‘Il Capitale Umano‘ (‘Human Capital‘) is an adaptation to screen of an American novel written by Stephen Amidon, adapted and directed by Paolo Virzì. The story in the book takes place in the US during the economic crisis of 2001 caused by the collapse of the hi-tech market. The action of the film is transferred to Italy in 2008, during the crisis caused by the collapse of the real estate market. Both crises have resulted in spectacular falls in stock market shares, with implications for the savings and financial situation of tens of millions of people, more or less wealthy. The problems are universal, and this kind of global crises have long time ago crossed the borders between states and the world’s economies. The consequences however are local and personal. Starting from the American novel, Paolo Virzì managed to make an intelligent and exciting film, and also very Italian film.
While rewriting the novel for screening, Paolo Virzì uses a method that is not original but which he manages skillfully -presenting the same events from three different points of view belonging to different characters. The success of the screenwriter and the director lies in the fact that we find out not only the different details that have been put together which will clarify the story, but we also get to know better the psychology of the characters, belonging to different social backgrounds and different generations. Virzì manages to capture his attention through a fluent story telling and through the psychological and social depth of his heroes’ characterization. Of course, the excellent acting of the whole team of actors only helps (with a special mention for Valeria Bruni Tedeschi, excellent here as well as in all the movies she is on screen).
‘Human Capital‘ is the film of a crisis, and in this crisis each of the characters will be hit sooner or later. The quality of the film lies in the precision with which every character finds its place in the story for and in depth the description of their psychology. The Italian social environment, with its class differences, is excellently rendered. The localization of the story succeeded well to the director. Eventually each of the characters involved will manage to survive one way or another to the crisis. With one exception. It’s a smart, well-written and well-acted film, the kind of which I would love to see as many as possible.
Since childhood, I’m a passionate fan of the Laurel and Hardy films. They were among the few who were not censored in Communist Romania where I grew up, and we could enjoy a healthy and non-ideological laugh. The pleasure and the feeling of freshness remained intact when I watched them again after ten, thirty or fifty years. I’m afraid, however, that this comic viewing pleasure raises the expectations for any film that has the couple as heroes, even when it’s a biopic that refers to the late years of their common career, like ‘Stan & Ollie‘ directed by Jon S. Baird. The risk of being disappointed is hard to avoid.
Movies about aging cinema stars are enough to represent a sub-genre of the ‘movies about movies’ genre. Some of them were memorable. Let’s remember ‘Sunset Blvd.‘ or about Fellini‘s ‘Ginger and Fred‘. ‘Stan & Ollie‘ is trying to walk along the same path, documenting the tentative to return to stages and screens of the two actors, more than a decade after their split, as the began to catch with them and the tastes of the public had changed. Laurel (Stan – Steve Coogan) and Hardy (Ollie – John C. Reilly) are a couple, a couple which has gone through a crisis and trying to get back to what they were, to reestablish the flame of humor and friendship between them. It is both a story about cinema and a story about a relationship, complicated by the presence of wives and the producer, who all play significant roles in their lives.
The problem is that we are dealing with a sad story about two people whose job was to make us laugh, and who probably were nice and funny persons, playing somehow their screen roles roles in real life. The film mixes a number of gags in the style of the films with the two comedians with a melodramatic story that has a known ending. None of the two threads is convincing. The comic part is not cruel enough, it does not go as far as the movies in which the two acted. The melodrama is predictable and superficial. The acting performances are remarkable, especially John C. Reilly‘s, an actor who has played some outstanding roles in recent years. It is not enough. ‘Stan & Ollie‘ is a nice biopic that demands respect for the two actors, but it does not bring anything new to those who have loved their movies and is of course not representative for those who did not know them. I would rather recommend watching or watching again their original films.
