‘Hang ‘Em High‘, made in 1968 and directed by Ted Post, marks the return of Clint Eastwood to the United States after becoming an international star in the series of three famous spaghetti westerns made by Sergio Leone. Most film historians today consider Leone to have saved the genre, or, if not saved it, at least revolutionized it, adding realism and color, alternating slow cinematic exposition with bursts of lightning-quick action, creating memorable lead and supporting characters and soundtracks that entered in every film score charts of all time. American critics and viewers of the time were not convinced and considered European Westerns to be violent vulgarizations, detached from the historical background that represents one of the fundamental myths of American nation building. The screenplay of ‘Hang ‘Em High‘ tries to use Eastwood‘s success but compensate for the lack of authenticity of films made overseas. I think it succeeds quite well in this regard, setting the story in a historical moment known to Americans and raising some moral and legal issues worthy of being addressed on screen. Eastwood‘s character is basically a continuation of the one in Leone’s films. Eastwood really wanted and recommended the Italian director for this film, but he was already busy with the casting of ‘Once Upon the Time in the West’ and would not make a film in America until 16 years later. Ted Post was eventually chosen to direct the film. The result is not without qualities but leaves the impression that it could have been a great film under the guidance of another director.
‘Hang ‘Em High‘ is a revenge movie. The story takes place in Oklahoma, which was one of the last US states to join the Union, in 1907. During the long transition period that preceded this act, the power of the judges was extremely high and they were assisted by armed federal officers called ‘marshals’. The frail institutions of the law could not cope in a huge territory, and often the population did its own justice. Or injustice. One such incident triggers the story in the film, when ex-cop Jed Cooper is wrongly accused of stealing a herd of cows and murdering their owners. He is condemned on the spot and hanged in the middle of the prairie by a group of men who were on his trail. They don’t do their job well and Jed is rescued by a lawman and brought before Judge Fenton, who understands the situation and releases him, proposing that he become a ‘marshal’ under his comand. Jed accepts, with the goal of using his newfound powers as a lawman to catch and punish those who had wrongfully convicted and nearly killed him. The balance between justice and revenge, between the need for order and the avoidance of unjust punishment, will be tested several times in the events that follow.
The script has a fairly solid historical basis and raises interesting issues related to the power of justice, crowd psychology, and the irreversibility of the death penalty. Eastwood brings back to the American historical background the character created for him by Sergio Leone. As a vengeful gunslinger he is flawless. The problem is that the group of ‘bad guys’ he faces is kind of undifferentiated, none of these characters give us, viewers, time and enough reason to hate him. There is also a romantic sub-conflict, a rather thin one, the only point of interest here being the presence of Inger Stevens, a beautiful actress of Swedish origin, with a tragic destiny (she would die two years later). A very interesting character could also have been that of the all-powerful Judge Fenton, but unfortunately Pat Hingle plays him rather without nuances and the expositions of his motivations are too rhetorical. I found the public execution scene exceptional. Dominic Frontiere‘s music tries to emulate Ennio Morricone’s, but it’s far from adapting to the story as it happened in the European films. To create good film music, it’s not just the sound that matters, but also the sync with what we see on the screen. ‘Hang ‘Em High‘ seems to have aspired to match Sergio Leone’s westerns and be as captivating as them, but Sergio Leone is missing.
I very seldom have the opportunity to watch films from the Republic of Moldova, and that’s why I was happy that ‘Carbon‘, released in 2022, directed by Ion Bors based on a script written by Mariana Starciuc, was included in the program of the Romanian film festival that is taking place these weeks in Israel. The film is a co-production of studios from Spain, Romania and the Republic of Moldova, but the subject, cast and most of the technical team are from Moldova. Going back three decades, to the beginnings of the Republic of Moldova, ‘Carbon‘ presents, in the form of farce mixed with thriller, not only an episode from the birth of one of the youngest European states, but also draws with the tools of satire a picture of the main lines of one those unresolved conflicts that smolder on the periphery of Europe and of the former Soviet empire.
The story takes place in 1992, in a Moldovan village on the right bank of the Dniester. The Republic of Moldova is preparing to celebrate one year since its independence, but changes are happening slowly. Plates with the names of stores or even those of state institutions, are written some in Latin characters, others in Cyrillic. The tricolor flags are still uncertain about the choice of colors. The mayor and the militia man also seem to be descendants of previous periods, while agricultural work is still done in the kolkhoz. Only the priest has gained more influence, but he doesn’t quite know what to do with it. A few kilometers away, an armed conflict is taking place between the new Moldova and the pro-Russian separatists on the other side of the Dniester. It seems more like a conflict between gangs of mercenaries, ex-soldiers returned from Afghanistan, and anyway, the fate of the confrontation is being negotiated thousands of kilometers away, in Moscow. The main heroes of the film belong to different generations. Vasea is a veteran of the wars of the former Soviet Union. Dima is a young man who sees no way out of his hopeless village life except by enlisting in the army in order to receive the benefits promised to war heroes. Vasea will lead Dima to the front, but on their way, on the side of the road, they find a charred corpse. The dead deserves a proper burial. If it is the body of a Moldovan soldier, even a hero’s funeral. But what if it’s the dead body of an enemy soldier? Or maybe even of an important personality, because next to it is the burnt carcass of what used to be a luxury car. The complications are just beginning for the two, but also for the mayor, militiaman, priest, head of the collective farm and for the entire village.
