach the peak, that is less interesting to me. The portrayal is truthful, but the actress’s performance is problematic, in my opinion. There are several other interesting figures orbiting around the character and the actress, and these are opportunities for solid supporting roles. Alba Rohrwacher is a talented actress, but she is not helped by an unsuccessful makeup, which made me wonder why she had to be cast as a woman 30 years older. Pierfrancesco Favino, on the other hand, is magnificent as the valet Ferruccio, and Kodi Smit-McPhee creates a memorable role as the imaginary fantomatic character of Dr. Mantrax. The set designers did an excellent job, in my opinion, creating the diva’s Parisian apartment at the end of her life – implausible but so appropriate for an opera scene. ‘Maria‘, despite objections – and I have quite a few – is an interesting film to watch and discuss, not just for fans of the art of opera.
‘Stelios‘ is a biographical film about Stelios Kazantzidis, one of the most popular Greek singers of the second half of the 20th century. He is also very well known and extremely popular in Israel, where his songs are often broadcast in the shows of Yaron Enosh and Simon Parnas, and some of them have been translated into Hebrew and adapted, so that perhaps many of those who sing them or dance to them do not know that they are originally Greek. The original title of the film is ‘Yparho‘, which in Greek means ‘I exist’, one of Kazantzidis’ most famous songs, a kind of milestone at a crossroads in the musician’s life and career. The film’s director is Yorgos Tsemberopoulos a veteran Greek filmmaker who does not seem to be bothered by time, this being only his seventh feature film in 50 years. ‘Stelios‘ is a solid biographical film, which tells in detail and with accents on the episodes that seemed important to the screenwriter Katerina Bei the complex story of the artist and man who was Kazantzidis, trying to explain the pauses and his almost total withdrawal from music, after having won the love and appreciation of huge audiences.
The singer came from a family of refugees from Asia Minor after the population exchanges that followed the conflicts between Greece and Turkey at the beginning of the 20th century. Orphaned of his father (a communist militant killed in the civil war), he is forced to start working in a factory where he has the chance for the boss to notice his musical talent, put a guitar in his hand and encourage him on the path of a career as a musician. He starts as an instrumentalist and soloist in taverns and in a short time his fame grows thanks to the talent and emotion he puts into music and the fact that he expresses from the heart the pains and passions of simple people. His contacts with managers and record labels will often put him in conflict with their commercial interests, while his personal life is dominated by several women – first his mother, followed by Katy Gray – a more mature woman and his first love -, and then the singer Marinella – his first wife and musical partner for a good part of his career. A violent incident in a night tavern will cause him to give up singing in the places where authentic music often comes from, and conflicts with the owners of the record labels and the breakup of his relationship with Marinella will lead to his retirement at the peak of his career. The journalist who takes the (authentic) interview that constitutes the framework of the script finds him living alone, as a simple fisherman, at an age when he could have been in full glory (but still with his Mercedes parked next to the fisherman’s hut). The film tries and largely succeeds in elucidating the mystery of his retirement. He would only return for recordings and special events on stage, and that only after another decade.
Yorgos Tsemberopoulos made some risky casting choices. For the role of Stelos, he chose Christos Mastoras, a singer who manages to excellently portray the character’s feelings, his artistic dilemmas, but also his personal conflicts. Mastoras sings with pathos, just as Kazantzidis did, but I recommend staying until the end credits and listening to the song that gives the Greek title of the film, in the original interpretation, for an impression of the model’s formidable voice. Klelia Renesi and Asimenia Voulioti excellently interpret the roles of the two women who loved him and whom Stelios loved. All the actors in supporting roles are excellently chosen, sometimes they are non-professional, and are even more authentic so that viewers have the feeling that they are in Stelios’ boat, in the recording studio or in the taverns where the hero sang. Such a film also lives through or especially through music. I read that in Greece, in many cinema theaters, the audiences join those on the screen by singing along to the well-known songs. I’m not surprised. I recommend watching ‘Stelios‘, even if you are not a connoisseur or lover of Greek music. I warn you that you risk becoming fans of the genre by the end of the film.
‘Les tribulations d’un chinois en Chine‘ (the English title is ‘Up to His Ears’) was made by director Philippe de Broca in 1965, a year after his international blockbuster success with ‘L’homme de Rio’. It is obvious that the film tries to capitalize on that success, casting Jean-Paul Belmondo in the lead role and peering him with Ursula Andress who had gained international fame thanks to her role in ‘Dr. No’. However, the producers chose not to continue with the same hero, which could have meant the beginning of a French series competing with that of the James Bond films, but to take and adapt an idea from a 19th century novel by Jules Verne. The result was a film that, without being a failure, did not reach the same level of success as his predecessor, neither upon release nor in the perspective of the six decades that have passed since then.
