CHANGE.WORLD: În căutarea artei pierdute

Poate că era doar o chestiune de timp, poate că era inevitabil. Pentru prima dată în istoria ‘revoluției hi-tech’ suntem, în ultimii ani, martorii unei tendințe de descreștere în pondere și în numere absolute a cifrelor salariaților angajați în zona situată la sud de San Francisco, numită Silicon Valley. Nu este pentru mine chiar o surpriză. Deja cu vreo 20 de ani în urmă, prieteni care trăiesc și lucrează în această zonă îmi povesteau despre degradarea nivelelor de servicii la nivel public și particular. O parte dintre cauze sunt destul de evidente. Costurile vieții și prețurile locuințelor sunt foarte ridicate și, dacă ele sunt încă accesibile pentru majoritatea salariaților firmelor ‘hi-tech’, nu același lucru este valabil pentru prestatorii de servicii, începând cu lucrătorii din comerț și sistemul sanitar și terminând cu profesorii din școli și polițiștii. Fenomenul este desigur relativ, și el afectează în special start-up-urile și mai puțin companiile mari. Google, Apple, Facebook continuă să opereze de aici și chiar să se extindă. Ceea vedem și vom vedea mai puțin în viitorii ani, în Silicon Valley, sunt companii de start-up care își încep activitatea – chiar și la propriu – într-un garaj, cum au fost la vremea lor Hewlett-Packard (fondată în 1939) sau chiar Apple in primele sale faze. Motivul? Spațiul garajelor s-a restrâns și a devenit foarte scump și o companie la început de drum nu și-l poate permite in Silicon Valley. Dar acestea nu sunt, așa cum vom vedea, singurele cauze care duc la o scădere relativă a importanței acestei zone faimoase de pe coasta de vest a Statelor Unite, importantă pentru economia americană.

 

sursa imaginii: cnbc.com/2018/09/05/senate-intelligence-committee-shaming-google-alphabet-empty-chair.html

sursa imaginii: cnbc.com/2018/09/05/senate-intelligence-committee-shaming-google-alphabet-empty-chair.html

 

În articolul de astăzi al rubricii CHANGE.WORLD ne vom ocupa în mod special de firma Google și de companiile sale afiliate, și de felul în care acestea gestionează, pe termen scurt și în perspectivă, crizele de diferite feluri cu care se confruntă. La fel ca Facebook, despre care am scris aici cu câteva săptămâni în urmă, Google s-a aflat în atenția comentatorilor tehnologici, economici, dar și politici, din cauza implicării sale în atacurile cibernetice care au dus la expunerea datelor personale ale utilizatorilor și la posibila influențare a desfășurării campaniei și, indirect, a rezultatului alegerilor americane din 2016. Președintele Donald Trump a acuzat direct și explicit compania că defavorizează opiniile conservatoare, în general, și favorabile Casei Albe în particular, prin algoritmii săi de căutare, care expun sau dau prioritate știrilor sau site-urilor cu vederi liberale și democrate. Google a intrat în conflict și cu Senatul american, refuzând să răspundă invitației de a depune mărturie despre interferența străină în alegerile din 2016 in ședința Comitetului pentru Informații. În timp ce Facebook și Twitter și-au trimis reprezentanții la cel mai înalt nivel, așa cum ceruseră senatorii, scaunul rezervat lui Google a rămas liber.

 

sursa imaginii: ted.com/talks/astro_teller_the_unexpected_benefit_of_celebrating_failure

sursa imaginii: ted.com/talks/astro_teller_the_unexpected_benefit_of_celebrating_failure

 

Influența lui Google în cercurile guvernamentale de la Washington este în scădere. Liderii și experții companiei, împreună cu cei ai altor firme hi-tech, participau în perioada președenției lui Obama la reuniuni periodice fie cu președintele, fie cu înalți funcționari ai administrației sale. Asta nu se mai întâmplă astăzi, majoritatea aliaților și consilierilor lui Donald Trump aparțin altor cercuri.  Întrebarea este, desigur, dacă și în ce măsură problemele politice influențează performanțele comerciale ale companiei. Nu prea mult și nu imediat, în orice caz. Alphabet, firma care, după reorganizarea lui Google din 2015, reprezintă fațada de afaceri a companiei și a unei părți din asociații săi, a înregistrat o sănătoasă creștere de 23% în primul trimestru al anului 2018.  Și totuși analiștii sunt îngrijorați, atât din motive legate de costurile operaționale, dar mai ales de tendințele normative (multe, derivate din motive politice) care pot reprezenta frâne și bariere în evoluția companiei pe piața americană și pe piețele internaționale.

 

sursa imaginii: mashable.com/2017/09/28/project-loon-deployment-puerto-rico/#_6ZSEZoYo5qg

sursa imaginii: mashable.com/2017/09/28/project-loon-deployment-puerto-rico/#_6ZSEZoYo5qg

 

Răspunsurile lui Google sunt multiple și ceea ce este de remarcat este faptul că gigantul cu sediul (încă) în Silicon Valley se concentrează pe răspunsuri strategice și încearcă să evite conflictele imediate, să se eschiveze sau să ignore atacurile care îi pot distrage atenția. Totul pleacă de la descentralizarea activității care este un fel de a administra diversificarea profilului. Separarea atribuțiilor are loc nu numai în ceea ce privește ramurile tehnice și comerciale în care operează firma, ci și în crearea unei operații aproape complet independente care se ocupă de direcțiile noi, inclusiv de cercetarea fundamentală.

Este momentul să discutăm doi termeni înrudiți, care sună asemănător și în engleză și în românește, dar care au semnificații diferite. Este vorba despre ‘invenții’ și ‘inovații’. Invențiile sunt activitățile oamenilor de știință și ale cercetătorilor din laboratoarele de cercetare fundamentală, al căror model tradițional în istoria științei americane este Bell Laboratories, acolo unde în anii ’40 a fost inventat tranzistorul. Inovațiile sunt activitățile legate de aplicarea industrială și comercială a invențiilor, exemplul clasic înrudit fiind folosirea în anii ’50 a tranzistorilor pentru producția în masă a aparatelor de radio de către firme precum Texas Instruments. Google a sesizat o tendință care este considerată ca o mare problemă în păstrarea rolului de lider tehnologic mondial al Statelor Unite – faptul că arta invenției, specifică Americii, cea care i-a creat uriașul avantaj economic și tehnologic de care s-a bucurat în a doua jumătate a secolului 20, a fost încetul cu încetul pierdută și uitată. Nu mai există astăzi nici Bell Labs și nici Xerox Palo Alto Reseach Center (PARC) – centrele americane de excelență în invenție care au asigurat succesul și dominația tehnologică americană în secolul 20. În 2015 fondurile guvernamentale federale pentru cercetare și dezvoltare erau doar de 0,6% din produsul național brut, un procentaj care reprezintă doar o treime din ponderea lor din 1964. Rezultatul este că în 2017 numărul rundelor de finanțare inițială a start-up-urilor în SUA a fost cu 22% mai redus decât în 2012, și asta în condițiile unei ușoare redresări economice generale. Cifrele sunt și mai dramatice în Silicon Valley.

 

sursa imaginii: x.company/explorations/foghorn/

sursa imaginii: x.company/explorations/foghorn/

 

Răspunsul lui Google este Google X, un subsidiar al lui Alphabet care încearcă să redescopere arta pierdută a invenției și să o combine cu cea a inovației, în ceea ce ei numesc ‘moonshot factory’, cu scopul de a crea viitorul, evoluția companiei Google în deceniile care urmează. Termenul de ‘moonshot’ își are originea în programul Apollo de acum jumătate de secol, dar în contextul contemporan el are semnificația de proiect îndrăzneț, ambițios, revoluționar dezvoltat într-un context în care nu sunt așteptate recuperarea pe termen scurt a cheltuielilor și nu sunt neapărat stabilite toate analizele de risc care sunt solicitate unui proiect obișnuit sau companiilor start-up. Deși o parte dintre aceste activități ale lui Google sunt păstrate secrete, reportaje publicate în ultimul an de ‘Atlantic Monthly’ și de ‘WIRED’ au dezvăluit unele dintre principiile, programele și persoanele care participă în aceste proiecte. Conducătorul grupului, ‘moonshots captain’ al lui X, este Astro Teller, nepotul celebrului fizician Edward Teller. X este o rară activitate științifică și tehnologică în care investigarea imposibilului sau chiar a absurdului este încurajată. Proiectele X nu încep prin a analiza tehnologii și soluții, acestea sunt considerate răspunsuri. Proiectele X încep prin a căuta care sunt întrebările.