The story in the film is a combination of history with absurdity, thriller with dark humor. The characters are genuine and human, and viewers will quickly fall under their spell and accept them with their pains and weaknesses. Where does this humor come from, humor without which the heroes could not survive and films like this would turn into dark dramas or horror stories? “Carbon” is inspired by Caragiale’s social and political satire but also by the adventures of Ilf and Petrov’s heroes, who acidly described the phenomena of another revolutionary transition, the one from the beginning of the Soviet system. But there is another influence here, and it is that of the movies of filmmakers such as Emir Kusturica, films that describe the breakup of the former Yugoslavia and the violent ethnic conflicts that arose almost overnight between those who until yesterday had been neighbors and coexisted more or less peacefully. I thought the acting was excellent. I will mention the names of Dumitru Roman (Dima) and Ion Vantu (Vasea), but the whole team is playing very well. My last reference about a director from Moldova is related to the films of Emil Loteanu, made 50 years ago. Ion Bors (for whom ‘Carbon‘ is the debut feature film) and his generation colleagues seem determined to write a new page in a cinematography that defines its artistic identity, along with everything that happens around.
Eroina articolului de astăzi din rubrica CHANGE.WORLD este o astronomă și astrofiziciană care a dat răspuns uneia dintre întrebările care au preocupat omenirea încă din zorii istoriei. Din ce sunt făcute stelele? Numele ei este Cecilia Payne-Gaposchkin, iar studiile și descoperirile ei au zdruncinat din temelii concepții înrădăcinate de secole în lumea științei, dar și în teologie. La fel ca în cazul altor femei cu realizări remarcabile în știință sau în alte domenii, contribuțiile ei au fost umbrite și asumate de ‘colegii’ bărbați, iar recunoașterea a venit târziu sau se află încă în desfășurare. Să aducem și noi contribuția noastră, cunoscând-o.
(sursa imaginii: By Smithsonian Institution/Science Service, restored by Adam Cuerden – Air and Space Museum online gallery, Public Domain, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=140704011)
Cecilia Helena Payne s-a născut odată cu secolul XX, în 1900, la Buckinghamshire, în Anglia, fiind unul dintre cei trei copii ai Emmei Leonora Helena (născută Pertz) și a lui Edward John Payne, avocat, istoric și muzician din Londra, care își făcuse studiile la Oxford. Tatăl său a murit când ea avea patru ani, lăsând-o pe mamă să crească singură familia. La 12 ani, după ce văzuse un meteorit străbătând cerul nopții, Cecilia a declarat că va deveni astronomă. A urma studii de știință, ca să nu mai vorbim despre o carieră științifică, era încă o excepție pentru o fată tânără în Anglia acelei perioade. Abia în 1919, după ce a câștigat o bursă care să-i acopere cheltuielile pentru studii, Cecilia a ajuns la Colegiul Newnham de la Cambridge. A urmat aici studiile complete, ba chiar a și devenit responsabilă de micul observator astronomic al colegiului, dar nu a primit diplomă. La Cambridge, femeile nu au primit diplome până în anul 1948. Interesul ei pentru astronomie s-a accentuat după ce a participat la o prelegere susținută de astronomul englez Sir Arthur Eddington despre expediția sa din 1919 în largul coastei de vest a Africii, pentru a observa și fotografia stelele în timpul unei eclipse de soare, cu scopul de a testa justețea teoriei relativității generalizate a lui Albert Einstein. Mai târziu va spune despre acesta conferință: „Rezultatul ei a fost o transformare completă a imaginii mele despre lume.” Cecilia Payne și-a dat seama că singura ei opțiune de carieră în Marea Britanie ar fi fost să devină profesoară, așa că a căutat ocazii care să-i permită să se mute în Statele Unite. După ce i-a fost prezentată lui Harlow Shapley, directorul Observatorului Colegiului Harvard, care tocmai pusese bazele unui program de studii în astronomie, ea a părăsit Anglia în 1923. Acest lucru a fost posibil printr-o bursă concepută pentru a încuraja femeile să studieze la observator. Colega ei de generație, americana Adelaide Ames, devenise prima studentă cu o asemenea bursă, în 1922. Avea să fie cea mai bună prietenă a Ceciliei până la moartea sa timpurie într-un accident pe mare în 1932.
Compoziția stelelor fusese până atunci cercetată, discutată și descrisă în nenumărate cărți de astronomie și fizică. Subiectul avea profunde implicații religioase, căci bolta cerească era considerată, în majoritatea religiilor, o casă a zeilor sau un posibil loc de odihnă sau damnație eternă al sufletelor. Cele mai vechi cataloage de stele cunoscute fuseseră întocmite de vechii astronomi babilonieni din Mesopotamia, la sfârșitul mileniului II î.Hr., în timpul perioadei Kassite (c. 1531 î.Hr. – c. 1155 î.Hr.). Primul catalog de stele din astronomia greacă a fost creat de Aristil în jurul anului 300 î.Hr., cu ajutorul lui Timocharis. Astronomii islamici ai Evului Mediu au dat multor stele nume arabe care sunt încă folosite astăzi și au inventat numeroase instrumente astronomice pentru calculul pozițiile stelelor. Știința spectroscopiei stelare a fost inventată în secolul al XIX-lea de germanul Joseph von Fraunhofer și italianul Angelo Secchi. Comparând spectrele stelelor, precum Sirius cu Soarele, ei au găsit diferențe în grosimea și numărul liniilor lor de absorbție – liniile întunecate din spectrele stelare cauzate de absorbția de către atmosferă a unor frecvențe specifice. Era pusă sub semnul întrebării o concepție îmbrățișată și de oamenii de știință, și de Biserică. Universul nu este omogen. Stelele diferă și ele în compoziție, și aceasta evoluează în timp după vârstele astrelor. Ceea ce în religie, filosofie și știință era numită ‘teoria uniformității Universului’ părea să nu se verifice când venea vorba despre compoziția stelelor. Oamenii și tot ceea ce ne înconjoară – animale, plante, planeta noastră – sunt alcătuiți din același ‘praf de stele’, dar acesta este răspândit în mod diferit și neuniform în Univers. Surprizele însă abia începeau.