The main hero of the film is Arthur Lempereur, he is filthy rich and very bored with his fiancée and life in general. He tries to commit suicide in every possible way and fails every time. His spiritual mentor, Mr. Goh, proposes a pact: Arthur already wants to commit suicide, let him close a one-month life insurance policy with his fiancée and Mr. Goh as beneficiaries and he will hire assassins to professionally and painlessly carry out the task. The story gets complicated when our hero ends up in a strip club where the performer (a tourist who is financing her trip around the world) gives him back his zest for life. The contract placed on his head is impossible to cancel and a chase begins that will take the hero from Hong Kong to Tibet and back, with the entire underworld of Asia on his trail.
I don’t know if Jules Verne was the one who had the original idea, but I’ve seen it adapted into a few films, sometimes in a comic style (like here), sometimes as thriller or horror. There are many differences between Jules Verne’s novel and the story in this film. The hero is not Chinese and the action does not take place in China, which at that time was completely separate from Hong Kong. The script is quite thin and the editing doesn’t really cope with the accelerated pace of the action that takes us by sea, in the air and on land. It took me about half the film to get into the rhythm and enjoy some exceptional comic scenes such as the car and bed on wheels chase, Bebel‘s striptease or the scene in the Chinese theater with the heroes disguised as circus artists. Belmondo and Ursula Andress are at their best in this film and the romance that is said to have developed between the two during filming perhaps amplifies their magnetism. Jean Rochefort plays a youthful role that fits the style he will develop later in his career. Also appearing in the film, as Mr. Goh, is Valéry Inkijinoff, an interesting actor whose biography would make an excellent film script. The special effects are remarkable, considering that at that time computer graphics were not used and that many stunts were performed with great risk. The chain of action scenes is no less dynamic than that of the most recent films in the ‘M.I.’ series. The images of Hong Kong in the years before its spectacular development as a business metropolis have document value. There are quite a few technical problems, but still this film, which starts from a novel written in the 19th century and was made in the 20th century, has the potential to entertain in the 21st century as well.
‘Boléro‘, Anne Fontaine‘s 2024 film, is a biographical film about a great composer and his most popular creation. It is, of course, about Maurice Ravel and his ‘Boléro’, one of the great hits of classical music, a work about which we learn in the credits at the end of the film that not a quarter of an hour passes without it being performed somewhere in the world. Based on the essay published in 1986 by Marcel Marnat, a French musicologist and music journalist who left us a few months ago, the film reconstructs Ravel’s life, career and experiences, focusing on the period and circumstances in which he composed the famous ‘Boléro’. I am not in a position to judge to what extent the plot described in the film corresponds to historical facts, but the story is credible and the character of the composer represents one of the possible variants of his biography, reconstructing or imagining plausible explanations for several mysteries surrounding his private life. Above all, it is a film shrouded in music and sounds.
The actual story of the creation of the famous musical work takes place in the late 1920s. Ravel is a well-known composer, but also quite a controversial and criticized one, when he receives a commission from the ballerina Ida Rubinstein for the music of a ballet for the Paris Opera. He is given complete trust and freedom (‘it should only be something with Spanish influence and should last 17 minutes’) except for a strict deadline – the premiere is announced for the autumn. The problem is that Ravel is in a crisis of inspiration and perhaps the first signs of the nervous system disease that would affect his ability to write music in the following years and kill him a decade later are showing. Episodes from his life come back to his mind, and especially memories of the women who loved and supported him. A woman called Misia also reappears, she was perhaps his only great love, a beautiful woman who loves him too, but who is now married out of convenience to a petty bourgeois who is also cheating on her. The spark of love reappears for a moment but never turns into a flame. Ravel’s life is too immersed in music and even love can only be expressed through music. ‘Boléro’ will be born and will conquer the world, even if Ravel himself does not consider it to be his best composition. However, fame was earned.
Anne Fontaine is a filmmaker for whom feminist themes are important, and ‘Boléro‘ is no exception. The figures of the women who surround Ravel are memorable, starting with his mother with her faith in her son’s genius, then Misia (played with distinction and sensitivity by Doria Tillier) and the dancer Ida Rubinstein (Jeanne Balibar) to the devoted maid (Sophie Guillemin) who always brings him the high-heeled shoes with which Ravel was adding a few centimeters to his stature and who in the film also gives him the idea of the theme hummed today by the entire planet. The only less consistent female role is that of the pianist Marguerite Long, Ravel’s advisor and musical partner. The relationship between them is unclear and not even the wonderful Emmanuelle Devos could bring it to life. Raphaël Personnaz is perfect in the role of Ravel, even managing to make us forget that he is at least 10 years younger than Ravel was in the late ’20s. ‘Boléro‘ is one of those films where sound is as important as image, and that is why I need to mention the name of sound editor Jean Goudier together with that of cinematographer Christophe Beaucarne. Together they have achieved a refined and effective combination of sound and image. The script has its lengths and the picky viewers will notice a slightly high dose of melodrama, but they are not excessive. This film charmed and moved me.