La fundația oricăruia dintre proiectele X se află intersecția a trei condiții: o problemă importantă care trebuie rezolvată, o soluție originală și  radicală, și posibilitatea unui plan de realizare practică a soluției. Cea de-a treia condiție reprezintă puntea între invenție și inovație, căci scopul ultimativ al întregii activități este descoperirea domeniilor de activitate și a tehnologiilor care vor face posibile generațiile și încarnările posibile viitoare ale lui Google. Pe lângă importanța acordată întrebărilor esențiale în identificarea problemelor și includerea soluțiilor celor mai îndrăznețe, mai există un element original în activitățile ‘moonshot’ ale lui X-Google: dreptul de a eșua. Statisticile arată că, din zece proiecte start-up, nouă vor eșua înainte de a fi produse măcar prototipuri, iar din cele care trec pragul realizării inițiale, nouă din zece nu vor fi  cu adevărat destul de robuste si rentabile pentru producție. Google face eforturi de a identifica eșecurile cât mai devreme și de a tăia parcursul (și cheltuielile) proiectelor care nu au șanse de reușită. Una dintre metodele de implementare a acestei strategii este recompensarea cu prime a echipelor care au lucrat în proiecte eșuate și închise, în condițiile în care echipa a identificat la timp eșecul. Nu este ușor, căci inginerii buni sunt foarte ambițioși și cred în ceea ce fac, asta punând la o parte aspectul siguranței financiare. În multe alte companii, participanții la proiecte închise sunt în pericol de concediere. Nu în laboratoarele X, și Google în general este una dintre companiile din Silicon Valley care pentru a atrage și păstra talente oferă salarii și condiții bune (salariul mediu anual al salariaților lui Alphabet este estimat la 200 de mii de dolari).

 

sursa imaginii: edgylabs.com/google-glass-back-enterprise-edition

sursa imaginii: edgylabs.com/google-glass-back-enterprise-edition

 

Fiind vorba despre tehnologii revoluționare, bazate pe cercetare fundamentală, este poate prea devreme pentru a estima reușita strategiei lui Google și a planurilor sale de a reînvia artă invenției în Silicon Valley. Proiectele X considerate reușite sunt încă ‘work-in-progress’. Un exemplu este proiectul Loon, care încearcă să rezolve problema accesului la Internet în zone îndepărtate și greu accesibile ale planetei, folosind o rețea wireless cu stații de releu și transmisie plasate în stratosferă prin intermediul unor baloane. Un alt proiect destul de popularizat despre care am discutat și în această rubrica în trecut este cel al ochelarilor Google (Google Glass), în realitate computere miniaturizate plasate pe instrumentație ‘wearable’ care oferă informații în real-time proiectate suprapus peste viziunea normală. Lansarea în jurul anului 2015 a fost considerată un eșec, fiind marcată de probleme de operare și greutăți în adaptarea echipamentului la comportamentul uman diferit de la persoană la persoană, dar proiectul a fost reorganizat și restructurat, piața țintă a fost redefinită pentru liniile de asamblare industriale, și relansarea în 2017 se pare că l-a readus pe o traiectorie promițătoare. Exemplele de eșecuri nu lipsesc nici ele, spectaculos fiind în acest sens proiectul Foghorn, care dezvolta o tehnologie care să transforme apa de mare în combustibil lichid la prețuri economice. Deși a reușit tehnologic, Foghorn a fost închis (în mod documentat, păstrând toate informațiile tehnice și științifice) din cauza faptului că scăderea prețurilor combustibililor tradiționali a pus costurile soluției într-o evidentă zonă de nerentabilitate.

Timpul va spune dacă reîntoarcerea lui Google spre cercetarea fundamentală și metodele originale folosite de proiectul X vor da rezultatele dorite atât pentru companie, cât și pentru economia americană. Schimbarea era necesară și doar un gigant al revoluției tehnologice cum este Google poate da un răspuns de acest fel evoluțiilor care au loc în economia americană și a lumii, pe plan politic și normativ. Nouă ne rămâne să urmărim, să relatăm și să discutăm ceea ce se va întâmpla.

 

(Articolul a aparut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)

Posted in change.world | Leave a comment

Aferim again, Radu Jude! (Film: Îmi este indiferent dacă vom intra în istorie ca barbari – Radu Jude, 2018)

I have seen today together with other several hundred of spectators Radu Jude’s most recent film, “I Do Not Care If We Go Down in History as Barbarians” (“Îmi este indiferent dacă vom intra în istorie ca barbari”) at the Haifa Film Festival. A film that courageously and blutly addresses the theme of knowing and assuming the historical past in the Romanian society of today. A movie that will have an impact and will spark controversy, but I am convinced that this is exactly what the filmmakers intended.

Every people I know builds its own historical image, its own mythology. These are based in part on historical facts but viewed from their own perspective and beautified on a voluntary basis (to mobilize and unite ‘nations’ in times of crisis or for diversionist and propagandistic purposes) or involuntarily. Very few nations that I know have had and only at certain times of their history the lucidity of recognizing their mistakes, of contradicting their mythologies and of rectifying their own historical image to accept the mistakes and sometimes even the crimes committed by governments and the leaders they had chosen or accepted to represent them. Knowing and accepting your own history is a process that varies from country to country, from people to people, that is carried out differently and never easily. It is also the case of the Romanians and of Romania, who have experienced a series of successive dictatorships that for almost half a century have imposed alternate visions of their own history deformed by ideologies and nationalism, burring in silence  the crimes committed during the Second World War, and especially the period of the Holocaust. The historical studies of the past 2-3 decades began to bring to light the dark aspects, but the process of knowledge and assumption is still difficult, it is struggling with ignorance and resistance. A few books such as those written by Cătălin Mihuleac or films such as those of Radu Jude are part of this slow but essential process.

Many parallels can be drawn between director Radu Jude and the main heroine of the film, a stage director with a poet name who receives the financial support of the mayoralty for organizing a reconstruction of some episodes from Romania’s participation in the Second World War. The show is planned to take place (symbolically I guess) in the center of Bucharest, in the Palace Square, the place where the (incomplete, hesitant) change of Romania’s destiny began in 1989. Like Radu Jude himself, stage director Mariana takes the risk of including in her artistic creation not the accepted heroic nationalist official version of history, but the uncomfortable truths about the war crimes committed by the Romanian army in 1941, when it was allied with Nazi Germany. In the Romanian episode of the Holocaust, 380 000 Jews died, but these facts historically documented by studies and the work of the Wiesel Commission (which investigated Romania’s part in the Holocaust) are still only partially acknowledged, accepted, assumed by most of the Romanian people from all classes of the society, from the political elite class to the majority of the population educated in the period of communist propaganda or that of the intellectual superficiality of the post-1990s. The idea that the Romanian governors and the army under their command were responsible for war crimes contradicts the mythology and idealized image created during long years of ignorance.

The Romanian society, as presented by Radu Jude, is fragmented on multiple plans. The director’s historical and self-analytical approach enjoys the support of a part of the team with whom she works, but also encounters a great deal of resistance at all levels, from that of the cultural officials who attempt to influence the content of artistic creation in a “soft” version of censorship and up to some of the amateur actors and extras participating in the show, intrigued and indignant about the non-conformist version of the history that they are being directed to present. Racism and cabotinism, cynicism and demagogy lend themselves to a combination of sometimes comical, sometimes absurd attempts to divert the purpose of the project. Eventually something is done, but at a significant personal price.

 

https://www.youtube.com/watch?v=qUnkwkaQlws

(video source ROLLERCOASTER PR)

 

Radu Jude’s characters reflect other gaps and dissonances at different levels of today’s Romanian society. Some of them are cultivated, they cite freely from philosophers and historians, but they also use at the same time vulgar street language, full of obscenities and curses. There is a secondary conflict of the relationship between the stage director and a married aviation pilot and the question of whether presenting it is essential to the main line of the film is legitimate. The answer is in my opinion positive, the character of Mariana is thus presented in its different dimensions, as a complex and yet familiar character, a smart and vulnerable woman in her personal life, far from being just a politically-obsessed individual. The acting performances are excellent, with special mention for Ioana Iacob in the lead role and Alexandru Dabija in the role of the cultural clark mediating between the artists and the authorities. The extracts from the archive materials of the cinematographic journals of the times are used intelligently under the pretext of documenting the realization of the reconstruction and create a clear picture of the historical context to which the film relates. The long frames and the use of hand-held camera create a dynamic and authentic atmosphere.

Is the movie too long with its two hours and twenty minutes? I confess that I was not bored at any moment, on the contrary, I was permanently interested in the subject and the details, and I found that the gradual construction of the action builds up in a final with a strong emotional impact. My only concern is that for audiences that are not that familiar with the history and present of Romania some nuances will be lost in translation, but maybe they will be the ones paying attention to different qualities and angles of interpretation.

For filmmakers and spectators, the central question of the movies seems to be whether history can be taught, rehearsed, assumed. The answer to this question remains ambiguous. “I Do Not Care If We Go Down in History as Barbarians” is a film that those who will see will not forget easily and will discuss for a long time.