Când Cecilia Payne a ajuns la Harvard, în 1923, a găsit acolo o formidabilă bază de date neprelucrate, inclusiv mii de fotografii și măsurători spectrometrice, informații acumulate în peste 40 de ani de observații ale boltei cerești. Avea să descopere repede că recrutarea sa ca femeie cercetătoare (ca și a prietenei ei, Adelaide Aymes) de către Harlow Shapley, directorul Observatorului, avea ca scop utilizarea tinerelor femei drept ‘calculatoare’ – pe baza unei concepții (sau prejudecați?) conform căreia femeile cu pregătire științifică și talente în matematică ar fi mai dotate în prelucrarea meticuloasă a unor cantități mari de date. Întâmplător sau nu, pentru poziții asemănătoare aveau să fie recrutate cu patru decenii mai târziu femeile din echipele de ‘calculatoare’ care au adus o contribuție remarcabilă în programul de explorare spațială Apollo. Am scris despre povestea lor într-un articol din anii trecuți al acestei rubrici, ele fiind și eroinele filmului artistic ‘Hidden Figures’. Cele două ‘gemene celeste’, cum erau numite Cecilia și Adelaide la Harvard, aveau să preia cercetările lui Shapley și să le îndrepte într-o direcție complet nouă. Miile de imagini generate de spectrometre transformau compoziția chimică a stelelor în culori diferite, codificând astfel materialele din care erau formate astrele. Culoarea identifică substanța, intensitatea ei, ponderea în compoziția chimică, precum și poziția, temperatura fiecărui element. Payne a reușit cu precizie să găsească relația dintre compoziția spectrală a stelelor și temperaturile lor reale, aplicând teoria ionizării a fizicianului indian Meghnad Saha. Ea a arătat că marea variație a liniilor de absorbție stelare se datora cantităților diferite de ionizare la diferite temperaturi, nu cantităților diferite de elemente. De asemenea, a descoperit că siliciul, carbonul și alte elemente comune văzute în spectrul Soarelui erau prezente în aproximativ aceleași cantități relative ca și pe Pământ, ceea ce confirma teoria care susținea că stelele aveau aproximativ aceeași compoziție elementară ca și planetele lor. Diferența esențială descoperită de ea era că heliul și în special hidrogenul erau mult mai abundente (pentru hidrogen, cu un factor de aproximativ un milion). Teza ei de doctorat, publicată în 1925, concluziona că hidrogenul este componenta dominantă a stelelor, făcându-l cel mai abundent element din Univers.
Rezultatele obținute de Cecilia Paynes, publicate de aceasta într-o carte cu titlul ‘Stellar Atmospheres’, par astăzi foarte firești, ele încadrându-se în teoriile acceptate (în evoluție însă și ele) despre originea și expansiunea Universului. Hidrogenul și Heliul sunt cele mai simple elemente. Toate celelalte elemente chimice își au originea în reacțiile atomice complexe care au loc în procesele de naștere și de evoluție ale stelelor. Și totuși, la publicarea tezei de doctorat și a cărții, acestea au fost imediat contestate cam de întreaga comunitate științifică. I s-a cerut să repete calculele. O concentrație de un milion de ori mai mare de hidrogen în Soare decât cea estimată până atunci? Trebuie să fie undeva o greșeală! Desigur, nu era nicio eroare. Când disertația lui Payne a fost verificată în procesul de ‘peer review’, de astronomul Henry Norris Russell, acesta a descurajat-o să concluzioneze că Soarele este compus predominant din hidrogen, deoarece ar fi contrazis consensul științific al vremii conform căruia compoziția Soarelui și a Pământului erau similare. Cu mare regret, tânăra cercetătoare a declarat că rezultatele sunt ‘ciudate’. O fi spus și ceva în stilul lui Galileo Galilei ‘eppur și muove’? Nu vom ști niciodată. S-a întâmplat însă în anii următori ceva mult mai grav. Russell a continuat cercetările proprii care foloseau o altă metodologie și patru ani mai târziu a publicat o carte proprie, în care anunța cu surle și trâmbițe că Soarele este compus în proporție de 98% din hidrogen și heliu. Exact ceea ce susținuse Cecilia Paynes, a cărei contribuție era menționată într-o notă spre sfârșitul cărții lui Russell. Savantul faimos, bărbat pe deasupra, prelua meritele unei descoperiri făcute și publicate cu ani în urmă de tânăra cercetătoare venită din Anglia, pe care o și criticase public în referatul sau științific.
După doctorat, Payne a studiat stelele cu luminozitate ridicată pentru a înțelege structura Căii Lactee. Mai târziu, ea a cercetat toate stelele mai strălucitoare decât magnitudinea a zecea pe scara care determină intensitatea luminoasa a stelelor. Apoi a studiat stelele variabile, făcând peste 1 250 000 de observații împreună cu asistenții ei. Această lucrare a fost extinsă ulterior la Norii Magellanici, adăugând alte 2 000 000 de observații ale stelelor variabile. Aceste date au fost folosite pentru a determina căile evoluției și ciclurilor de viață stelare. Concluziile au fost publicate în a doua sa carte, ‘The Stars of High Luminosity’ (1930). În 1931, Payne a devenit cetățeană americană. Într-o călătorie în Europa, în 1933, l-a întâlnit în Germania pe astrofizicianul de origine rusă Serghei Gaposchkin. L-a ajutat să obțină o viză pentru Statele Unite și s-au căsătorit în martie 1934, stabilindu-se la Lexington, în statul Massachusetts, la distanța unei scurte navete de Universitatea și Observatorul Harvard. Aici avea să devina în 1956 prima femeie profesor la Facultatea de Științe și Arte.