Istoria materialelor plastice este
legată de cea a jocului de biliard, care devenise extrem de popular în
toată lumea la jumătatea secolului 19. Bilele de biliard de calitate
erau confecționate din fildeș, și deși elefanții nu erau considerați
încă în acele vremuri ca o specie amenințată cu dispariția, greutatea
vânării lor și costul transportului materialelor din Africa sau Asia
făceau din fildeș un material scump și rar, care avea nevoie de un
înlocuitor. O firmă din New York a inițiat în 1869 un concurs pentru
găsirea unui material alternativ, concurs dotat cu un premiu fabulos
pentru acea perioadă, de 10 mii de dolari. L-a câștigat inventatorul
american John Wesley Hyatt, care a propus un polimer (substanță a cărei
molecule au dimensiuni mari, uneori cu tipare repetitive) numit
celuloid, obținut prin tratarea cu camfor a celulozei provenite din
fibre de bumbac.
Materialele plastice au constituit, desigur, o invenție revoluționară. Pentru prima dată în istorie omenirea nu mai era dependentă în ceea ce privește utilizarea materialelor doar de ceea ce producea natura, nu mai exploata resursele limitate ale acesteia, putea să extindă capabilitățile materialelor naturale pentru a crea altele noi, mai ușoare, mai rezistente, mai eficiente economic. Primul material plastic în întregime sintetic, adică ne-având în compoziția sa nicio moleculă a unei substanțe existente în natură, a fost bachelita, un izolator electric inventat în 1907 de chimistul belgian Leo Baekeland. Astăzi nu putem concepe viața fără aceste materiale. Ele au contribuit la victoriile în cele două războaie mondiale, se află în structura aproape oricărei clădiri moderne și a oricărui vehicul terestru, naval sau aerian construit în ultimul secol, a instrumentelor medicale și a obiectelor casnice folosite de marea majoritate a locuitorilor planetei. Abandonarea lor este imposibilă, planeta nu se mai poate susține doar din resurse naturale. La fel de adevărată este însă afirmația că Pământul se va sufoca în câteva decenii din cauza invaziei de plastic sub toate formele în mediul în care trăim. Ideologia care predică reîntoarcerea la produse naturale 100% este la fel de periculoasă ca ignorarea efectelor cauzate de otrăvirea cu plastic a planetei. Măsuri urgente și imediate sunt strict necesare.
Numerele sunt dramatice. Producția industrială de masă a materialelor plastice a început abia pe la mijlocul secolului 20. O reclamă celebra publicată în 1955 de revista Life celebra zorii erei ‘Throwaway Living’, în care obiectele de unică folosință aveau să ușureze viețile consumatorilor. Producția de plastic era de 2,3 milioane de tone în 1950, crescuse la 162 de milioane de tone în 1993 și la 448 de milioane de tone în 2015. Industria ambalajelor este cel mai mare consumator dintre sectoarele economiei (161 de milioane de tone în 2015), urmată de construcții (72 de milioane de tone) și textile (65 de milioane de tone). Aproximativ 40% din producția totală a anului 2015 era formată din materiale plastice de unică folosință sau imediat dispozabile, ciclul lor de utilizare încheindu-se uneori la 15 minute de la prima folosire. Problema este că pentru multe dintre aceste materiale, durata de viață poate fi de la 450 de ani în sus. Dacă nu se face ceva activ cu ele majoritatea sfârșesc în mările și oceanele lumii, care au absorbit în ultimii 150 de ani o cantitate de 9,2 miliarde de tone de plastic. O știre difuzată de Euronews săptămâna trecută arată că Marea Mediterană, care are un ciclu aproape complet închis, este unul dintre punctele de poluare marină cele mai periculoase ale planetei, devenind practic o ‘mare de plastic’. Țările care contribuie cel mai mult la poluarea Mediteranei sunt Egipt, Cipru și Franța. Reglementările legate de reciclare sunt diferite și neunitare, în lipsa unor tratate internaționale acceptate și aplicate de toate țările riverane. China este astăzi cel mai mare producător mondial de obiecte din plastic, mai mult de un sfert din producția mondială este ‘made in China’ și majoritatea este destinată exportului.