Alegerea titlului articolului din această săptămână al rubricii noastre nu este întâmplătoare. M-am gândit mult la literatura și la scriitorii Americii Latine în aceste zile în care ne-a părăsit unul dintre scriitorii uriași cu care am avut șansa să fim contemporani – Mario Varga Llosa. Apoi am dat peste un articol intitulat ‘The Anti-Social Century’ scris de ziaristul și podcasterul american Derek Thompson (născut în 1986) și apărut în numărul din februarie 2025 al revistei ‘The Atlantic’. Tema articolului este legată de un aspect al impactului Internetului, în general, și al rețelelor de socializare, în special, asupra modului de viață și de interacționare cu cei din jurul nostru. Teza autorului – cu care nu prea sunt de acord și voi argumenta de ce în cele ce urmează – este că aceste instrumente de comunicare au un efect contrar celui pentru care au fost create. În loc să ne apropie unii de alții și să ne integreze în lumea din jur, devenim din ce în ce mai singuratici. Am intrat într-adevăr într-un ‘secol anti-social’? Suntem condamnați la ‘un veac de singurătate’? Titlul atât de inspirat pe care Mihnea Gheorghiu l-a ales în 1974 pentru traducerea romanului celuilalt gigant contemporan al literaturii latino-americane – Gabriel Garcia Marquez – în ediția în care l-am citit și eu atunci pare foarte potrivit pentru viziunea cvasi-apocaliptică descrisă de Derek Thompson. Chiar așa să stea lucrurile?
Termenul de comparație al jurnalistului american este secolul XX, pe care acesta îl caracterizează ca fiind – istoric – ‘secolul social’. Prima jumătate a acestui secol a fost, în termenii folosiți de el, extrem de socială. Americanii s-au adunat în comunități în jurul bisericilor (ceea ce s-a întâmplat, în opinia mea, încă din secolele precedente, sentimentul comunitar american fiind în mare măsură tribal și religios), al asociațiilor profesionale și al sindicatelor. Programul New Deal inițiat de președintele Franklin Delano Roosevelt în 1933 a inclus construirea în Statele Unite a unui sistem de biblioteci publice care este invidiat și a fost replicat în întreaga lume. Inițiativele particulare au creat în întreaga țară teatre, săli de concerte și de dans, terenuri de joacă, săli de gimnastică, restaurante și baruri – toate acestea fiind locuri în care oamenii și familiile se adunau și își petreceau împreună o parte însemnată din timpul liber. Ceva s-a întâmplat însă pe la mijlocul secolului XX care a făcut ca această tendință să încetinească și chiar să fie inversată. Nu trebuie căutat mult pentru a arunca o mare parte din vină asupra progreselor tehnologice.
Boom-ul economic postbelic american a dus la o creștere numerică a populației, accelerată de fenomenul ‘baby boom’, și la o ridicare spectaculoasă a nivelului de trai al familiilor din clasa medie americană. O casă pentru fiecare familie (de multe ori situată în suburbiile marilor orașe) și un automobil au devenit norma pentru mai bine de jumătate din populația Statelor Unite. În interiorul caselor au apărut dotările electrocasnice moderne: mașinile de spălat rufe și apoi cele de spălat vase, cuptoarele electrice, aspiratoarele de praf, aparatele de aer condiționat și televizoarele. Viața devenise mai ușoară, dar impactul social era și el de netăgăduit. Automobilele deschideau perspectivele vacanțelor sau excursiilor de la sfârșit de săptămână. Televizoarele atrăgeau familiile în case, în detrimentul altor forme de divertisment sau de interacțiuni sociale. Dacă în anii ’30 familiile se strângeau în case în jurul aparatelor de radio pentru a asculta concerte sau teatru radiofonic, polul de atracție devenise, începând cu anii ’50, televizorul din salon. Și nu doar cel din salon. În 1960 doar 6% dintre elevii claselor a VI-a americane aveau televizor în dormitor. În 1999 procentajul crescuse la 77%. Copiii se jucau din ce mai puțin în jurul casei și cu copiii vecinilor. Cei care cunosc casele americane au observat, poate, că terenurile din jurul lor sunt mai totdeauna clar delimitate, dar nu și despărțite de garduri înalte. Interacțiunea dintre membrii familiilor vecine la orice vârste părea a fi încurajată. Ei bine, și înălțimea medie a gardurilor a crescut considerabil în a doua jumătate a secolului XX. Creșterea productivității activității economice a dus la o reducere medie cu șase ore a săptămânii de lucru între deceniile 7 și 9 ale secolului XX. Ceea mai mare parte a acestui timp liber câștigat de populația activă din familiile americane a fost înghițită de ore petrecute în fața aparatelor de televiziune.