Cecilia Payne-Gaposchkin a devenit agnostică în cursul vieții sale. În autobiografia ei, ea relata că, atunci când era în școală, a făcut un experiment privind eficacitatea rugăciunilor, împărțindu-și examenele în două grupuri, rugându-se pentru succes doar pentru cele dintr-un grup, celălalt fiind un grup de control. A obținut notele mai mari în ultimul grup. Regretul ei cel mai mare a fost cel de a fi cedat autorității forurilor științifice și a-și fi exprimat public dubii față de rezultatele propriilor cercetări, deși toate informațiile și raționamentele științifice indicau că avea dreptate. Când preda, fuma țigară de la țigară și ochii îi erau mai tot timpul îndreptați în sus, de parcă ar fi căutat stelele. Mesajul ei pentru studenți era: ‘Dacă sunteți siguri de fapte, apărați-vă până la capăt pozițiile!’
(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
What genre of movie are we watching? This is one of the questions that the viewers of the film ‘Oameni de treabă‘ (the title in the English distribution is ‘Men of Deeds‘), made in 2022 by the director Paul Negoescu, which I saw during the Romanian Film Festival in Israel, initially scheduled for October 2023, are asked to answer. At some moments we have the feeling that we are watching a comedy, then a thriller, later a a drama of personal failure and permanently a political satire of the eternal Romanian unreality. It’s yet another demonstration of how relative the divisions in cinematic categories and genres are. A good movie is a good movie. The shelf on which film critics or historians place it is less important.
The story takes place in one of the most beautiful areas of Romania, in Bucovina, in a village at the border of Europe. ‘Oameni de treabă‘ has two main characters: a rooster who escapes to an uncertain freedom from a truck transporting poultry and a policeman named Ilie, a man in his 40s who has not really succeeded in life and who lives alone, dreaming of buying land for an orchard and remarrying, after his first marriage ended in divorce. He is the village policeman and the trusted man of the mayor Constantin, kind of as ‘godfather’ (as in the mafia), who controls almost everything that happens in the village, legal or especially illegal. A young police officer is assigned as his subordinate just when a crime happens in the village. The curiosity and probity of the young man, who begins to investigate the crime, risks disturbing the order that had kept the village relatively prosperous (compared to other surrounding villages) due to the fact that things were going ‘as always’. When the violence escalates, Ilie will be faced with the dilemma of continuing to accept submission and collaboration with the corrupt environment. But what is the limit of accepting compromises?
Iulian Postelnicu achieves an exceptional acting creation in ‘Oameni de treabă‘. Policeman Ilie belongs to that category of heroes that we don’t know exactly how to categorize – positive or negative? He is a kind of modern Pristanda, the policeman devoted to the mayor, obediently carrying out his orders, convinced to a point that this is the way things were always and will be forever. Always astounded by what happens to him, he tries to overcome the impasse in which his life was and knows that he can only do it by accepting compromises and deluding himself that everything is for the good and the tranquility of the community. And yet, when the injustices around him exceed the limit of violence, when people he knows and who depend on him and his position as a lawman are hurt, something happens. But the price of rebellion is huge, even for a man of the system. Another formidable performance is that of Vasile Muraru as the corrupt mayor, who reminded me of the late Ernest Maftei in several memorable roles. The combination of drama and comedy, thriller and satire works quite well, but what stays in the memory, and thanks to the actor for this, are the long close-ups of the hero’s moments of solitude and balance. Romanian viewers will recognize themes already covered by the Romanian films, related to the endemic corruption and the disintegration of rural society, but for me the personal dramas are the ones that impressed me the most. The ending is memorable and changes a lot in the perspective of what happened up until that point. I would have cut it a minute earlier. It would have been brilliant. (‘Let’s go fishing somewhere else.’)
‘Mademoiselle Chambon‘ is the first film from Stéphane Brizé‘s filmography that I have the opportunity to watch. It was made in 2009 and the script, on which Brizé is co-author, is an adaptation of a novel by Eric Holder. It’s a low-key and unlikely love story between a man and a woman who have little in common, who meet by chance and discover each other’s loneliness and vulnerability. Love stories have no boundaries or rules, they say. Is it so?
The heroes of ‘Mademoiselle Chambon‘ are in mid-life. Jean is a bricklayer and a handyman, he does house renovations and is married to Anne-Marie in what seems to be a perfectly normal marriage and, if not happy, at least free of any grievances and problems apart from perhaps those of their ten-year-old son’s school grammar lessons. Véronique Chambon is a substitute teacher. For reasons never revealed, she teaches almost every year in a different place in France replacing the permanent teachers who are on medical or maternity leave. Her only passion is the violin, but she hasn’t played it in a long time, especially in public. When Anne-Marie is forced to stay at home for medical reasons, Jean takes her place in dealing with their son’s school and meets mademoiselle Chambon. An initially discreet and unacknowledged bond grows between the two. Jean is attracted by the woman’s vulnerable loneliness but also by the half-opening of a door to other horizons – the music she practices as a hobby, the different places she had known. Véronique discovers the man who represents perhaps what she lacked in life – stability and a support during the long periods of loneliness. The relationship evolves and reaches the point where a decision would trip the balance and change the directions of the destinies of the two heroes, but also of Jean’s family. What will be the decision? Does this relationship have any chance?
‘Mademoiselle Chambon‘ is a special film also because Stéphane Brizé chose to cast in the lead roles Vincent Lindon and Sandrine Kiberlain who, in addition to being two wonderful actors, had also been a couple and then husband and wife for a decade before the shooting of the film. Their relationship had ended, but they remained on good terms and agreed to play together. It would not be their last collaboration on the screen. Their presence, the way they interact, the discretion with which they develop their characters and the way they build the connection between them on screen is formidable. However, a warning is also in order here. ‘Mademoiselle Chambon‘ is about psychological depth and subtlety and not about an externalization of feelings as we are used to in many other films with romantic stories. Impatient viewers might be lost in a few scenes where the stares, the silences, the half-open doors, the windows that offer a limited perspective of the outside world, the music played with internalized passion by Sandrine Kiberlain (who honed her violinist skills for this film) play the main role. There are long scenes, some static, that demand to be watched carefully. I was one of the patient ones and I think I had a lot to earn.