Soarta deșeurilor de plastic din apele oceanelor este diferită de la caz la caz. Unele pot rezista sute de ani, și astfel pot dăuna direct speciilor vii care trăiesc în oceanul planetar. Altele însă sunt descompuse în fragmente de diferite dimensiuni, multe dintre ele greu de văzut cu ochiul liber sau chiar microscopice. Cercetătorii stației marine a Universității din Plymouth, în sud-vestul Angliei, au inițiat un studiu pentru a înțelege ce se întâmplă cu banalele ambalaje de plastic odată ajunse în apele oceanelor. Rezultatele au fost surprinzătoare și spectaculoase. Lumina soarelui și forța valurilor contribuie la descompunerea ambalajelor în bucățele mici, dar ele intră și în ciclul unor crustacee care le înghit și participă la descompunere. Dintr-o singură pungă de plastic pot rezulta 1,75 de milioane de fragmente de plastic de dimensiuni microscopice. Acestea la rândul lor, pot ajunge în organismele vii marine sau în apa desalinizată, și intră în final în organismul speciei care se află în vârful lanțului alimentar – oamenii! Consecințele asupra sănătății – imediate sau de termen lung – sunt încă necunoscute.
Trebuie luate în considerare și implicațiile ecologice ale unor evoluții tehnologice care nu par, la prima vedere, să aibă un impact direct asupra folosirii materialelor plastice. Să luăm ca exemplu ritmul de introducere și schimbare al telefoanelor mobile. Ciclul mediu de viață al acestora a fost de 3-4 ani, în ultimii 15 ani. Fiecare dintre noi probabil că a schimbat între 5 și 10 asemenea telefoane de la începutul mileniului. Mai știți unde sunt sau cum v-ați debarasat de cele vechi? Revoluția 5G în pragul căreia ne aflăm va duce la scoaterea din folosință și înlocuirea în viitorul deceniu a tuturor telefoanelor mobile și altor tipuri de aparatură aflate astăzi în exploatare, miliarde de aparate care înseamnă încă câteva zeci dacă nu sute de milioane de tone adăugate deșeurilor de plastic. Crearea de modele care să aibă capabilitatea de înlocuire parțială și modulară a unor părți din aparat, ca și încetinirea ritmului de schimbare a generațiilor par a fi imperative logice, dar cine va putea convinge principalii producători din această ramură extrem de competitivă a industriei să adere la ele? Alte soluții ar trebui să plece de la producerea unor materiale plastice care pot fi reciclate cu mai multă ușurință, astfel încât să nu adauge noi cantități munților de deșeuri care se acumulează la suprafață sau în apele și aerul planetei. În timp ce anumite feluri de polietilen (cum sunt cele folosite în sticlele de băuturi răcoritoare, cutii alimentare, ambalajele pentru detergenți, textile) sunt mai ușor reciclabile, altele cum este polistirenul (folosit pentru fabricarea paharelor de plastic, izolatoarelor sau jucăriilor) sunt greu reciclabile. Industrii întregi însă depind de acestea din urmă și fără niște reglementări legale stricte însoțite de stimulări economice, greu de crezut că situația se va schimba radical.