Două invenții tehnologice noi aveau să accelereze aceste procese și să înlesnească tranziția de la secolul social la cel anti-social: Internetul și telefonia mobilă cu telefoanele sale ‘inteligente’. În câțiva ani ai ultimului deceniu al secolului XX am putut intra în legătură audio și video în mod instantaneu și gratuit (sau aproape gratuit) cu orice rudă sau prieten, aproape sau departe, fără a mai fi nevoie să călătorim sau să ieșim la bar sau la pub. De asemenea, noi și copiii noștri aflați la vârstă școlară putem accesa conținutul bibliotecii de cartier și, de fapt, al oricărei biblioteci din lume de la masa de lucru de acasă. Rezultatul este o reducere dramatică, de ordinul zecilor de procente, a tuturor formelor de interacțiune socială directă. Dar nu numai atât. S-a schimbat și modul nostru de a cumpăra și de a mânca. Internetul, telefonia mobilă și aplicațiile lor permit achiziționarea practic a oricărui produs, de la un mosor de ață până la un iaht, prin intermediul Internetului și livrarea acestora la domiciliu. Putem, de asemenea, comanda prânzurile sau cinele cele mai copioase și mai diverse cu ajutorul rețelei și le vom avea pe masa din salonul casei în cel mult o oră. Timpul petrecut la cumpărături în magazinele ‘din cărămizi și piatră‘, cum le place să spună americanilor, s-a redus și s-a schimbat, cumpărăturile transformându-se din ce în ce mai mult dintr-o necesitate zilnică și critică într-un un nou mod de divertisment, care are alternative. Comerțul și industriile de servicii s-au schimbat radical din necesitatea de adaptare la aceste revoluții din comerț și servicii.
Aveți și voi impresia că, în deceniul al treilea al secolului XXI, istoria pare să se accelereze? Ne aflăm abia la mijlocul lui, dar cât de diferită este lumea de azi de cea din 2019. Inclusiv în domeniul interacțiunilor sociale. Întâi a fost pandemia. Combaterea virusului COVID-19 a inclus declararea unor perioade prelungite (multe luni de-a lungul a mai bine de doi ani) de izolări sociale, mai mult sau mai puțin drastice, în funcție de locația geografică a fiecăruia dintre noi. Nu știu cum ar fi supraviețuit și surmontat societatea umană perioada pandemiei în absența Internetului. Activitățile culturale cu public și o mare parte dintre cele sociale au fost suspendate. Oriunde a fost posibil activitatea economică a trecut la un mod de operare distribuit de la distanță. Casele au devenit locuri de muncă dotate cu tehnologia de legătură cu firmele și cu ceilalți salariați. Aprovizionarea și mesele erau comandate electronic. Față de anii 2018-19, numărul de minute petrecute în casă, în fața ecranelor a crescut cu până la 250%. Problema, dacă o considerăm o problemă, este că tendințele nu s-au inversat complet după ce a trecut pandemia. 2024 nu a semănat cu 2019 din acest punct de vedere. O parte dintre salariați au căpătat gustul lucrului de acasă, o parte dintre firme (mai ales în primii ani după pandemie) au experimentat continuarea modului de operare individual și distribuit. Iar în 2023 au explodat pe ecranele noastre chatboții AI (ChatGPT și concurenții lor). Asta a făcut ca interlocutorii cu care interacționam prin intermediul ecranelor telefoanelor sau calculatoarelor personale să nu mai fie alte ființe umane, ci entități virtuale totdeauna gata să răspundă la orice întrebare, să încerce să vină în ajutor în situații de incertitudine sau neliniște, niciodată obosiți și cam întotdeauna prietenoși și eficienți. Dacă luăm drept criterii numărul de interacțiuni cu alți oameni sau timpul petrecut în compania lor, atunci într-adevăr, am devenit din ce în ce mai anti-sociali.