 

Posted in movies | Tagged , , | Leave a comment

CHANGE.WORLD – Anatomia unui zâmbet

Cu câteva săptămâni în urmă, discutam într-un articol al rubricii CHANGE.WORLD despre genii. Am un prieten care enunță uneori o teorie interesantă legată de acest subiect. În opinia lui există câteva personalități în istoria omenirii a căror excepționalitate este atât de ieșită din comun, încât explicațiile obișnuite despre originea geniului nu par plauzibile. Personalități cu o lărgime a orizonturilor, o profunzime a descoperirilor și creațiilor care le poartă numele, cu o influență atât de radicală în istorie, știință și cultură, personalități care par să fi anticipat cu mult epoca în care au trăit, încât singura explicație – zice prietenul meu – este că aceste personalități … au venit între noi dintr-o altă lume. Fie de undeva, din propriul nostru viitor, în care vom fi stăpânit secretul călătoriilor în timp, fie ca ambasadori ai unor civilizații extraterestre. Ray Kurzweil numește acest fenomen singularitate – e posibil, deci, să fie vorba despre o întruchipare a conceptului specifică  personalităților. Nu sunt multe figuri în istoria omenirii care ar răspunde acestor definiri. Numărul lor nu a depășit, poate, numărul degetelor unei singure mâini. Dacă însă singularitatea personalităților există, între puținii aleși se află, fără îndoială, Leonardo da Vinci.

 

sursa imaginii: leonardodavinci.net/

sursa imaginii: leonardodavinci.net/

 

Până în ziua de astăzi este greu de conceput multitudinea domeniilor în care Da Vinci a excelat. A fost unul dintre cei mai mari pictori din istoria artei și unul dintre cei mai prolifici inventatori. În sfera preocupărilor sale au intrat arhitectura, muzica, matematicile, literatura, anatomia, geologia, astronomia, botanica, mecanica, optica, istoria și cartografia. În fiecare dintre aceste domenii a excelat, le-a studiat, le-a dezvoltat, fiecare dintre ele arătau altfel în anul morții sale, 1519, decât în anul nașterii, 1452, și asta datorită contribuțiilor lui. Științe cum sunt paleontologia și studiul fosilelor îl consideră ca întemeietor. Invenții dintre cele mai diferite, cum ar fi submarinele, scafandrii autonomi, elicopterele, tancurile, parașutele, își au primele descrieri în caietele și modelele sale.

 

sursa imaginii: leonardodavinci.net/

sursa imaginii: leonardodavinci.net/

 

Orașul Milano este locul unde Leonardo da Vinci pare încă să fie prezent. Refectoriul (sala de mese) mănăstirii Santa Maria delle Grazie care găzduiește celebra ‘Cină cea de taină’ este la câteva minute de mers pe jos de fascinantul Muzeu al Științei și Tehnologiei care îi poartă numele.  Aici se află colecția a mai mult de 130 de modele create între 1952 și 1956 de un grup de specialiști care au studiat și au reconstituit în spațiu inovațiile și ideile tehnice extrase din cele peste 13 mii de pagini de note și însemnări care au supraviețuit jumătății de mileniu de când a trăit da Vinci. Se pot găsi în această colecție modele (majoritatea confecționate din lemn) de mașini zburătoare, poduri și canale de irigație, biserici și palate, automobile și submarine, armament și fortificații, obiecte casnice și mașini industriale. O parte dintre aceste modele sunt replicate la dimensiuni mai mari și în grădina reședinței Clos Lucé de lângă castelul Amboise, în valea Loarei, unde Leonardo și-a trăit ultimii trei ani din viață ca oaspete și mentor al lui François I, regele Franței.

Dincolo de speculații și de legende, care sunt secretele prolificității și extraordinarei capacități de creație a unui asemenea geniu? Fără îndoială, unul dintre ele este capacitatea extraordinară pe care o avea Leonardo de a corela informații din domenii diferite, de a folosi ceea ce studiase într-o anumită disciplină în cu totul altă parte, de a îmbina și combina tehnici dintre cele mai diferite și de a le adăuga sclipirile minții sale creatoare. Astăzi am numi aceste caracteristici ‘gândire sistemică’ bazată pe o vastă și profundă ‘cunoaștere enciclopedică’. Istoric, se poate spune că da Vinci reprezintă exemplificarea cea mai strălucită a unui model ‘renascentist’ de om de știință cu înclinații și talent artistic, de artist de mare valoare cu cunoștințe remarcabile în domeniile tehnologiei. Mai este valabil acest model și astăzi? Îndrăznesc să afirm că răspunsul este pozitiv, cei mai mulți dintre marii savanți și marii artiști ai lumii din secolele scurse de atunci fiind personalități cu multiple fațete și cunoștințe care nu sunt limitate la domeniile lor de expertiză. Puțini însă au adus contribuții de o asemenea valoare pe planuri multiple. Exemplul cel mai strălucit și cel mai celebru al interdisciplinarității geniului lui da Vinci este nu altul decât faimosul tablou care o reprezintă pe Lisa Gherardini, soția negustorului de mătăsuri florentin Francesco del Giocondo, sau pe scurt ‘Mona Lisa’.

 

sursa imaginii: en.wikipedia.org/wiki/Mona_Lisa

sursa imaginii: en.wikipedia.org/wiki/Mona_Lisa

 

Walter Isaacson este ziarist, scriitor și profesor de istorie la Universitatea Tulane. A fost director la CNN și redactor-șef al săptămânalului TIME. Spirit enciclopedic și el în felul său, Isaacson a scris biografii ale unor personalități ‘singulare’ din lumea științei și tehnologiei, între care Albert Einstein, Benjamin Franklin, Steve Jobs. Cea mai recentă carte a sa se ocupă de Leonardo da Vinci, și procesul de creație al ‘Mona Lisei’ este descris și analizat din perspective multiple și inedite. Cum se explică fascinația care o exercită până astăzi acest portret de dimensiuni modeste? Care sunt secretele zâmbetului misterios al acestei femei frumoase și a privirii care pare că te urmărește din orice punct de vedere ai privi spre portret? În ‘Mona Lisa’ da Vinci a creat mult mai mult decât un portret, așa cum a făcut-o în alte câteva opere majore ale sale. Procesul său creativ nu se limita la reproducerea realității, ci la lărgirea ei prin mijloace artistice explicite și ascunse. Notele sale includ următorul citat: ‘Pictura descrie nu numai lucrările naturii, dar și mulțimea infinită de lucruri pe care natura nu le-a creat.’ Este cred una dintre cele mai exacte și mai concise definiții ale artei. Rolul artistului este să îmbogățească lumea. Extrapolând, se poate spune că într-un mod original și inegalat, Leonardo da Vinci a pus în ‘Mona Lisa’ și încă în câteva capodopere ale sale bazele realității virtuale și a realității augmentate (extinse).

 

sursa imaginii: theatlantic.com/magazine/archive/2017/11/leonardo-da-vinci-mona-lisa-smile/540636/

sursa imaginii: theatlantic.com/magazine/archive/2017/11/leonardo-da-vinci-mona-lisa-smile/540636/

 

Tehnicile creative ale pictorului au fost analizate în ultimii ani cu metode moderne aparținând chimiei, opticii și spectrografiei și unele dintre voalurile de mister încep să fie înlăturate. Da Vinci a folosit în pregătirea plăcii de lemn pe care este pictat portretul o baza de alb de plumb, diferit de cretă și pigmenții folosiți în alte tablouri în epocă. Rezultatul este că lumina ambiantă este mai bine reflectată și, pentru observator, ea pare că vine din interiorul tabloului. Radiografiile și spectrografiile dezvăluie că au existat două variante precedente ale portretului care se găsesc în straturi succesive sub cea de-a treia, cea finală. Tabloul a fost pictat în mare parte între 1503 și 1506, dar Leonardo a continuat să lucreze la el vreme de mai mult de un deceniu, ultimele tușe fiind probabil adăugate în 1517, când lucrarea îl însoțise pe pictor în călătoria sa în Franța. A migălit și a perfecționat în mod obsesiv tabloul. Pielea obrazului are straturi de culoare de 2-5 microni în zonele luminoase și până la 30 de microni în cele întunecate.

 

sursa imaginii: theatlantic.com/magazine/archive/2017/11/leonardo-da-vinci-mona-lisa-smile/540636/

sursa imaginii: theatlantic.com/magazine/archive/2017/11/leonardo-da-vinci-mona-lisa-smile/540636/

 

Și zâmbetul? Da, zâmbetul. Care este secretul acestuia? Giorgio Vasari, biograful artiștilor Renașterii timpurii, relatează că Leonardo a folosit cântăreți și bufoni pentru a păstra pe obrazul doamnei Lisa del Giocondo un zâmbet în timpul lungilor ședințe de pozat, în ciuda temperamentului ei melancolic. Multe dintre detaliile faciale sunt datorate cunoașterii profunde a anatomiei umane, pe care artistul și omul de știință le-a învățat în timpul disecțiilor executate nopțile, în morga spitalului Santa Maria Nuova, din Florența. Notele lăsate de Leonardo includ o analiză a mecanismelor musculare și a traseelor nervoase care participă în formarea expresiilor feței umane, el fiind și în acest domeniu un descoperitor și un precursor al anatomiei sistemului nervos, domeniu structurat cu câteva secole mai târziu. Leonardo a fost primul și poate singurul artist în istorie care a disecat cu mâinile sale fețele umane, în căutarea secretului expresiilor de bucurie, tristețe, exaltare, groază. Orice explicație nu poate fi însă decât parțială. În definitiv, este vorba despre zâmbetul unei femei, domeniu în care nicio știință nu va putea vreodată descifra toate misterele!