sursa imagine: ziare.com
Ce este de făcut? Fiecare cetățean al planetei ar trebui să-și asume un rol în regim de urgență, de la politicienii care ar trebui să lucreze la acorduri și legislație până la fiecare dintre noi cu obiceiurile noastre comerciale și de consum. Producția de plastic trebuie să devină mai biodegradabilă și mai reciclabilă, dar acestea nu sunt panacee universale. În realitate, multe dintre plasticele declarate biodegradabile în anii ’80 se descompun de fapt în particule de microplastic, deși dispar din vedere. Sunt necesare politici naționale și regionale de reciclare. În Europa, de exemplu, Norvegia este campioana reciclării cu 97% din sticlele de plastic întorcându-se în ciclul industrial, în timp ce România are a treia cea mai slabă rată de reciclare din Europa (înaintea doar a Bulgariei și a Estoniei), producând 5,8 milioane de tone de deşeuri pe an, cu o medie de 272 de kilograme pe an pe cap de locuitor şi cu o rată de colectare de doar 82,3%, conform studiului Waste Atlas, publicat de organizaţia D-Waste (o echipa globală de experți specializată în administrarea deșeurilor). Reciclarea are și aspecte politice și macroeconomice mondiale. Cine preia deșeurile, cine și cum le distruge sau reintroduce în circuitul industrial? Până acum 2-3 ani, China și India erau liderii acestor industrii, dar ambele țări au încetat din 2016-2017 să mai ‘importe’ și să recicleze pe teritoriile lor deșeuri de plastic. Ar trebui ca fiecare țară să fie răspunzătoare și să se ocupe de reciclarea a ceea ce produce, dar suntem încă departe de o asemenea fază, astăzi, în epoca războaielor de tarife economice. Și la nivel individual, fiecare dintre noi poate aduce o contribuție, separând deșeurile în recipientele de reciclare unde acestea există, renunțând complet la sacoșele de plastic sau la vesela și tacâmurile de unică folosință, sau folosind paie din materiale naturale pentru băuturile răcoritoare. Pericolul este clar și imediat, și cere acțiuni urgente.
(Articolul a apărut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
1913 is a year that fascinates me. It was the last year of an order that reigned in Europe and the world for almost a century, established at the Congress of Vienna that had traced in 1814-15 the borders of Europe and the relations between the great powers of the time. Of course, it had been a century with many events – the 1848 revolutions, the emergence of new national states (Germany, Italy, Romania among them), conflicts and regional wars – yet Europe had been spared of major continental scale conflicts as the 30-year War or the Napoleonic wars had been in the previous centuries, and the balance between the great powers seemed relatively stable, also influenced by the relations between the royal and imperial families that reigned in many of the countries of the continent. Contradictions and conflicts were accumulating, while the more sophisticated classes benefited from a life style close to decadence. Europe had several cultural capitals – Paris, of course, but also Berlin, Vienna, Prague, or the newcomers Budapest and Bucharest – cities where the arts flourished in parallel with the underground rottenness. The fascination for this last moment of bourgeois tranquility and escapism that was 1913, a moment before the storms of the 20th century, is shared by many authors of books and movies. Hungarian director László Nemes, is the latest with his recent film ‘Sunset‘ / ‘Napszállta‘.
László Nemes also faces the ‘second film’ syndrome, which are suffering from the directors who have made an exceptional debut. After ‘Son of Saul‘ enjoyed an exuberant reception by critics and collected about all the major awards for foreign films (including the Academy Award and BAFTA for best foreign language film) three years ago, expectations are high. ‘Sunset‘ is undoubtedly an ambitious movie. Nemes chose the year 1913 to launch a warning about the contemporary period, similar in his views to the accumulation of contradictions, the differences between the styles and the levels of life of the social categories, but above all similar in ignoring the acute problems facing Europe today. The Austro-Hungarian Empire, which was less than a year after 1913 to be engulfed in WWI, and which would disappear in five years, is a metaphor for today’s Europe, another multinational empire suffering of escapism, ignoring the gathering problems or not finding the real solutions. In such times people seek their identity, so does the heroine of the film, Írisz Leiter (Juli Jakab), a young woman coming to Budapest in search of the truth about the death of her parents, about the fate of the hat store left to them in heritage, and about the destiny of her brother, whose existence she learns about, shrouded in a fog of mystery and fear.