Cât de mare și de reală este problema? Potențialul negativ al influenței rețelelor de socializare și al Inteligenței Artificiale (IA) este incontestabil. Avem dovezi concrete chiar în viața politică românească sau în filme, cum este mult-discutatul mini-serial britanic ‘Adolescence’. Ceea ce se discută însă mai puțin sau deloc sunt oportunitățile. Manipularea este imensă și în acest domeniu, și lamentările cu tente apocaliptice par a se generaliza, de la persoane incapabile să înțeleagă sau să folosească tehnologiile noi până la experți în domenii diferite, care-și văd profesiile amenințate de schimbări la care nu știu cum să se adapteze sau care au interese sau antipatii politice de un fel sau altul. Modul acesta de abordare nu doar denaturează discuția, dar face ca analiza de riscuri și oportunități să fie înlocuită de o pseudo-analiză de riscuri și catastrofe, care nu poate rezulta în concluzii operative și acționabile. Voi da un singur exemplu. La o recentă emisiune ‘Jurnal cultural’ a postului de televiziune TVR Cultural era intervievat Mihnea Măruță, autorul unei cărți cu titlul ‘Identitatea virtuala. Cum și de ce ne transformă rețelele de socializare’, apărute în 2023 la Editura Humanitas. Vorbind despre impactul Inteligenței Artificiale dânsul se exprima despre problematica zilei în termeni de ‘cum te bați ca părinte, ca școală, ca societate … cu IA?’. De ce să folosim acest ton și această terminologie? Prezența în viețile noastre, ale tinerilor și copiilor noștri, a Inteligenței Artificiale (precum a Internetului, precum a rețelelor de socializare) este un fenomen real și ireversibil. Nu trebuie ‘să ne batem’ cu ele, trebuie să le înțelegem, să învățam să le folosim și să le integrăm în mod productiv și constructiv în viețile noastre. Aceeași obiecție fundamentală o am și față de felul în care expun autori precum Derek Thompson problematica interacțiunilor sociale în America și în toată lumea avansată de astăzi. Într-adevăr, petrecem mai puțin timp în parcuri, biblioteci sau la bar și la pub cu prietenii. Într-adevăr, copiii noștri bat prea puțin mingea cu vecinii de cartier și s-a redus numărul de ore și zile petrecute pe stradă, care au și ele un rol formativ important la vârstele adolescenței. Este loc de remedieri și corecții. Pe de altă parte însă, am câștigat accesul rapid și imediat la bibliotecile lumii, putem fi în legătură cu colegii de oriunde și ne putem încadra în comunități virtuale de interese și pasiuni cu semeni ai noștri de pe orice meridian sau paralelă, suntem în legătură directă permanentă cu familia și prietenii de care viața ne-a despărțit geografic. Este vorba despre un alt mod de socializare pe care-l fac posibil noile tehnologii de comunicare, dar nu despre anti-socializare. O analiză echilibrata și bazată pe fapte a dezavantajelor și a oportunităților ar fi mult mai eficientă decât abordarea apocaliptică și încercările de a nega, a cenzura sau a opri progresele tehnologiei și adoptarea acestora. Așa cum spune personajul (cy)Borg din seria de filme ‘Star Trek’ – ‘Resistance is futile’ adică ‘Rezistența este inutilă’. Util este să înțelegem prezentul și viitorul, să ne adaptăm și să-l folosim cât mai bine, în folosul personal și al comunităților din care facem parte.
(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
Premiile Nobel au fost deja decernate. În anul 2020, Premiul Nobel pentru Chimie era împărțit între Jennifer Doudna (născută în 1964) – profesor de biochimie, biofizică și biologie structurală la Universitatea California, Berkley – și Emmanuelle Charpentier (născută în 1968) – profesor, cercetător și director al Institutului Max Planck pentru Științele Patogenilor din Berlin – pentru descoperirea (publicată în 2012) a instrumentelor de editare a genomului, numite și ‘foarfecele genetice’. Spre deosebire de multe alte cazuri, acordarea Premiului Nobel le găsea pe cele două femei de știință (una americană, cealaltă franceză) la vârsta maximei activități și nu este de mirare că ele își continuă până astăzi și probabil mulți ani încolo carierele. Le vom menționa pe ele împreună cu alte organizații și nume de savanți în acest articol. Lumea științifică, dar și presa și mediile de comunicare se ocupă foarte intens în ultimii ani de Inteligența Artificială (IA). În acest timp, domeniul editării genetice a făcut și el, mai în liniște, ceva mai departe de luminile reflectoarelor și de primele pagini din presă, progrese semnificative. Consecințele progreselor geneticii pot fi la fel de semnificative și de dramatice pentru ceea ce se va întâmpla cu omenirea în deceniile următoare ca și progresele IA.