 

(Articolul a aparut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)

Posted in change.world | Leave a comment

CHANGE.WORLD: Viața ca un joc virtual

Nu a fost ușoară vara care a trecut peste Facebook. Nu că există motive speciale de a le plânge de milă, mai ales din punct de vedere comercial, dar parcă s-a clătinat soclul și au apărut fisuri în invincibilul monument pe care l-a creat Mark Zuckerberg, un imperiu de afaceri și una dintre cele mai semnificative companii globale ale momentului, pornind de la o aplicație care avea ca scop inițial să mute pe ecranele calculatoarelor personale sistemul de relații personale și anunțurile private sau de interes comun ale colegilor de facultate (facultate pe care, de altfel, Zuckerberg nu a sfârșit-o vreodată). Cifrele de afaceri ale mijlocului de an ilustrează o parte din poveste: dacă numărul de utilizatori activi ai lui Facebook a continuat să crească, ajungând la sfârșitul celui de-al doilea trimestru calendaristic al anului 2018 la 2,23 de miliarde lunar (o creștere de 11% față de același moment în 2017) și 1,73 de miliarde de utilizatori activi în medie pe zi, nivelul de utilizare al rețelei sociale a scăzut pentru prima dată în istoria companiei în piața cea mai semnificativă, cea americană, de la 67% la 62% pentru categoria americanilor în vârstă de peste 12 ani. Pentru o companie care își oferă serviciile ‘gratis’ utilizatorilor, aceștia devin obiectivul principal, unii zic chiar ‘marfa’, deci numărul lor este un indicator cheie. Cel puțin la fel de îngrijorătoare este scăderea valorii acțiunilor companiei. După anunțarea cifrelor de afaceri care au ratat cu puțin estimările analiștilor, prețul acțiunilor lui Facebook a scăzut într-o singură zi la sfârșitul lunii iulie cu 11%. Bursa uneori intuiește chiar mai bine decât experții tendințele, și scăderea valorii pe piață financiară nu numai că expune probleme, dar le și poate crea sau amplifica.

 

sursa imaginii: toonpool.com/cartoons/Homo%20facebookensis_86457

sursa imaginii: toonpool.com/cartoons/Homo%20facebookensis_86457

 

Cauzele problemelor actuale ale companiei se află în aceleași zone unde pot fi identificate și cauzele reușitelor. Succesul aplicației create de Mark, colegii și salariații săi se bazează pe detectarea și utilizarea unor nevoi fundamentale ale unei părți însemnate a membrilor speciei umane – comunicarea, împărtășirea cunoștințelor și experiențelor, crearea de relații sociale noi și regăsirea celor uitate. Câți dintre noi au trăit din propria lor experiență și/sau au auzit de la prieteni despre regăsirea unor persoane (colegi de școală și facultate, vecini sau prieteni din copilărie) de mult pierdute sau uitate? Sistemul de relații pe care îl dezvoltă și îl exploatează Facebook se bazează însă pe renunțarea voluntară la o parte din informația personală. Aplicația are și îmbunătățește permanent sistemele de protecție ale spațiului personal, dar acestea sunt prea puțin înțelese și folosite de majoritatea utilizatorilor. Dilema pe care aceștia o înfruntă este între a expune mai mult din profilul personal (familie, preferințe, pasiuni, activități) pentru a comunica mai intens sau de a păstra mai totul în spațiul privat dar atunci intensitatea și cantitatea de informație primită sunt și ele mai reduse. Există desigur și conturile fantomă, personalitățile Facebook inventate sau protejate de pseudonime. Acestea au fost folosite de persoane sau organizații cu scopuri și interese diferite, inclusiv cele de a influența desfășurarea alegerilor din Statele Unite și din alte țări democratice. Tribuna care a permis comunicațiile protestatarilor și organizațiilor care protestau în mod democratic la începutul deceniului s-a dovedit a fi un instrument la fel de eficace și în propagarea de mesaje antidemocratice. Împreună cu expunerea datelor personale ale utilizatorilor din afacerea Cambridge Analytics, această vulnerabilitate este considerată ‘călcâiul lui Achile’ al lui Facebook. Chiar în timp ce scriu acest articol Directorul General al Operațiilor (COO – Chief Operating Officer) de la Facebook, Sheryl Sandberg, împreună cu Directorul General Executiv (CEO – Chief Executive Officer) de la Twitter, Jack Dorsey, răspund în cadrul unei ședințe publice întrebărilor membrilor Comitetului pentru Informații al Senatului american (Senate Intelligence Committee), legate de activitatea companiilor lor în perioada alegerilor prezidențiale americane din 2016 și după aceea.

 

sursa imaginii: pinterest.ca/pin/272256739948367518/

sursa imaginii: pinterest.ca/pin/272256739948367518/

 

Dar poate însă că o parte din necazurile lui Facebook sunt datorate și unor alte caracteristici ale interacțiilor pe rețele sociale, nu neapărat legate de evenimentele care se află în atenția presei și a mediilor de informații. Un prieten care este și el utilizator activ al lui Facebook refuză să folosească butonul ‘Like’ în absența unui buton similar ‘Dis-Like’. Motivele și semnificația practică și filosofică ale absenței din concepție a ‘butonului negativ’ au fost mult discutate de utilizatori și justificate detaliat de creatorii ‘jucăriei lui Zuckerberg’, cum o numește același amic. Unul dintre motivele principale este simplitatea, dar exact această simplitate și ușurință de a trimite mesaje – de către oricine, de oriunde, oricând – este și motivul pentru care pot deveni ‘virale’ și mesajele negative în aceeași măsură ca și cele pozitive sau neutre, și uneori acestea sunt foarte bine deghizate. Un alt motiv este dorința de a crea grupuri de persoane cu pasiuni comune, amintiri împărtășite, opinii necontradictorii. Această tendință conceptuală (‘by design’) are însă că efect crearea în jurul fiecăruia dintre noi a unor ‘baloane virtuale’ în care suntem înconjurați de ‘prieteni’ cu opinii similare. În absența unui control al nivelului și stilului dezbaterilor în contradictoriu suntem expuși ca utilizatori pericolului monoculturii ideilor.

 

sursa imaginii: researchgate.net/figure/A-synchronous-meeting-in-an-I-Room-a-virtual-collaborative-space_fig1_266496340

sursa imaginii: researchgate.net/figure/A-synchronous-meeting-in-an-I-Room-a-virtual-collaborative-space_fig1_266496340

 

Mai există încă un pericol cu atât mai evident cu cât ne referim la grupurile de vârste și preocupări cele mai vulnerabile, în special cele ale adolescenților. Copiii și nepoții noștri deschid ochii într-o lume în care ecranele calculatoarelor personale și ale telefoanelor inteligente sunt la fel de firești și de comune cum era deschiderea ferestrei spre casa vecină în generațiile părinților sau bunicilor, sau aparatele telefonice din vremea copilăriei și adolescenței noastre. Relațiile create pe rețele sociale devin pentru tinerii născuți în acest mileniu normă, în timp ce relațiile de prietenie ‘tradiționale’ bazate pe joacă, sport, excursii în natură etc. sunt împinse spre statutul de excepție. Bine? Rău? Viitorul va spune, dar realitatea nu poate fi negată. Ecuația nu este însă dihotomică, deoarece intervine un element tehnologic despre care am mai discutat în rubrica CHANGE.WORLD. Tehnicile de teleprezență și colaborare virtuală, practicate deja de mai bine un deceniu în mediile de afaceri sau guvernamentale pentru a genera ședințe virtuale în care participanți aflați la sute sau mii de kilometri distanță, se întâlnesc într-o camera virtuală de ședințe, iar tehnicile hologramelor sau ale realității virtuale reconstituie experiența contactului ‘face-to-face’, încep să pătrundă în domeniul comercial inclusiv în cel al rețelelor sociale. Facebook a făcut de altfel achiziții tehnologice și investește intens în cercetare și proiectare în acest domeniu, așa încât introducerea sub o formă sau alta a mesageriei, convorbirilor și conferințelor cu prezență virtuală colaborativă este așteptată în viitoarele 12 până la 24 de luni. Este una dintre căile principale pe care experții le apreciază ca fiind luate în considerație de Facebook pentru a depăși greutățile momentului.

 

sursa imaginii: imdb.com/title/tt0986263/

sursa imaginii: imdb.com/title/tt0986263/

 

Am văzut recent un film de anticipație care proiectează o direcție posibilă de evoluție a acestor tendințe. Filmul se numește ‘Surrogates’ (‘Surogate’) și a fost realizat în 2009 de regizorul american Jonathan Mostow. Este un film de acțiune sci-fi, avându-l pe Bruce Willis în rolul principal. În lumea anului 2017, așa cum este imaginată de scenariști și de autorii benzilor desenate care au inspirat filmul, au fost eliminate complet conflictele sociale și criminalitatea a scăzut spre zero. Secretul constă în faptul că majoritatea oamenilor trăiesc închiși în casele lor legați la echipament de realitate virtuală, iar viața socială și relațiile inter-umane au loc prin intermediul surogatului virtual – o combinație de robot android și personalitate Facebook bine filtrată, reprezentând o versiune idealizată și veșnic tânără a fiecăruia dintre noi. Nu există boli, nu există durere, iar dacă se poate întâmpla ceva rău, afectate sunt surogatele, și nu oamenii care le manevrează. Doar o minoritate din omenire a refuzat ‘surogatizarea’ și trăiește într-un fel de ghetto-uri care reprezintă o variantă exacerbată a periferiilor violente și rău famate ale marilor orașe de astăzi. Eroul filmului, întruchipat de Willis, este un polițist (și surogatul său) chemat să rezolve misterul unei crime, prima după o perioadă îndelungată de pace socială, în care un surogat a ucis alte surogate și a creat haos într-un oraș populat de aceste entități virtuale.