‘The Pink Panther Strikes Again‘ (1976) is the fifth film in the original series of films directed and written (most of them) by Blake Edwards and starring Peter Sellers as Inspector Jacques Clouseau. I can forgive the Edwards-Sellers couple anything, as they authored the brilliant movie ‘The Party’ (1968), one of the best comedies ever made. Among the series that belong to the cops comedy genre, this is one of the most successful, and this film is considered one of the best in the series. The ultimate criterion for judging a comedy is the quantity and quality of laughter it generates. From this point of view, ‘The Pink Panther Strikes Again‘ was and remains a successful film almost 50 years after its release.
Inspector Clouseau, a walking disaster whose combination of innocence and incompetence solves any case and defeats any enemy, investigates the escape of Dreyfus, his former boss, from the mental asylum where he had been imprisoned. He kidnaps a scientist competent enough to create a weapon that destroys the United Nations building in seconds, and with which he can threaten to further destroy entire nations. The goal? Blackmailing world governments to hand over or kill Clouseau. He is on his trail, but on his trail are the paid assassins of every secret service in the world, all ready to kill Clouseau to save the planet.
The pseudo-detective story intents to be (also) a parody of James Bond movies. The best comedy scenes in this series of Clouseau’s adventures might well belong to the period of silent film comedies. ‘The Pink Panther Strikes Again‘ contains several such scenes that would find a good place in the comedy anthologies of the 1920s. It’s what merely remains of this movie. Peter Sellers and Herbert Lom are excellent, and we also have the pleasure of seeing Omar Sharif in an uncredited role for a few minutes. Behind the mask of the character, Peter Sellers seems genuinely unhappy. But this is already the subject of another film.
În anul 2024, aproape jumătate din populația lumii a fost sau va fi chemată să voteze. Vor avea loc alegeri pe 4 continente, în 64 de țări în care trăiește 49% din populația lumii. Ele vor avea loc pentru funcții la toate nivelele, de la șefiile de state, trecând prin parlamente și până la nivel regional sau local. Vor fi aleși președinți, prim-miniștri, deputați în parlamente, judecători, primari și membri ai consiliilor locale. Alegeri vor avea loc în democrații, în democrații care se declară drept ‘iliberale’ și în democrații doar cu numele. Ceea ce este comun tuturor este faptul că o majoritate a alegătorilor își va baza votul pe informații primite pe Internet. Și, așa cum știm, așa cum am discutat de multe ori în rubrica CHANGE.WORLD, pe Internet circulă multă informație falsă și dezinformație. O parte din aceasta este și va fi generata intenționat, în scopuri de propagandă politică. Veștile bune sunt că falsurile de pe internet pot fi detectate în cea mai mare parte a cazurilor și că identificarea lor nu este foarte complicată, deși cere puțin efort, dar mai ales dorință de a nu ne lăsa păcăliți și influențați. În articolul acesta, voi discuta câteva exemple și voi aduce în discuție și metodele care pot să ajute. Voi aborda și legătura dintre dezinformare și Inteligența Artificială (AI), care îi poate ajuta pe generatorii de falsuri, dar și pe cei care luptă pentru identificarea și neutralizarea acestora.
Voi discuta în articol trei exemple bazate pe postări de pe Facebook la care am fost expus în săptămâna care a trecut. Primul dintre ele este o postare pe care au preluat-o și distribuit-o mai departe (au ‘shareuit-o’) mulți dintre prietenii mei de Facebook cu vederi politice conservatoare. Cel puțin zece dintre ei, poate chiar spre 20. Era o știre despre actorul Clint Eastwood, care ar fi decis să returneze cele șase premii Oscar și statuetele aferente, ca protest contra tendințelor ‘woke’ ce domină astăzi la Hollywood. Mie, știrea mi s-a părut prea bună (pentru prietenii conservatori) pentru a fi adevărată și primul lucru pe care l-am făcut a fost să merg la site-ul meu preferat de informații despre filme – Internet Movie Data Base IMDb (https://www.imdb.com/name/nm0000142/), pentru a verifica numărul de premii Oscar pe care le-a primit Eastwood. Ei bine, sunt doar patru. Clint nu ar fi putut deci să returneze șase statuete decât dacă le-ar fi furat de la colegi, or un artist conservator serios nu face așa ceva. Apoi am intrat pe Google, am făcut un ‘search’ cu ‘Clint Eastwood Oscars’ și, după cele câteva site-uri de informații despre filme, am găsit articolul din revista ‘People’ cu titlul ‘Clint Eastwood Has Not Returned His Oscars, Despite Viral Meme’s Claim’. Îl puteți citi la adresa https://people.com/clint-eastwood-has-not-returned-oscars-8649769. Știrea era deci un fals.
Morala:
1. Când un articol vi se pare prea bun pentru a fi adevărat, verificați-l înainte de a-l distribui.
2. Verificați informația factuala care este evidenta de la prima citire sau vedere în mesaj.
3. Faceți un search cu conținutul articolului pentru a verifica dacă nu există informații care sugerează că ar fi vorba despre un fals (hoax).
Toate aceste căutări nu durează mai mult decât 2-3 minute. Dacă totul este în regulă, puteți distribui. Deviza trebuie să fie: ‘Cercetează înainte de a crede!’.