Am descris această tehnologie în articole precedente (cei interesați pot căuta în colecția seriei CHANGE.WORLD) și nu voi mai reveni la detalii. Voi aminti doar că principiul de bază este competiția dintre bacterii și virusuri, care, atunci când se finalizează prin ‘victoria’ bacteriilor mai puțin nocive, au ca efect secundar replicarea unor secvențe ADN ale virusurilor nocive în structura genomului lor propriu. Fenomenul era cunoscut de la începutul mileniului și utilizat în industria alimentară în fabricarea iaurturilor și a unor brânzeturi. Descoperirea celor două savante, numită Clustered, Regularly Interspaced, Short Palindromic Repeats (CRISPR) împreună cu o proteină numită Cas9 permite editarea precisă a unui fragment ARN care este replică a ADN-ului viral. Revoluția discretă care a avut loc în ultimii ani constă în finalizarea cu succes a unor planuri de tratament în domeniul medical, bazate pe această tehnologie care oferă soluții personalizate sau generice unor boli considerate până acum incurabile, progrese în biologie care reprezintă un salt calitativ semnificativ în crearea de noi specii de plante adaptate schimbărilor climatice, readucerea la viață a unor specii de animale dispărute de mii de ani, și chiar intervenții la nivelul embrionilor umani – domeniu foarte problematic nu doar din punct de vedere științific ci și din perspectiva etică. Practic, este posibilă astăzi, în condiții de laborator, dar și cu perspectiva unor procedee industriale în curând, editarea genetică de orice fel, folosind tehnologia CRISPR. Perspectivele sunt fantastice, pericolele sunt și ele semnificative.
O regăsim pe Emmanuelle Charpentier în poziția de co-fondatoare a firmei elvețiene CRISPR Therapeutics, care împreună cu firma americană Vertex Pharmaceutical este una dintre cele două furnizoare ale tratamentului genetic Casgevy al unei boli numite siclemie (sickle cell disease), care se manifestă prin deformarea celulelor roșii din sânge. Boala produce dureri recurente și scade semnificativ speranța de viață a pacienților. Până recent nu exista tratament. Casgevy constă în prelevarea de probe de măduvă de la pacienții bolnavi, crearea de celule editate genetic și reinjectarea în organism, printr-o operație de transplant de măduvă. În testele clinice pentru aprobare, Casgevy a dat rezultate în cazul a 39 de pacienți din 42. Tratamentul a fost aprobat pentru utilizare în Marea Britanie și în Statele Unite. Singura problemă este că un asemenea tratament personalizat costă 2,2 milioane de dolari pentru fiecare pacient. Modelul acesta poate fi utilizat în tratamente de excepție, dar nu este sustenabil pentru tratamente pe scară largă nici pentru firmele producătoare și nici pentru societățile de asigurare. Trebuie găsite metode mai economice, prin care tratamentele să fie administrate la costuri reduse, unui număr mai mare de pacienți. Speranța constă în tratamentele numite ‘in vivo’, în care editarea are lor în corpul pacienților și nu sunt necesare transplanturi. Candidatul cel mai promițător, verificat deja în procesele de producție ale vaccinurilor anti-covid, este cel bazat pe nano-particule de grăsime (lipid nanoparticles – LNP). Fiecare particulă conține atât un sistem de ghidare CRISPR, cât și o molecula mRNA (ARN mobil), care va produce proteina editoare. În termeni matematici, este vorba despre combinația dintre un vector de poziție și unul de acțiune. Un tratament de prevenire a colesterolului propus de firma Verve Therapeutics a dat rezultate bune până când a trebuit să fie întrerupt, deoarece unul dintre pacienți a prezentat o reacție alergică la LNP. Potențial, dacă sunt clarificate și înlăturate aceste probleme s-ar putea să se fi găsit un tratament al afecțiunilor cardiovasculare cum este ateroscleroza, care afectează peste 300 de milioane de oameni. Jennifer Doudna, co-inventatoarea CRISPR, propune o variantă perfecționată a LNP-urilor, care acționează generic asupra tuturor tipurilor de celule, numită ‘envelopped delovery vehicles’, care sunt fabricate folosind o tehnologie similară și au ca țintă diferitele tipuri de celule specifice. O alternativă pentru CRISPR este și ea studiată. Este vorba despre editarea epigenetică. În loc să modifice sau să insereze secvențe noi în genom prin intermediul ‘foarfecilor genetice’, editarea epigenetică propune inhibarea producției anumitor proteine prin intermediul ‘lacătelor biologice’, folosite de organisme pentru a diferenția tipurile specializate de celule în dezvoltarea fătului uman. Modificările, neafectând secvențele genetice, sunt temporare, însă tratamentele ar fi la fel de lipsite de riscuri și la un cost admisibil ca și administrarea de vaccinuri.