 

sursa imaginii: imdb.com/title/tt0986263/

sursa imaginii: imdb.com/title/tt0986263/

 

Nu voi dezvălui, desigur, mai mult din intrigă, protejându-i pe acei cititori care vor găsi povestea destul de interesantă pentru a căuta și viziona filmul. Le voi spune doar că, fără a fi o capodoperă, este un film care poate satisface și pe amatorii de filme de acțiune (cum altfel, când îl avem pe Bruce Willis pe generic?) și pe cei de filme sci-fi inteligente. Lumea creată în film pare o generalizare și o perfecționare tehnologică a modelului personalităților virtuale pe care fiecare dintre noi le creăm pe rețelele sociale. În ce măsură ne reprezintă acestea? Pot ele prelua într-adevăr toate suferințele fizice și trăirile negative, transformând spre bine lumea din jurul nostru? Care este frontiera dintre lumea virtuală (artificială) și viață reală? Mai există această frontieră, sau suntem pe cale de a o șterge definitiv, cu consecințe încă greu de prevăzut? Sunt câteva dintre întrebările pe care le generează vizionarea acestui film. Nu toate își găsesc răspunsul în el, dar discuția și căutarea răspunsurilor pot începe de aici.

 

(Articolul a aparut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)

Posted in Uncategorized | Leave a comment

can dogs disappoint? (Film: Isle of Dogs – Wes Anderson, 2018)

I had all the good reasons to have great expectations from ‘Isle of Dogs‘. First, it’s a movie about dogs. Second, it’s animation and the trailer looked great (including the dogs). Third, it’s set in Japan, a country I love for its culture, including the passion for film, animation and manga. Fourth it’s a movie by Wes Anderson and I liked his previous work. And yet, I was quite disappointed.  ‘Isle of Dogs‘ was much less than what I had expected.

 

source https://www.imdb.com/title/tt5104604/

source https://www.imdb.com/title/tt5104604/

 

It’s a film by Wes Anderson and it comprises many of the qualities that you can expect from the stylish director. It is amazing in it’s visual part which combines a dystopic image of the close visuals of Japan with animation descending from the Japanese manga style and from the Disney dog lovers division. It gathers in the distribution a unique collection of stars which borrow their voices to the animated characters. It lacks however one important component – a compelling and original story. All the talent invested in the movie seems wasted in an exuberant aesthetic show supporting a rather childish and expected story about a teens and children helping good dogs in their fight against bad men. Too simple, too linear.

 

(video source Zero Media)

 

Dogs seldom fail us in real life. This is one exception. Luckily, it happens on screen.

Posted in animation, movies | Tagged , , | Leave a comment

rotten foundation (Film: Lola – Rainer Werner Fassbinder, 1981)

An untimely death cut short in 1982, at the age of 37, the life and cinematographic career of Rainer Werner Fassbinder. We can only wonder at how much he succeeded to achieve in such a short time and we can only speculate on how his cinema work and the thematic of his films could have looked like in the years of and after the fall of the Berlin wall and the reunification of Germany. The films that he left are still amazing cinematographic achievements and some of the sharpest and critical visions of the recent past of Germany. He bluntly explored fascism and corrupt politics, family relations, sex and sexual orientation, race and morality. ‘Lola‘ which was made the year before his death is a cynical and sarcastic look at what he perceived as the corrupt foundations of the Federal Republic of Germany.

 

source https://www.imdb.com/title/tt0082671

source https://www.imdb.com/title/tt0082671

 

In this film Fassbinder frontally attacks the sacred cow myth of the German post-war renewal. The story is set in a small German town about one decade after the end of WWII. The war seems to be a memory that most people try to bury, the city rides on a development wave, ruins disappear and make place for modern buildings, life improves. Building contractors and the ‘new politicians’ who support them are the persons of the day. And yet, many things did not change that much.  ‘Lola‘ has two sources of inspiration, the 1930s masterpiece  The Blue Angel directed by Josef von Sternberg with Marlene Dietrich in the lead role, and Gogol’s ‘The Government Inspector’ (or ‘Der Revisor’ as it is known in German). The first connects the story in the film with the past of the pre-war Germany, its moral and political corruption that nurtured the conditions of the rise of Nazism. The second broadens the vision to the more universal theme of the powerful stranger coming to a closed community, questioning its foundations, shaking its twisted rules and trying to change the unfair ways of doing things.

 

(video source TobisFilmclub)

 

The two principal heroes, the singer-prostitute Lola (Barbara Sukowa) and the building inspector Von Bohm (Armin Mueller-Stahl) seem also directly inspired by the lead characters in the two works, it is their bringing together and the un-probable relationship that develops between them that dominates in an original manner the script. Lola is forced as many other widows of the time (and heroines of the films of Fassbinder ) to descend into prostitution to sustain her family (daughter and mother), however she is not only a victim, but rather a complex and manipulative character who tries to use her beauty to achieve social recognition. Von Bohm becomes a character of equal weight in the film, his honesty and integrity being put at test by the social environment and his falling in love with the wrong woman. The acting of both Barbara Sukowa and Armin Mueller-Stahl is superb and remains the best part of this film. Also beautiful and expressive is the camera work, just watch the games of colors and the lightning of the characters. Some other parts of the film did not survive that well the 37 years since the film was made. Mario Adorf ‘s interpretation of the local tycoon seems to gross and grotesque for the tastes of today. The motivations of the characters and their changes in mood are not that clear. The important aspect however is that the rage of Fassbinder is here, as visible as ever, and the critical flame that he lit with his works, never avoiding or running away from a good controversy, are still a model for German cinema.

Posted in movies | Tagged , , , , , | Leave a comment

the universal refugees (Film: Transit – Christian Petzold, 2018)

Refugees stories. Running away from persecution, hiding from the dangers of deportation, waiting for the visas that can save lives, boarding the ship that navigates to the promised shore of salvation – here are themes that resonate deeply for me, maybe also because of personal and family stories that took place no farther than one generation before us. Transit adapted by Christian Petzold from a novel by Anna Seghers set during the second world war and directed by him takes an original approach for this set of subjects. It’s not a flawless film, but it impressed me in a very special manner.

 

source https://www.avoir-alire.com/transit-la-critique-du-film

source https://www.avoir-alire.com/transit-la-critique-du-film

 

The approach taken by script writer and director Christian Petzold is very original. The characters and narrative parts are taken from a novel by German writer Anna Seghers, a combination of stories about Jewish and German refugees running the spreading German occupation during the second world war in which fear, love and mistaken identities combine in a quite smart and interesting mix. The setting is however today’s or maybe tomorrow’s Paris and Marseille, with police cars and vans with sirens permanently howling and black-suited and helmeted armed policemen chasing the ‘illegals’ in the streets. There are some exceptions for this environment, as at some moments we seem to be in an atemporal French bistro or see the landscape of the old port of Marseille before the contemporary touristic change of face. The language used by the heroes is also a  hybrid in which literary dialogs in German mix with references to the football clubs in the 21st century Champions League. The superposition is almost didactic, but it somehow works, as the story of the love triangle (or maybe a pyramid in this case) folds on the background of the lives of the universal refugees. Some speak German, some Arabic or African languages, all are running away from the eternal police of oppression.

 

(video source Piffl Medien)

 

As many love stories in time of war the intrigue here is built of intense feelings doubled by fear, shades, hidden identities. It develops slowly but the excellent acting of Franz Rogowski and Paula Beer bring on screen a whole world of passion and ambiguities, of despair and impossible dreams. The secondary thread that connects the fate of the German refugees with the one of the ‘local’ migrants is also described in a discrete manner, avoiding the traps of melodrama. The only major flaw is the use of off-screen voice, probably reading text from the original novel that inspired the film. It is probably intended to remind us the reference work and the period when its story takes place. I find that voice over seldom works well in movies and this is not the case here. Transit tells a very important story and its production incorporates good acting and many bright ideas. It would have been better if director Christian Petzold trusted more his viewers and made some of the details of execution more discrete and less explicit.

 

Posted in movies | Tagged , , , , , | Leave a comment

scurt compendiu de istorie a Elvetiei (carte: Jean-Jacques Bouquet – Histoire de la Suisse)

O recentă vacanță petrecută în Elveția a fost o bună ocazie de a scoate din rafturile bibliotecii personale și de a citi o cărțulie pe care o cumpărasem cu ocazia unei vizite precedente în țara cantoanelor. Intitulată destul de pretențios ‘Histoire de la Suisse’ (Istoria Elveției) și publicată în 2005 de editura Presses Universitaires de France, este mai degrabă un compendiu cu informațiile de baza, evenimentele, datele și personajele marcante ale istoriei acestei țări. Despre autor există foarte puțină informație pe Internet. Am aflat că este născut la Lausanne în 1934, a studiat literele la Fribourg în Elveția, și s-a specializat mai târziu în istorie obțînând doctorate la Universitățile din Paris și Napoli. A fost profesor de gimnaziu în orașul natal Lausanne și conferențiar și șef al catedrei de istorie a Elveției la Universitatea din Berna.