Al doilea exemplu: Un prieten american a postat o fotografie care însoțește un mesaj pentru pace în Orientul Mijlociu. Este vorba despre o fotografie cu un băiețel arab și o fetiță evreică, îmbrățișați și zâmbitori, fotografiați pe un fundal care ar putea fi cel al deșertului Iudeei. Este însă fotografia autentică? Cum aplicăm cele trei puncte menționate mai sus? Punctul 1 este evident ‘prea bun pentru a fi adevărat’, din perspectiva mea. Pentru punctul 2 este puțin mai complicat. Informația din fotografie este vizuală. Pentru cine cunoaște realitatea israeliană, fizionomiile și stilurile de îmbrăcăminte ale copiilor de aici, senzația de fals este imediată. Izbește și folosirea stereotipurilor. Băiatul poarta un turban/keffieh în stilul plasă de pește și de culori alb-negru, făcut celebru de liderul palestinian Yasser Arafat. Costumul său este total neadecvat climei din Palestina. Fetița este îmbrăcată într-un stil care aparține mai degrabă secolului al XIX-lea decât secolului XXI, din nou complet inadecvat climei, și poartă un medalion uriaș cu Steaua lui David, de dimensiuni pe care le poartă, poate, doar rabinii. Am aplicat și criteriul al 3-lea. Un search grafic cu Google Lens rezultă în imagini circulate pe rețelele sociale și în special pe aplicația cu profiluri profesionale LinkedIn. O fotografie autentică ar trebui să aibă o sursă detectabilă și o menționare de copyright în cazul în care autorul o protejează. Nu am găsit așa ceva. Imaginea pare trucată sau regizată, în cel mai bun caz. Poate chiar creată cu ajutorul unui program dotat cu Inteligență Artificială? Am aplicat aici un al patrulea criteriu. Examinând mai atent fotografia, am avut impresia că detectez efectul unuia dintre ‘bug’-urile curente ale multor aplicații grafice AI: redarea ne-naturală a formei mâinilor și în special a degetelor. Poziția mâinii stângi a fetiței pare imposibilă. Să fie clar – mă identific total cu mesajul pacifist al postării. Cauzele bune însă nu sunt bine servite de informații sau imagini false.
Fake news este un fenoment etichetat recent, dar propaganda electorală bazată pe informații false este probabil la fel de veche precum democrația. Dezinformarea nici nu este măcar nici apanajul exclusiv al politicii. Calomnia este subiectul uneia dintre cele mai faimoase arii din ‘Bărbierul din Sevilla’ al lui Rossini, unul dintre marile succese ale operei din secolul al XIX-lea, cu un libret bazat pe comedia lui Beaumarchais din secolul al XVIII-lea. Apariția Internetului și răspândirea fără precedent a rețelelor sociale a fost cea care a amplificat și acest fenomen negativ. Amil Khan este un fost jurnalist care acum studiază dezinformarea și care este fondatorul firmei Valent Projects, al cărei motto este ‘Să învingem dezinformarea’, având ca scop descoperirea, monitorizarea și contracararea dezinformării în timp real, folosind Inteligența Artificială. El explica (citat într-un articol din săptămânalul The Economist) faptul că, timp de mulți ani, modul standard de a genera dezinformări era folosirea a sute sau mii de conturi de social media, controlate de un singur software, pentru a difuza același mesaj sau link, crescând popularitatea și accelerând redistribuirea anumitor postări. La scară largă, acest ‘comportament neautentic coordonat’ (Coordinated Inauthentic Behavior – CIB) poate păcăli algoritmii de pe o rețea socială, cum ar fi Facebook sau X, făcându-i să creadă că există un interes sau sprijin pentru un anumit punct de vedere. Algoritmul promovează apoi acele postări către utilizatori reali, care le pot împărtăși în continuare propriilor urmăritori. Începând cu anul 2022, se înregistrează o creștere spectaculoasă a numărului de surse de dezinformare. În doi ani, numărul lor a crescut de la 49 la 802, conform organizației americane NewsGuard, care monitorizează dezinformarea. Unele sunt camuflate în mod subtil în agenții de presă. Un exemplu menționat în articol este DC Weekly, un site de știri aparent american, care însă își are originea în Rusia, și ca filieră, site-uri de știri africane. Acestea au generat – de exemplu – o campanie de ‘fake news’ având-o ca țintă pe Olena Zelenska, soția președintelui Ucrainei. Folosind canale multiple și aparent independente (agenții de știri, rețele sociale, YouTube), autorii atacului au inventat o pretinsă partidă de cumpărături de lux la New York a acesteia. Amil Khan numește conturile și site-urile care plantează poveștile ‘semănători’ (‘seeders’). În loc să folosească sute de conturi false pentru a promova materialele acestor site-uri, distribuția se bazează în schimb pe câteva așa-numite ‘distribuitoare’ (‘spreaders’) – conturi de rețele sociale cu un număr mare de urmăritori. Distribuitoarele își formează de obicei, la început, un număr de urmăritori postând despre sport sau vedete feminine. Apoi, treptat, încep să amestece dezinformarea de la semănători, prin link-uri sau repostând conținutul lor.