Editarea genetica a plantelor este, cel puțin dintr-un punct de vedere, mai complicată decât pentru organismele animale complexe, cum ar fi organismul uman. Genetica plantelor însăși este mai complicată. Organismul uman are un singur genom, plantele cum este grâul au trei. Pentru a influența structura genetica, editarea prin CRISPR ar trebui făcută în toți trei genomi. Editarea genetică este deja folosită în plante de aproape două decenii, fiind mult mai puțin încetinită de precauții regulatorii. Țările care permit o activitate fără restricții în editarea genetică a plantelor sunt Statele Unite, Canada, Chile, Australia și Japonia. China, India și majoritatea țărilor Americii de Sud permit editarea genetică de la caz la caz. Uniunea Europeana nu a ajuns încă la o concluzie și deocamdată editarea genetică nu poate avea loc decât cu aprobări speciale, în timp ce Rusia sau Mexic o interzic cu desăvârșire. Acolo unde este deja permisă, rezultatele sunt spectaculoase. Porumbul este cereala cea mai manipulată genetic, cu specii foarte productive și rezistente la insecte, generate artificial prin editare genetică. Alte povești de succes sunt legate de semințele de muștar. Cercetările în curs se aplică unei game largi de plante adaptate schimbărilor climatice (orez în zone aride, cereale în condiții climatice diferite de cele din zonele de origine). Oponenții susțin că riscurile consumului de plante editate genetic sunt mari și nu pot fi verificate înainte de mulți ani de studii temeinice, în timp ce suporterii sunt de părere că este preferabil consumul de cereale sau legume modificate genetic celui al recoltelor tratate chimic și că, în definitiv, tehnicile de combinare a unor plante diferite sunt practicate în agricultură (altoirile) cu mult înaintea geneticii. Fapt este că atunci când mâncăm porumb în Statele Unite, șansele de a consuma porumb modificat genetic sunt astăzi de peste 90%.
Cum acționează editarea genetica în cazul animalelor? Cu câteva zile în urmă a făcut senzație știrea nașterii a doi pui de lupi albi (white wolfs sau dire wolfs), o specie considerată dispărută de 12 mii de ani. Cercetătorii care au creat senzația au explicat că au operat modificări genetice în 14 locuri din secvențele ADN și au implantat celulele rezultate în uterul unei lupoaice cenușii (specia supraviețuitoare dominantă în America de Nord și în lume). Controversele au apărut imediat. Sunt aceste animale realmente lupi albi, sau mai degrabă lupi cenușii cu modificări genetice? Vor rezista la fel de bine în natură? Se vor transmite caracteristicile (re)dobândite în generațiile următoare? În general, ce rost are ca știința să investească în de-extincție (readucerea la viață a speciilor dispărute), în loc să le protejeze pe cele încă existente? Firma Colossal Biosciences își propune readucerea la viață a mamuților. În ce scop? Ca o fază intermediară, ei au anunțat, tot în săptămânile precedente, despre crearea unor șoareci cu caracteristici de mamuți. Atunci însă când operația va fi făcută unor elefanți, ce vor fi organismele rezultate – mamuți sau elefanți cu blană? Care va fi soarta lor – traiul in grădini zoologice? Poate că eforturile savanților specializați în editare genetică (și nu sunt prea mulți în lume) ar trebui îndreptate spre crearea de specii care să devină donatori de organe cât mai compatibile cu organismul omenesc. Se știe că porcii sunt animalele cele mai apropiate omului ca structură ADN. O altă aplicație ar fi eliminarea transportului paraziților care cauzează malaria, prin modificări genetice aplicate speciei țânțarilor. Aceleași precauții și poate reglementari și legislație ca și în cazul plantelor ar trebui aplicate și în practicile modificărilor genetice la animale.