Care este secretul unicității istoriei elvețiene, al coerenței unei țări fără resurse naturale și ieșire la mările lumii, în care sunt vorbite patru limbi oficiale, care este formată din cantoane cu interese și priorități de multe ori diverse, lipsită de coerența unei religii comune, și cu un sistem administrativ și politic mai degrabă de-centralizat, care nu a permis în niciun moment al istoriei sale apariția unui conducător dominant, care să se afle la cârma politică a țării destul timp pentru a influența în mod determinant direcțiile evoluției țării? Cum a luat naștere și s-a dezvoltat acest stat cu o democrație cu adevărat originală, și cum a rezistat în centrul unui continent sfâșâiat de războaie, cu frontiere intacte și cu o neutralitate programatică păstrată cu încăpățânare și respectată în cele din urmă de toți puternicii săi vecini? Cum a luat naștere și s-a cizelat caracterul unei națiuni atât de diferite de altele, izolată și în același timp implicată în tot ceea ce se întâmplă în lumea din jur? ‘Histoire de la Suisse’ nu răspunde multora dintre aceste întrebări, este mai degrabă o carte informativă decât un eseu, dar furnizează multe dintre informațiile esențiale care permit cititorilor să aibă o baza de înțelegere și să studieze mai departe singuri prin lecturi sau vizite la fața locului.

 

sursa https://www.decitre.fr/livres/histoire-de-la-suisse-9782130562139.html

sursa https://www.decitre.fr/livres/histoire-de-la-suisse-9782130562139.html

 

Cele 124 de pagini ale carții sunt împărțite în 12 capitole care se ocupă de perioadele succesive ale istoriei elvețiene, de la ‘Elveția dinaintea Elveției’ (titlul primului capitol) la ‘Elveția de după 1945’ (titlul capitolului final). Prima mențiune a teritoriului țării care avea să devină Elveția și a triburilor numite ‘elvetice’ care o populau datează din anul 58 BC și îi aparține lui Iulius Caesar la începutul ‘Războiului Galilor’. Comandantul de oști roman observa caracterul de fortăreață naturală a zonei cuprinse între cursurile Rinului și Ronului, munții Jura și lacul Léman. Prezența și pacea romană au durat în Elveția cam aceeași perioadă de timp ca și prezența romană în Dacia, ultima revoltă împotriva romanilor având loc în 107, iar retragerea sub presiunea invaziilor germanice petrecându-se în 260. Apariția creștinismului are loc și aici în secolul al 4-lea, la scurt timp după ce devenise religie dominantă în Imperiul Roman. Evul Mediu va fi martor al dominației imperiului germanic al lui Carol cel Mare și apoi a dinastiei Habsburgilor aflate într-un conflict care a durat multe secole cu ducatul Burgundiei care controla tot cursul Ronului. În această perioadă sunt înființate, în unele cazuri pe ruinele unor așezări romane și multe dintre orașele principale ale Elveției pe care le cunoaștem astăzi – Zurich, Geneva, Basel, Lausanne, Saint-Galle, Fribourg.

Originile confederației datează din secolul 13, când grupările de orașe și micile ducate locale caută protecție în condițiile conflictelor din ce în ce mai intense între Habsburgi, Burgundia și regatul Franței, a cărui prezența și influență se aflau în continuă creștere. Acum apare conceptul cantoanelor și sistemul alianțelor între ele, cu scop defensiv și fără a căuta de la început independența, ci mai degrabă protecția unor suverani vecini mai puternici dar și mai toleranți față de interesele locale. Este specifică Elveției dezvoltarea comerțului și meșteșugurilor care a dus la crearea unei clase burgheze mai devreme decât în alte părți din Europa, în paralel cu dezvoltarea limitată a claselor feudale. De la trei cantoane asociate inițial, numărul acestora trece la 13 la începutul secolului 16, atunci când în condițiile intervenției franceze în Italia și cu acordul regelui Francois I, confederația își declară independența. Jean-Jacques Bosquet acordă un rol esențial în dobândirea și păstrarea neatârnării elvetice existenței clasei soldaților care erau formați în condițiile dure ale reliefului țării și exportați ca mercenari puterilor vecine, în special Franței, papalității și orașelor-state italiene. Autorul consideră existența acestei clase de mercenari ca fiind factorul esențial al supraviețurii Elveției, în condițiile în care alte state europene cum ar fi Polonia au dispărut pentru o vreme de pe harta continentului, fiind ocupate și împărțite între puterile vecine. Părerea mea este că ar trebui adăugate încă două motive – cel geografic, Elveția secolelor 16-18 care nu includea încă zonele de est și sud de astăzi fiind o fortăreață naturală greu de cucerit și ocupat, și cel economic, țara reușind în condiții destul de vitrege să-și asigure o independența economică relativă. Tocmai lipsa de materii prime și greutățile în transporturi au direcționat economia elvețiană spre ramuri specifice de expertiză cum era industria ceasurilor care folosea priceperea în prelucrarea metalelor a meșteșugarilor locali, și genera produse de volum relativ mic și valoare adăugată mare.

 

sursa http://ontheworldmap.com/switzerland/switzerland-political-map.html

sursa http://ontheworldmap.com/switzerland/switzerland-political-map.html

 

Apariția Reformei a avut o influență determinantă în istoria Elveției, țara devenind unul dintre centrele protestantismului și, trebuie spus, pepinieră și focar a formelor și curentelor sale mai extreme. Geneva unde erau concentrați calvinistii a fost martora condamnarilor și execuției pe rug a unor opozanți ai religiei dominante, într-o manieră similară cu execuțiile Inchiziției, fapte care nu a fost replicate în severitate și cruzime în alte țări ale spațiului protestant. Noțiunea de ‘vechi regim’ a existat și în istoria Elveției în secolele 17 și 18, și perioada sa de dominație a fost curmată de revoluția din Franța vecină și de cucerirea țării de către armata napoleoneană. Vechea Confederație s-a destrămat definitiv și a fost înlocuită de Republica Helvetică, definită și legiferată după modelul post-revoluționar francez. Bilanțul celor aproape două decenii de republică sub control francez (cu o Constituție inițial redactată la Paris) a fost amestecat. Pe de-o parte a fost o perioadă de instabilitate, cu cinci Constituții legiferate în cinci ani, în care a fost importată o teroare politică pe care elvețienii nu o cunoscuseră, și au fost încercate măsuri de centralizare a puterii aflate repede în conflict cu tradiționala independență a cantoanelor în ceea ce privește toate afacerile interne, cu excepția apărării și a politicii externe. Pe de altă parte au fost extinse frontierele Elveției la dimensiunile de astăzi ale țării și reorganizate cantoanele, și au intrat în mod ireversibil în structura politică a țării (ca în multe alte părți din Europa) principiile de bază ale democrației burgheze enunțate de Revoluția Franceză: separarea puterilor în stat, libertatea religioasă, drepturile individuale și interzicerea torturii, egalitatea tuturor cetățenilor în fața legii. Acordurile europene din perioada Restaurației au legiferat neutralitatea Elveției pe plan internațional, și de atunci, timp de două secole, neutralitatea și integritatea teritorială au fost respectate de toate puterile europene și internaționale. În deceniile care au urmat Restaurației, Elveția s-a bucurat de stabilitate și prosperitate și și-a consolidat regimul politic, și-a definitivat organizarea administrativă, a introdus sufragiul universal, și a creat și consolidat sistemul politic care funcționează până astăzi. Acesta urmează modelul american, cu un parlament bicameral format dintr-un Consiliu Național ales reprezentativ proporțional și un Consiliu de Stat în care sunt reprezentate cantoanele (doi membri) și semi-cantoanele (un reprezentant). Puterea executivă este deținută de un Consiliu Federal format din șapte magistrați aleși pentru trei ani, dintre care, prin rotație, sunt numiți pentru perioade de un an președinții, cu rol simbolic. Majoritatea elvețienilor nu știu și nu le pasă cine este actualul președinte al Confederației. Puterea centrală are atribuții limitate în ceea ce privește politica externă, apărarea, sistemele vamale și poștale și protejarea libertăților individuale ale cetățenilor în caz de conflicte cu autoritățile cantoanelor în care trăiesc. Începând cu a două jumătate a secolului al 19-lea a devenit din ce în ce mai folosită metodă democrației directe exercitate prin referendumuri legate de probleme la nivel cantonal și național și aceasta este folosită probabil mai extins decât în orice altă țară a lumii. Elveția este poate țara care ar merita cel mai mult titlul de ‘democrație populară’. În sistemul politic și juridic elvețian termenul de ‘suveran’ este sinonim cu cel de ‘popor’.