László Nemes likes to put his audiences to test. With the story at hand he could have made of ‘Sunset‘ a Gothic mystery with elements of historical drama mixed with ‘horror’. These elements are present in the film, but the criminal intrigue does not seem to be the focus of the attention of the director (who is also co-scriptwriter). More important seems to him to be the ambience, an end-of-the-empire Budapest. The cinematography seems to be in tune with the name of the film, obscure lighting that leaves the feeling that night is permanently coming, which makes of the light of the few scenes shot in daylight to seem almost blinding. Part of the story is related to the hat making business, with the beautiful 1913 fashion creations that would make the English royal house of today jealous, a craft and symbol of a twilight world. The actors are superb, with Juli Jakab in the lead role combining the determination and defiance of social rules with an inner power that compensates for her fragility. Romanian star Vlad Ivanov is as good as always (I do not remember him acting a bad role in a movie or on stage ever), embodying Oszkár Brill, the hat store owner, a useless beauty factory, an apparently respectable institution, also hiding vices and dark stories between its walls. He speaks his role in Hungarian, and unfortunately I do not know this language well enough to judge whether he speaks impeccably or with some accent that may suggest a stranger in a cosmopolitan world.
‘Sunset‘ is a beautiful and interesting movie, but the lack of attention or decision in the narrative thread loses the spectators at some point, or at least, it lost me. The characters appear and disappear before they have been completely defined, the same situations are repeated with small variations, and many of the details of the story are not concluded or explained. I could not avoid a feeling of length and repetition, and the open end added another enigma without clarifying anything that has happened until then, which does in my opinion add another element of dissatisfaction. László Nemes does not need to prove anything, he already has made to himself on merit a name among the important filmmakers of today’s Hungary and Europe. He should now just pay more attention to his spectators.
Poeții autentici nu se supun categorisirilor și înregimentărilor. Nici etichetele temporale nu li se lipesc cu ușurință, versurile lor dialoghează de multe ori cu ideile și sentimentele poeților și cititorilor din alte generații, fie privind adânc în trecut, fie aruncând punți spre viitor. Jumătatea de secol care a trecut de la dispariția lui Nicolae Al. Mironescu ar fi putut duce la uitarea să completă, ca om și că poet. Nu l-au uitat însă prietenii, și iată că acum, în 2019, el își face un debut târziu, prin intermediul unei excepționale cărți de ‘Poeme’, într-o ediție îngrijită, prefațată și ilustrată cu desene originale de Maria Alexandrescu Vianu la Editura Anima.
De pe coperta a 4-a ne zâmbește timid un bărbat inteligent și delicat. Prefața cărții ne confirmă profilul unui intelectual cu interese diverse, expert în etnografie și pasionat de viticultură, căutându-și refugiul în preocupări discrete, cum era și poezia. Delicatețea exterioară acoperea zbuciumul interior, așa cum putem înțelege din poemul ‘Psihoza’:
‘Nenumărate corăbii se plimbă prin sîngele meu/Pe întinsele fluvii navighează întruna/Cu pînzele umflate, cu marinarii pe bord,/Ele luptă cu navalnicul flux al arterelor mele/…/M-am înțepat la mînă și sîngele curs/L-am pus la cel mai uriaș microscop,/N-am văzut nicio corabie, niciun marinar,/Deși uriașa flotă o simt în mine.’ (pag. 24)
Expunerea la poezia populară este evidentă. Multe dintre poemele din volum au simplitatea formală și inocența stilistică a creațiilor folclorice. Fiecare vers însă este o poartă spre simboluri și trăiri ascunse, condensate, sublimate. Aici, în tonul de incantație, în senzația de joc aparent lejer, poezia lui Mironescu se aproprie de cea a lui Ion Barbu. Iată un fragment din ‘Broaștele’:
‘Avea broaște’n buzunar/Și spoia un zid de var,/Iar atunci când s-a oprit/Două broaște au fugit.// Au fugit la cununie,/Dincolo de împărăție./Broaștelor, nu vreau să pier/Fără niciun colț de cer.’ (pag. 12)
Excepțional este poemul ‘Colinda’ în care poetul pare a se apropia de universul copilăriei, creând imaginea unei lumi idilice care sărbătorește venirea celui ales:
‘Fără frică mieii zburdă,/Lîngă lup, jivină crudă,/Căci în lume s-a ivit/Duh din duh neprihănit./…/Înspre staul, pe cărare,/Se tot urcă dinspre vale/Șapte mii de greierași/Și cu zece îngerași./’ (pag. 20-21)
Aspirația de înălțare prin credință este vizibilă și în ‘Mit’:
‘Povestea stropului sorbit de Dumnezeu,/Ce poveste frumoasă ar fi fost./Doamne, află-mi și mie un rost,/Vreau să fiu stropul Tău …’ (pag. 28)
În alte părți, ca în ‘Vinerea mare’ avem de-a face cu un descântec, cu un concentrat de sublim tragic. Realitatea este permanent contrapusă visului, în combinații de onirism și absurd, în doze schimbătoare, ca de exemplu în poemul ‘Trenul s-a oprit în baltă’.