Inteligența artificială îi ajută pe generatorii de dezinformație, dar și pe apărători. Valent Projects este unul dintre ei. Cum să distingi între postările virale autentice și cele create artificial? Identificarea semănătorilor și a distribuitoarelor nu este o sarcină ușoară. Ele propagă o anumită narațiune, dar articolele și postările ‘de însămânțare’, precum și postările de răspândire care le promovează pot folosi cuvinte diferite. Valent încearcă să rezolve această problemă apelând la AI: sistemul său, numit Ariadne, preia dialoguri de pe platformele sociale și caută narațiuni și sentimente comune, pentru a identifica acțiuni neobișnuite și coordonate. Spre deosebire de abordările anterioare bazate pe cuvinte-cheie, cele mai recente modele ne permit identificarea sentimentelor, ceea ce nu era posibil înainte. Exactitatea aprecierilor este estimată la 94%. Nu este o cifră perfectă, dar este una mai bună decât a majorității evaluatorilor umani. DARPA, organizația de cercetare a proiectelor speciale a Ministerului Apărării al Statelor Unite, a finanțat cercetarea în ‘detectarea, atribuirea și caracterizarea de mass-media manipulate și sintetizate’ ca parte a unui program de ‘medicină legală semantică’, pentru a crea un set de instrumente de apărare. În martie, a publicat un depozit open-source cu mai multe dintre proiectele pe care le-a finanțat, cu link-uri către codul sursă ce poate fi descărcat. Scopul său este de a încuraja utilizatorii din universități și pe cei comerciali să combine, să îmbunătățească și, în cele din urmă, să implementeze aceste instrumente, bazate toate pe AI.
Falsurile nu au întotdeauna ca scop dezinformarea. În fapt, unul dintre domeniile cele mai rentabile este arta. De ce nu ar profita de aceste progrese și falsificatorii de artă, folosind ca unelte avansate programe AI? Deja cu câțiva ani în urmă au făcut senzație falsurile generate prin metode AI ale unor presupuse lucrări ale pictorului american Jean Michel Basquiat. De atunci s-au perfecționat și capacitățile de învățare și interpretare a informației vizuale, și cele de generare a imaginilor asociate aplicațiilor AI. Cel de-al treilea și ultimul exemplu din acest articol aparține domeniului artei. Un (alt) prieten de pe Facebook a postat cu câteva zile în urma o imagine generată de botul său AI, căruia i-a dat ca temă să genereze un tablou bazat pe studierea imaginilor cu lucrări ale lui Salvador Dali. Rezultatul a fost imaginea unei femei într-un peisaj deșertic, în părul căreia deslușim imaginea unei cămile cu tot felul de obiecte și imagistică aparținând spațiului orientalismului. Multe dintre comentarii au caracterizat tabloul din postare drept ‘kitsch’, iar în altele autorii s-au jurat că ar fi detectat imediat că este vorba despre o invenție AI. Eu am fost mai prudent. Am scris că nu sunt nici un mare fan Salvador Dali și nici un expert în autenticitatea operelor de artă. Dacă postarea ar fi susținut că este vorba despre un Dali autentic și inedit descoperit într-un pod, nu sunt sigur că nu m-aș fi lăsat păcălit. Probabil că aș fi fost destul de suspicios pentru a nu prelua și posta imaginea, dar până când testul de autentificare a informației pe rețea nu ar fi indicat clar falsul, nu m-aș fi pronunțat nici contra. Morala, în final, constă în ideea că este bine să lăsăm întotdeauna experții să-și spună părerea și să le luam în considerare opiniile. Lupta dintre adevăr și fals, dintre informare și dezinformare, dintre autenticitate și imitație continuă și se intensifică în epoca AI. Vestea bună este că aplicațiile AI însele ne pot fi aliați.
Notă: Nu am inclus imagini ale celor trei exemple de probabile falsuri descrise în articol. Mărturisesc că am ezitat și am decis să nu o fac. În definitiv, chiar cu eticheta de avertizare atașată, un fals rămâne un fals. Am hotărât să evit să devin un răspânditor de falsuri. Uneori, când sunt dubii, nu sunt dubii.
(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
With ‘Inspecteur Lavardin‘ (1986), Claude Chabrol followed in the footsteps of the success of the film ‘Cop au vin’ made the year before, bringing back to the center of the story the same character that gives the film its title. The bet was won, as the second film also enjoyed success with the public and is not inferior to the first, except perhaps for the lack of surprise due to the character of the very unconventional police inspector Jean Lavardin. But Chabrol also links this film to the beginnings of his career as a director and screenwriter, recruiting two of the actors who had appeared in his first film, ‘Le beau Serge’ from 1958, and in several of the films that followed. The two are Jean-Claude Brialy and Bernadette Lafont, here in the roles of brother and sister belonging to the provincial bourgeoisie, Chabrol‘s favorite collective character and also the target of his social satires.
When Lavardin arrives in a small oceanside town to investigate a sordid murder (body of a stabbed man discovered completely naked on a beach), he is in for a surprise. The victim’s wife is the woman who had broken his heart twenty years before, leaving him without any explanation. The recent widow could also be a potential suspect, as she was on a second marriage, and her first husband had also mysteriously disappeared, lost at sea together with her brother’s wife. But we already know Lavardin, and we know that such a conflict of personal interests does not stop him either from the investigation or from enjoying the hospitality of his ex-girlfriend and recent widow, who lives in a sumptuous villa with her brother and teenage daughter. Each of the residents of the villa seems to hide a closet full of secrets. Gradually, Lavardin will discover that things were the same with the victim, a famous writer, author of books that preached Catholic morality. He had led a double life and given many of those he met reasons to kill him.
‘Inspecteur Lavardin‘ is a ‘whodunit’. Lavardin even has an assistant he calls Watson who is the local policeman. However, the police plot is unusual because of the main character, but mostly because of the outcome. Jean Poiret reprises his role from the previous film, and Bernadette Lafont remains discreet and mysterious. The most interesting role is played by Jean-Claude Brialy as the widow’s brother. In the role of the teenage daughter appears Hermine Clair, a beautiful and talented actress, who decided not to continue her film career (I don’t know the reasons), this being the only movie in her filmography. However, ‘Inspecteur Lavardin‘ stays in the memory of the viewers, especially through the very special ending. Claude Chabrol is often compared to Hitchcock because of his moral judgments on his characters, which the Anglo-American master also did, but always made them as if in passing and with a smile on his face. Here, however, we are dealing with a very special interpretation of the expression ‘Justice was served’. I wonder what Hitchcock would have said and if he would have dared to include such an outcome in the script of any of his films.