Cartea se ocupă în detaliu de dezvoltarea economică a Elveției în special în domeniile industriei și transporturilor. Combinația între pacea și stabilitatea care au dat încredere investitorilor străini, tradiția istorică burgheză care era deja veche de secole în perioada revoluției industriale din secolul 19, și etica de muncă protestantă au favorizat apariția și dezvoltarea metalurgiei și a mecanicii de precizie, și a unor ramuri economice care dezvoltă agricultura tradițională și creșterea animalelor din zonele alpine (ciocolată, brânzeturi). Aș fi fost interesat să aflu mai multe amănunte despre dezvoltarea industriei turistice, și mai ales despre modul în care Elveția a devenit un centru financiar și bancar mondial, dar aceste aspecte ale economiei sunt tratate în mod foarte succint în cartea lui Bouquet. În schimb sunt descrise pe larg evenimentele legate de cele două războaie mondiale și modul în care țara s-a confruntat cu situația din Europa acelor ani zbuciumați. Neutralitatea declarată a fost menținută și respectată de beligeranți, și reafirmată la tratatele de la Versailles. Pe termen lung Elveția a beneficiat de neimplicare și mai ales de faptul că a fost cruțată de pierderile omenești și de devastarile războaielor, însă pe termen scurt a trebuit să se confrunte cu crize economice determinate de tăierea surselor de aprovizionare ale industriilor, de reducerea piețelor de desfacere și de încetarea aproape completă a turismului internațional. Ziua armistițiului care a pus capăt primului război mondial a coincis cu una dintre cele mai mari greve generale din istoria țării, urmare a unor conflicte de muncă și sociale acumulate în anii războiului. Rolul jucat de Elveția în cel de-al doilea război mondial prin relațiile sale ambigue față de Germania nazistă și în special refuzul de a accepta intrarea unei părți din evreimea germană care încerca să se salveze de prigoană nazistă au pus sub semnul întrebării moralitatea politicii de neutralitate și a felului în care a fost aceasta interpretată în perioada Holocaustului . Într-unul dintre puținele pasaje stridente ale cărții Bousquet califică drept ‘de o rară violență’ ‘atacurile’ provenind din Statele Unite și mai ales din partea Congresului Mondial Evreiesc care cereau în anul 1995 analizarea rolului guvernului și a băncilor elvețiene în adăpostirea unor bunuri confiscate de către naziști evreilor deposedați de drepturi din Germania lui Hitler și țările ocupate de aceasta.  Comisia internațională care a fost înființată că rezultat al acestor presiuni (condusă de un elvețian) a elucidat în raportul publicat în 2002 o parte dintre aspectele istorice și a recomandat un sistem de despăgubiri a victimelor Holocaustului și urmașilor acestora, dar a și lăsat neclarificate alte aspecte și a adus în atenție alte probleme, printre care eșecul Crucii Roșii Internaționale (instituție fondată și cu centrul la Geneva) în salvarea evreilor Europei deportați în lagărele de concentrare și exterminare.

 

IMG_3958

 

Ultimul capitol al cărții se ocupă de Elveția după 1945, destul de suscint și actualizat doar până la momentul publicării ediției revizuite în primii ani ai mileniului pe care am citit-o. Tendința clară a creșterii implicării țării în relațiile internaționale s-a materializat cel mai concret prin cererea de aderare la Organizația Națiunilor Unite, Elveția devenind în 2002 al 190-lea membru al organizației internaționale create imediat după sfârșitul celui de-al doilea război mondial, ale cărei insituții le găzduiește în parte de la înființare. Asociată la zona Shengen, țara cantoanelor nu s-a asociat însă Uniunii Europeene și este îndoielnic că o va face vreodată țînând cont de faptul că tradiția sa de completă independență este contrară tendințelor integraționiste ale Uniunii. O parte din problemele Europei nu se opresc însă la frontiere, și țara nu este nicidecum izolată de problemele sau de avansurile lumii din jur, așa cum nu a fost complet izolată nici în trecut. Încă de la începutul secolului 20, și mai ales în perioada interbelică Elveția a devenit un centru intelectual, cultural și științific european, loc de adăpost și gazdă (poate nu extrem de entuziastă  dar protectoare) a unora dintre oamenii de spirit veniți din țările vecine. Efervescența creatoare a permis dezvoltarea unor curente artistice cum a fost mișcarea Dada sau continuarea în exil a activității grupului Bauhaus. Univeristățile tehnice elvețiene sunt centre de excelență academică și se află în vârful cercetării tehnologice în domenii diverse de la cercetarea nucleară până la informatică (conceptul de Web a fost creat aici, de exemplu). Tocmai în contextul deschiderii dialogului intelectual și a prezenței unor savanți și oameni de cultură imigranți au apărut și contribuții și personalități locale remarcabile devenite celebre și pe plan internațional ca Felix Vallotton, Max Frisch, Friedrich Durrenmatt, Arthur Honegger, Le Corbusier, Giacometti (tatăl și fiul).

Lectura cărții a constituit pentru mine o bună pregătire în călătoria pe care am făcut-o, care s-a concentrat în zona vorbitoare de italiană, cantonul Ticino din sudul țării. Această zona geografică a devenit parte din Elveția imediat după 1800, consfiintind o asociere de câteva secole cu confederația cantoanelor, căreia i-a servit ca zona tampon și de apărare. Pentru vizitatori este evidentă diversificarea populației și ștergerea în mare măsură a separării evidente între catolicism și reformă. La data publicării cărții populația catolică depășise pentru prima dată numeric pe cea protestantă, dar niciuna dintre ele nu reprezenta o majoritate absolută a populației. Peste 19% din cetățenii Elveției erau imigranți, și este de presupus că acest procent este astăzi și mai ridicat. Istoria continuă, dar parametrii de bază, sistemul politic și trăsăturile de caracter care definesc identitatea unică a Elveției sunt încă dominante. Pentru a înțelege prezentul și a evalua viitorul este necesar să-i cunoaștem trecutul. Această carte este un bun punct de plecare.

 

 

Posted in books, history | Leave a comment

an underrated cinematographic gem (Film: The Place Beyond the Pines – Derek Cianfrance, 2012)

Where does director  Derek Cianfrance hide? It may be my fault for not remembering having seen any his movies before or even knowing his name. It is certainly the fault of the distributors of ‘The Place Beyond the Pines‘ which was made in 2013 for not making out of this film a blockbuster or at least a festivals circuit success. Produced in 2012 it has Ryan Gosling, Bradley Cooper, and Eva Mendes in the cast, all of them acting superbly, it’s a beautifully written story about crime and corruption, guilt and fatherhood,  which is at the same time human and universal as well as rooted to the detail in the realities of a small town in the state of New York where much of the filming was done on location. So did this film only enjoy a limited launching, and why did he make only a small profit over the rather modest sum of money it cost? These questions may be asked in an investigation of the mysteries of the American movies distribution system.

 

source https://www.imdb.com/title/tt1817273/

source https://www.imdb.com/title/tt1817273/

 

It is not easy to tell what this film is about without committing the ‘spoiler sin’, but I will try to avoid the trap. It starts as the story of a life and of a love lost in mistakes, with little chances to end well. It continues as the story of a cop trying to do the right things and fighting the corrupt system he works in. It ends as a story of paternal responsibility and how the next generation is due to follow the steps of fathers and whether breaking the circle of fate and social conditioning is possible. So there are three stories here, three stories with different focus and pace, partly sharing the same characters and with a continuity determined by the leading ideas. As I try to tell all these, I realize how many important details remain out, how well they are interleaved and what value they add, how well the whole narrative structure stands. It’s a strong and moving story (or better said collection of stories) told in an original manner.

 

(video source StudiocanalUK)

 

I need to add a few special mentions about acting. For Ryan Gosling this may be the first big ‘bad guy’ role of his career but he cannot really be a ‘bad guy’ to the end, as he adds complexity and deepness to his character. Same can be said about the character  played by Bradley Cooper but working on the opposite direction, as we see the hero cop never at peace with the decisions he needs to take even when it seems to be ‘the right thing’ (fighting crime and police corruption). Eva Mendes and Ray Liotta provide more substance to their supporting roles which could have easily fallen in standard melodrama. We come to know the place where the action happens and the way it changes in time, and in part of the secret ‘The Place Beyond the Pines‘ looks to good and authentic is the careful description and familiarity of the authors for the details.

How can this wonderful film be taken out of the shade of forget it undeservedly lies? The best would be if the very talented film director who is Derek Cianfrance will make some more successful movies. I hope that this will happen, and then ‘The Place Beyond the Pines‘ will have its second chance.