Ciclul intitulat ‘Poemul Marelui Necunoscut și a Femeii Păpușarului’ propune o mitologie alternativă, în care Universul poetului nu se aliniază perfect dogmei. El este ghidat de Marele Necunoscut, forță supremă dar și sumă a contrariilor, alăturare de sublim și abject:
‘Treizeci de hulubi s-au urcat/Pe umerii celui încoronat/Și puzderia de fecioare/L-au spălat pe picioare/Pe el, pe Marele Necunoscut, /Lance și scut,/Cîine și spurcăciune/Dar și cîntec de orgă și rugăciune.’ (pag. 48)
Poetul inventează un personaj care îl reprezintă pe el, individualul, singuraticul, dar și întreaga umanitate, sumă a singurătăților. Este paiața, simbol cultural derivat din clovnii și marionetele prezente cu zâmbet tragic în picturile lui Picasso și Baba, creatură manevrată și disprețuită, asumându-și suferința tuturor. Păpușile au universul lor, sentimentele lor, erotica lor chiar, străină Creatorului gelos:
‘Păpușile rîd și plîng,/Aruncate de-avalma în cutia lor, se strîng/În brațe noapte de noapte,/Spunîndu-și întruna în șoapte/Pline de zor/Poveștile de amor/Care au adus împlinire amețitoare/Stăpînei lor./Numai păpușarul nimica nu știa/Din tot ce-a fost și din ce-o să mai fie.‘(pag. 53)
Ultimul (al șaselea) poem din ciclu are o structură de compoziție muzicală religioasă:
‘Lumină să fie, lumină/Și bucuria prea plină/Să cuprindă sufletele care/Au răspuns la chemarea cea mare./Ciocîrlia se ridică spre soare și cîntă/Cîntec de slavă și nuntă.’ (pag. 62)
Un alt grupaj de șase poeme încheie cartea. Are ca temă moartea (presimțită deja în poeme mai timpurii, ca ‘Destin’, un ‘mememto mori ‘ datat 1962) și sinuciderea. Aici sfârșitul nu va mai fi luminos.
‘/De trei ori paiața din țărână s-a sculat/Și sacerdotal a binecuvîntat./ Apoi calul și l-a chemat/Și plângând amar, l-a sărutat.//Îmbrăcată în strai de călugăr, paiața/Astăzi în zori și-a luat viața.’ (pag. 68)
Câteva cuvinte despre grafica cărții. Cei care o cunosc pe Maria Alexandrescu Vianu ca artista plastică știu că este o excepțională pictoriță a culorilor, care se îmbină și dansează în picturile ei în compoziții ce trimit imediat la cealaltă mare pasiune artistică a sa, muzica. Multe dintre ilustrațiile volumului de ‘Poeme’ al lui Nicolae Al. Mironescu ne oferă o altă fațetă a artei ei, cea a unei desenatoare de excepție, cu o linie sigură și sensibilă. Acest mic volum al unui remarcabil poet cu destinul frânt de vremuri oferă o sinteză a artelor care îl pasionau – cuvântul, muzica, expresia folclorică, desenul. O carte de suflet, care face ca poezia lui sa fie accesibilă, așa cum merită, generațiilor care nu au avut șansă să-l cunoască.