Spectacol de vineri după-amiază la Opera Israeliană. „Dialogues des Carmélites” al compozitorului francez din secolul al XX-lea Francis Poulenc este o alegere de repertoriu destul de originală și de intrigantă pentru a fi prezentată pe această scenă. Libretul aduce în scenă o versiune fictivă a poveștii martirelor catolice din Compiègne, 16 călugărițe carmelite care au fost executate în 1794, în ultimele zile ale Terorii, pentru că au refuzat să-și abandoneze credința. Personal nu rezonez deloc cu martiriul religios (de orice fel) și am foarte puțină simpatie pentru interpretările revizioniste care domină în ultima vreme relatările istorice despre Revoluția Franceză. Cu toate acestea, mi-a plăcut partitura care încorporează în opera de la mijlocul secolului al XX-lea un amestec subtil de muzică religioasă. Dialogurile din titlu sunt reprezentative și pentru stilul muzical, plin cu recitative cu conținut emoțional profund. Producția este o versiune a spectacolului creat de Oliver Py pentru Théâtre des Champs-Élysées și Théâtre Royal de la Monnaie din Bruxelles. Mi-au plăcut decorurile expresive, mi-au plăcut mai puțin costumele, mai ales cele ale personajelor masculine. Asher Fish a dirijat. Evenimentele din ultimii ani fac din participarea cântăreților străini o raritate, ceea ce este o binecuvântare pentru generațiile de talentați cântăreți și mai ales cântărețe de operă israelieni care au acum ocazia să cânte mai mult și foarte bine în cele mai importante roluri. Ionuț Pascu (impresionant ca totdeauna) era excepția, dar bănuiesc că deja el numește Tel Aviv acasă. Shira Patchornik, Anat Czarny și Alla Vasilevitsky au fost toate foarte bune. Intepretarea lui Yael Levita în rolul principal al lui Blanche a fost și ea bună, din păcate aspectul ei fizic nu se potrivește cu rolul (scuze, dar adevărat). Concluzie – sentimente amestecate despre subiect, după-amiază bună de operă, îmi doresc pentru viitor programări mai îndrăzneațe ca aceasta, cu toate riscurile asumate.
Brian Helgeland‘s 2015 film ‘Legend‘ is a biopic of the Kray twin brothers, two gangsters who dominated the London underworld from the late 1950s until 1968 when they were both arrested, tried and sentenced to life in prison for separate murders. The style of the cinematic saga dedicated to crime families immediately brings to mind the films of Coppola and Scorsese dedicated to the world of the American mafia in general and New York one in particular. From a cinematic point of view ‘Legend‘ stands up to the comparison quite well, especially thanks to an extraordinary acting performance in a double role by Tom Hardy, even if it does not manage to reach the level of plot complexity and character richness of the best films Americans of the genre. But perhaps this is also due to the fact that even the phenomenon of organized crime in Britain and London has not reached the proportions of the crime empires overseas.
Reggie and Ron Kray were children of the war, living their childhood in Blitz London in the poorer neighborhoods of the East End of the metropolis. Their true path in life was influenced by their parents – the very ambitious mother and the deserter father who lived as a fugitive for many years after the war – but the screenwriters chose to deal very little with this aspect and almost completely left out their characters. At the beginning of the film we already find the two brothers involved in the world of crime. Ron is a true psychopath, violent and sadistic. His brother Reggie, more cerebral and apparently less inclined to violence, is the brains behind the business, which starts in a pub in East London, with ambitions to expand into the clubbing and casino world of the wealthier West End of the city. The two brothers are surrounded by a gang of henchmen, including accountants and corrupt lawyers, who are their accomplices. In the world of London vice they know and buy or blackmail politicians from both sides of the British political spectrum who support them, promote their businesses and often protect them when they get into conflicts with the police and the law. The appearance of Frances, the beautiful sister of Reggie’s driver, risks changing the balance of relations between the two brothers for a moment. Frances extracts Reggie’s promise that he will abandon the illegal business and transform himself from a gangster to a legitimate businessman, but abandoning the life of crime proves to be impossible for Reggie. The marriage of the two is opposed by Frances’ mother, but also by Ron, who sees in her a rival who can divert his brother from ‘business’. Ron and Reggie’s bond is inevitably headed for tragedy.
The film is based on a biographical book dedicated to the two brothers and accomplices in crime, written and published several years after their fall. The script shifts the focus of the story to the romantic connection between Reggie and Frances, making her the film’s voice-over narrator as well. The two twin brothers are described as very different in personality despite their physical resemblance. Tom Hardy‘s performance is virtuoso, supported by perfect editing. This is the strongest part of the film along with the authenticity of the reconstruction of the landscape of London 60 years ago. The vast majority of the scenes were actually filmed on location, on the streets, in the clubs and pubs where many of the events depicted on the screen took place, or in the interiors of carefully and accurately reconstructed London houses. Emily Browning interprets with sincerity and sensitivity the role of the girl in love who at one point becomes the chance of moral salvation for Reggie, but who in the end cannot escape the fate of becoming his victim. It’s a shame her role wasn’t given more consistency by the writers. This seems to me, by the way, to be the main problem of the film. Focusing on the figures of the two brothers and relying on Hardy’s excellent performance in the dual role, ‘Legend‘ very loosely draws the lines that define the surrounding characters, be it the gangsters who surround the two brothers, members of the Kray family or the policemen who are constantly following them and who will bring them to justice in the end. ‘Legend‘ is more than just a gangster film or yet another violent entertainment. It’s a masterfully rendered cinematic study of two underworld characters, but it misses the opportunity to also be a fresco of the complex underworld of London at the time.