 

 

 

Posted in movies | Tagged , , , , , , | Leave a comment

CHANGE.WORLD – Evoluția evoluției

Nu știu dacă a întocmit cineva vreun clasament al celor mai controversate, mai disputate, mai calomniate cărți tipărite în istorie. Sigur însă că, dacă acest clasament există sau va fi conceput vreodată, pe unul dintre primele locuri dacă nu chiar pe primul loc va figura cartea apărută la 24 noiembrie 1859 și semnată de Charles Darwin cu titlul ‘Despre originea speciilor’. Această lucrare introduce teoria științifică bazată pe decenii de cercetare și explorări, conform cărora organismele vii evoluează în cursul generațiilor printr-un proces de selecție naturală. Teoria lui Darwin nu numai că răsturna concepțiile existente în comunitatea științifică la jumătatea secolului 19, dar se contrazicea frontal cu teoriile creaționiste și cu dogmele tuturor religiilor. Rezistența a fost imediată, dar prestigiul lui Darwin ca om de știință, ca și conținutul clar și demonstrabil al cărții sale i-au creat o popularitate și o acceptare aproape universală, chiar dacă cu controverse, în numai câțiva ani. Interesante sunt și generalizările teoriei darwiniste din biologie în domeniile științelor sociale, antropologiei, și cel politic, care nu au întârziat să apară. Trebuie menționat că, în măsura în care a apucat să le cunoască în decursul vieții sale, Darwin s-a împotrivit acestor concepții și generalizări, mai ales în domeniul relațiilor interumane.

 

sursa sursa imaginii http://sqapo.com/darwin.htm

sursa sursa imaginii http://sqapo.com/darwin.htm

 

Disputele în jurul teoriei evoluției speciilor continuă până astăzi. Se poate chiar spune că ele s-au accentuat în ultimele decenii. După ce la mijlocul secolului 20 evoluționismul părea să fie acceptat și predat în școli aproape în toată lumea, influența crescândă a religiei din ultimele decenii ca și apariția teoriei ‘adevărurilor alternative’ inclusiv în domeniul științific au făcut ca în din ce în ce mai multe țări să se practice predarea paralelă a evoluționismului și a creaționismului, nu ca viziuni complementare (una științifică, cealaltă religios spirituală) a istoriei speciei umane, ci ca adevăruri științifice alternative într-o dispută care nu ar fi fost tranșată. Procentajele din populație, chiar și în țările dezvoltate, care confundă cele două abordări sunt îngrijorătoare, ca și cele, în creștere, ale adepților creaționismului și ale celor care neagă complet evoluția speciilor.

Evoluționismul așa cum fusese descris de Darwin se află însă sub atac, un alt fel de atac însă, și din altă parte. Avansurile științifice în domeniile ingineriei genetice și transplanturilor de organe artificiale au ca efect modificarea ireversibilă a mecanismelor evoluției speciei umane. Cu alte cuvinte, modul în care va evolua de aici încolo omenirea nu se va mai baza pe selecție naturală. Nici măcar nu este clar dacă cei care ne vor succede pe Terra și în spațiul cosmic pe care începem să-l explorăm vor fi oameni. Bun venit teoriilor transhumanismului!

 

sursa sursa imaginii https://medium.com/@brandeddavid/adaptability-the-andela-story-961b2b33cc2f

sursa sursa imaginii https://medium.com/@brandeddavid/adaptability-the-andela-story-961b2b33cc2f

 

Unul dintre conceptele de bază ale teoriei darwiniste, care a rămas valabil și are o influență considerabilă asupra dezbaterilor științifice contemporane, este cel al adaptabilității. Citatul meu preferat din Darwin spune (aproximativ): ‘Supraviețuiesc cel mai bine nu speciile cele mai puternice, ci cele care se adaptează cu ușurință schimbărilor de mediu.’ Adaptabilitatea ne-a format ca specie în ceea ce suntem astăzi, și unele dintre schimbări au avut loc foarte recent în istorie. Câteva exemple: Adaptarea organismului la traiul la altitudini de peste două mii de metri și mai mult s-a petrecut doar cu vreo 12500 de ani în urmă, la populațiile din munții Etiopiei, Tibet și Anzi. Ultimii au dezvoltat o trăsătură transmisibilă genetic care permite hemoglobinei să sintetizeze mai mult oxigen. Adaptarea la condițiile de deșert (cantități mici de apă, diferențe mari de temperaturi între zi și noapte) a avut loc doar cu 8000 de ani în urmă. O mutație genetică în hormonii care controlează metabolismul furnizează populațiilor aborigene din Australia o adaptabilitate crescută. Chiar și culoarea pielii, diferită astăzi în diversele grupuri umane, după paralela unde s-au născut ei și strămoșii lor, este o adaptare caracteristică recentă. Acum vreo 10000 de ani încă, pieile strămoșilor europenilor și africanilor arătau similar. Ceea ce se întâmplă astăzi pune însă la mare încercare mecanismele noastre de adaptare, căci schimbările de mediu sunt din ce în ce mai accelerate, iar sistemele sociale și tehnologice nu mai permit selecției naturale să lucreze nestânjenit. Evoluția noastră ia un alt curs.

 

sursa imaginii http://www.ibmr-india.com/genetic-lab.html

sursa imaginii http://www.ibmr-india.com/genetic-lab.html

 

Cheia schimbărilor în evoluția umană se află desigur în ingineria genetică. Selecția continuă să aibă un rol, dar nu mai este vorba (doar) despre selecție naturală, ci mai degrabă despre o adaptabilitate accelerată prin metodele tehnologiei moderne. William Gibson, scriitor american-canadian de ficțiune speculativă, părintele genului căruia lui îi place să-l numească ‘cyberpunk’ scria, referindu-se la aceste aspecte: ‘Viitorul este deja aici. Singura problema este că el nu este încă echitabil distribuit.’ Dar mai are selecția, chiar bazată pe adaptabilitate accelerată, timp să acționeze? La Universitatea Oxford funcționează un Institut pentru Viitorul Omenirii. Unul dintre studiile acestuia, publicat în 2013, arată că prin selecție controlată, ar putea fi astăzi selectate din zece embrioane cel cu potențial de coeficient de inteligență (IQ) superior în medie cu 11,5%. Presupunând că ar fi ales doar embrionul ‘cel mai inteligent’ din zece, în zece generații în care s-ar aplica această tehnologie ar putea fi creată o populație cu o medie IQ cu 115 puncte mai mare decât media actuală, practic o populație de genii. Problema este însă că în ritmul reproductiv al speciei umane, 10 generații înseamnă cam două secole. Până atunci, inteligența mașinilor o va depăși de mult pe cea a speciei umane (asta se va întâmplă prin 2045, dacă este să-l credem pe Ray Kurzweil). Selecția, chiar accelerată, nu lucrează suficient de repede.

 

sursa imaginii https://www.appliedstemcell.com/services/crispr-cas9-genome-editing/animal-models/knock-in-mouse-crispr

sursa imaginii https://www.appliedstemcell.com/services/crispr-cas9-genome-editing/animal-models/knock-in-mouse-crispr

 

Ingineria genetică permite un salt tehnologic într-o perioadă în care doar limitările morale sau legale pot opri progresele spre o evoluție de cu totul altă natură. Cred că am mai menționat în articole precedente ale rubricii CHANGE.WORLD inițialele CRISPR, dar pentru cei care le-au uitat, este prescurtarea de la ‘ Clustered Regularly Interspaced Short Palindromic Repeats’. Mai pe înțelesul nostru, este vorba despre o familie de secvențe ADN identificate în bacterii și microbi mono-celulari, care au capacitatea de a detecta și distruge alte secvențe ADN, oricât de complexe. Descoperită destul de întâmplător cu vreo trei decenii în urmă, CRISPR stă la baza unei tehnologii numite CRISPR/Cas9 care permite editarea secvențelor ADN ale genomilor. Porțiunea la care dorim să operăm este identificată, separată, modificată și reintrodusă în lanțul genetic. Rămâne doar să știm ce secvențe din acest lanț sunt răspunzătoare pentru crearea anumitor trăsături fizice sau de caracter, pentru predilecția sau imunitatea la anumite boli. Harta genetică umană este complet construită (încă din 2006), și interpretarea ei este un proces continuu de colaborare internațională, care combină multe dintre mințile umane cele mai strălucite și puterea de calcul distribuită, în continuă creștere existentă astăzi pe planetă.

 

sursa imaginii https://www.theguardian.com/technology/2017/oct/29/transhuman-bodyhacking-transspecies-cyborg

sursa imaginii https://www.theguardian.com/technology/2017/oct/29/transhuman-bodyhacking-transspecies-cyborg

 

Cealaltă categorie de tehnici este legată de întărirea capacităților fizice prin transplanturi de organe artificiale. Unele dintre ele sunt deja practicate pe scară largă de zeci de ani, de la transplanturi dentare la valve sau artere artificiale. Altele sunt încă în faza de cercetare, proiectare și experimente, de la organe artificiale, și elemente senzoriale, până la biofizica neurologică. Se aproprie momentul în care ‘minuni’, cum ar fi recuperarea capacităților motorii pentru paraplegici, redarea vederii orbilor sau a auzului surzilor, vor fi perfect posibile și vor deveni rutină. Asta va însemna însă că acceptăm, ca specie, ca unele componente critice din organismele noastre să devină artificiale. Dar puterea de gândire? Când va fi atins pragul dincolo de care specia noastră nu mai este ‘pur’ umană, ci rezultat al combinației dintre natură și tehnologie, dintre evoluție și creație? Da, creație, însă nu divină, ci tot umană.

Potențialul este imens. Extrem de complexe sunt și implicațiile etice, legale și sociale. Vom urmări, vom relata, vom discuta.

 

 

(Articolul a aparut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)

Posted in change.world | Leave a comment