The historical perception left behind by Golda Meir is very different in Israel and in the Jewish Diaspora. The Jews of the former Soviet Union and Eastern Europe as well as those in the United States remember her as one of the remarkable figures of the founding generation of the State of Israel, the immigrant who came as a young woman in the Mandatory Palestine and became an activist for independence, later a minister and the first (and the only one so far) woman Prime Minister of Israel, with a significant contribution to the emigration of Jews from Europe to Israel and their integration in the new country. The majority of Israelis keep of her a completely different image, that of the failed prime minister largely responsible for the ‘surprise’ of the Yom Kippur war that resulted in the deaths of more than 2,000 Israeli soldiers, missing peace opportunities with Egypt that could have avoided war, showing political shortsightedness about the Palestinian problems or about internal issues such as the social and economic status of Sephardi Jews. Few talk about her in Israel in recent years. The documentary film ‘Golda’, which premiered recently at the Docaviv Festival, made by a trio composed of Sagi Burnstein, Udi Nir and Shani Roznes, may reopen the debate about this controversial personality. I saw the film yesterday, in one of its first public screenings at the Herzlya cinematheque. The film does not even have a page on the IMDB yet.
The Israeli television archives provide surprises to documentary filmmakers and make us nostalgic for a period when politicians – including prime ministers – came to discuss with reporters, sharing with the public their memories as well as opinions on the current affairs. That was the case of the documentary film ‘Ben Gurion, Epilog’ which was screened a few years ago, this is the case with ‘Golda’ where a 1978 interview, shot off-the-record a few months before Golda’s death, and accidentally found in the TV archives, provides the structure on which the film is built. Golda refers in the interview to the 1969-1974 period and the main moments that defined her tenure as the prime minister. It was a succession of painful crisis. She led Israel in a time when the country spiraled down from the euphoria of the victory in the Six-Day War to the existential threat during the Yom Kippur War and the economic and moral depression that followed. Golda’s images and voice in the interview are combined with sequences from the filmed actuality journals and the testimonies of people who were close to her during that period – politicians, journalists, family members. One of the points that can be reproached to the authors is that those who speak are mostly selected from the political sectors of the Israeli left, or those who have reasons to have remained resentful of her. At least by now, at least in Israel, she does not seem to have too many fans in posterity.
My guess is that ‘Golda’ the movie will also be perceived differently in Israel and abroad. Many Israelis (and the commentaries in the discussion that followed the film, with Udi Nir’s participation, confirmed this) will argue that the portrait is too “humanized” in relation to the historical mistakes of Golda and their consequences. In Diaspora, the film will create amazement among those who keep Golda in their memories as a positive figure, one of the founding parents of the re-born Jewish nation. I think that one of the merits of the film is that it helps the viewers understand that some of her limits – ideological dogmatism, political blindness, prejudices towards Arabs and Jews of Sefardic origin – have the sources in her education and personal history on one hand, and the age which eventually caught up with her on the other hand. Even if the balance is inclined towards the negative aspects, the film also shows some of the qualities of character and political positions that we can appreciate: the total dedication to the Zionist cause (as she perceived it), the focus on the social issues and her contributions to building a ‘welfare state’ in the 50s, the care for the soldiers sent to risk their lives to implement government policies, her personal modesty, and her simple style of life and work. At the end of the discussion yesterday evening, co-director Udi Nir was asked what his feelings about Golda are after working for three years on the making of this film. His answer, half ironical, was that in perspective, looking at those who followed her, his appreciation is positive.