În final, progresele ingineriei genetice au ajuns să fie aplicabile și oamenilor. Practica editării genetice în stadiul embrionar și chiar înainte de acesta a creat deja dispute etice și juridice aprinse. Biologul chinez He Jiankui a fost condamnat în 2019 la trei ani de închisoare pentru delictul de a crea embrioni editați genetic, pentru a le crea imunitate la SIDA. Doi copii s-au născut în urma experimentelor sale. Recent, He Juankui s-a reîntors la cercetare și la practică, după ce și-a ispășit pedeapsa. Pentru cine lucrează el, este o informație păstrată deocamdată secretă. Semnificația angajării sale nu a scăpat însă comentatorilor. Înseamnă, spun ei, că societatea și comunitatea științifică a devenit mai tolerantă fata de aceste activități. Unul dintre promotorii ‘libertății’ de a edita embrionii este filosoful australian (bănuiesc, cu rădăcini romanești) Julian Savulescu, care a publicat în periodicul ‘Nature’, în luna ianuarie, un articol favorabil editării multiple în același embrion. Spre deosebire de tratamentele bazate pe foarfecele genetic CRISPR, editarea embrionară în fazele incipiente ale sarcinii are avantajul siguranței aproape totale că acele caracteristici genetice care contează vor fi transmise generațiilor viitoare. Un pas prea departe? Comunitatea științifică și publicul larg sunt încă nedeciși. Pe măsură ce știința avansează în înțelegerea structurii genomului și a rolului fiecărei gene, perspectiva proiectării viitorilor copii încă din timpul sarcinii este din ce în ce mai reală. Joaca de-a Dumnezeu poate fi însă periculoasă, medical și social. Repararea defectelor genetice este dezirabilă, dar va fi ea accesibilă tuturor? De aici până la crearea de copii ‘perfecți’ sau de super-copii este doar un pas. Până atunci însă, se perfecționează și se diversifică tratamentele ‘in utero’, al căror scop este prevenirea și eliminarea încă înainte de naștere a anumitor boli. Perspectivele sunt fantastice, însă riscurile există și ele trebuie luate în considerare, iar dilemele morale legate de ingineria genetică trebuie să fie obiectul unor dispute publice – nu doar apanajul savanților și al unui grup restrâns de susținători ai acestora.
(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
The Taviani brothers are no more. First, Vittorio died in 2018, and last year Paolo also left us. They leave behind about 20 feature films and a few more short films and collaborations on collective creations. They also wrote most of the scripts together, creating characters who confront history and who sometimes make history, but who are always people in whom viewers can recognize themselves and identify with. This is also the case with the heroes of ‘Good Morning Babilonia‘, the film written and directed by them in 1987, whose story takes place mostly in America at the beginning of the 20th century and which is spoken almost entirely in English. It is a kind of exception in the career of the two brothers, who after several remarkable successes in Italy and Europe (including awards at the Cannes festivals) were trying to broaden their audience by conquering the American public as well. They didn’t really succeed (not commercially, anyway) in this attempt, but the result is still a beautifully written and narrated film, which combines a story of emigration with a spectacular episode in the history of the art of film.
If this film had been made by American directors, we could have categorized it as an American saga. However, the story begins and ends in Italy. Nicola and Andrea are the youngest of the seven Bonnano brothers, descendants of a dynasty of restorers of churches and cathedrals. Their father’s restoration business goes bankrupt and the two brothers decide to go to America to collect money and win it back. Young, beautiful, hardworking and resourceful, they will manage to reach Hollywood after many adventures and trials typical of the difficult path of economic immigrants at the beginning of the 20th century. It is not easy to break into Hollywood either, but a new industry is born here, that of cinema. The seeds of what we know will become the big studios are already here – super-powerful producers, directors with grandiose visions, hundreds of aspiring actors – bold men and beautiful young actresses – dreaming of becoming stars and ready to do almost anything for it. Nicola and Andrea will eventually manage to attract the attention of director D.W. Griffith, using their home-grown craft and art to create an important part (the elephants!) of the sets of the famous film ‘Intolerance’. When the two marry two beautiful aspiring actresses, the film seems headed for a happy ending. However, fate decides otherwise, both in terms of their personal lives and through the outbreak of World War I. Separated, the two brothers will return to Europe and only a tragic ending will reunite them.
I like films that describe the experience of immigration to the ‘land of all possibilities’. Over time, I discovered that among the most interesting films of the genre are those made by non-American directors and screenwriters that describe the story of emigration to America from the immigrants’ perspective. It seems to me that ‘Good Morning Babilonia‘ also falls into this category. The most successful scenes of the film are – in my opinion – those that reconstruct early Hollywood, with dusty streets between orchards, with studios in formation and with characters in whom we recognize the pioneers of the dreams industry. If the two brothers – played by Vincent Spano and Joaquim de Almeida – are fictional characters (perhaps inspired by the biographies of the Taviani brothers themselves), there is a real historical character in the film, that of D.W. Griffith, played by Charles Dance, one of those actors who turn supporting roles into jewels. Dance/Griffith has a monologue in the film that, although a little theatrical, conveys a beautiful idea. Addressing the father of the two brothers, invited to their double wedding, the director compares the films of the century that was beginning to emerge to the Romanesque cathedrals of medieval Italy, paying homage to the anonymous craftsmen who invested talent and effort in their construction. It is an impressive homage to art and one of the reasons why this film has a chance to remain in the memory of viewers.