Pablo Picasso and a few other important artists of the 20th century (Constantin Brancusi is another example) had a love affair mixed with fascination with the photographic and film cameras. They recognized them as a means of artistic expression and not to a lesser extent as communication medias through which they could expand their fame in life and could document for posterity their artistic processes and the way they lived. These artists opened the doors of their studios and homes to photographers and filmmakers inviting them to photograph and film freely the ambience in which they lived and worked. Sometimes they picked the cameras themselves to explore new artistic genres. ‘Le mystere Picasso‘, which I saw as part of the Clouzot retrospective at the local cinematheque, is one of the significant art documentaries that originated from these collaborations.
In Clouzot‘s filmography, this documentary finds its place in-between two of his most famous films – ‘Diabolique‘ and ‘Les espions‘. Clouzot was at the peak of his popularity and success. The whole team is actually carefully selected, with Claude Renoir as a cameraman and director of photography and Henri Colpi in charge of editing. The result is a film that itself is a work of art.
At the beginning of the film, Clouzot makes a promise. He will give us a unique opportunity to enter the mind of a great artist while he realizes his creations. The promise, I feel, is only partially respected. We are, indeed, witnesses to Picasso’s creative process, but the understanding of what happens in the mind (and soul) of the artist is left to the spectator. In the film Picasso speaks few words and when he does they are addressed to Clouzot and his team, and not to the spectators. And he does right, I think, by letting his lines and colors talk. Adopting a technique already used in 1949 by the Belgian director Paul Haesaerts in the documentary ‘Bezoek aan Picasso‘, Clouzot places the camera on the opposite side of a white translucent glass surface on which Picasso draws, paints, applies collages, wipes, paints over, etc. . until he stops and declares ‘this is ready’. Successive layers combine styles and techniques. Spontaneous creation or conception in advance? How does the artist decide when the work is done? These are not explained to us and we have to draw our own conclusions. Most of the works featured in the film (about 20 in number) were destroyed after filming. They only exist in the movie, combined with the music and the editing that accelerates or stops during the creative process, as decided by the director. Each of the sequences is work of art by itself, and together they create one of the most original art documentaries in the history of cinema.
Scrierile lui Norbert Wiener și știința ciberneticii au avut o recepție furtunoasă încă de la începuturile prezenței lor în atenția publicului. Savantul american de origine evreiască, descendent al lui Maimonides – filosoful, medicul și enciclopedistul Renașterii timpurii -, era croit parcă după tiparul ilustrului său strămoș. Era matematician dar și filosof de formație. Contribuise la eforturile de război ale Statelor Unite în timpul primului și al celui de-al doilea război mondial dar se alăturase imediat după Hiroshima grupului de oameni de știință care trimiteau avertismente publice în legătură cu pericolele abisale ale invențiilor și avansurilor tehnologice accelerate de conflictele politice globale. Luările sale pacifiste de poziții au reprezentat puncte de discordie cu ceilalți întemeietori ai ciberneticii și mai ales cu John von Neumann, imediat după cel de-al doilea război mondial. Deși a fost un susținător al colaborării între blocurile politice în perioada Războiului Rece, scrierile sale nu au fost bine primite nici în Uniunea Sovietică și alte țări comuniste, cibernetica fiind aspru criticată și combătută ca ‘știință burgheză’ în anii ’50. Nu prea era loc în sistemul de gândire dominat de ‘socialismul științific’ pentru încă o teorie unificatoare, care explica fenomene din domenii atât de diferite de la balistica rachetelor la macroeconomie, trecând prin microchimia organismelor sau evoluția speciilor cu ajutorul unui set minim de concepte de bază – comunicare, control, auto-perfecționare sau auto-învățare. Chiar și în perioada studiilor mele, în anii ’70, se vorbea puțin despre cibernetică în Politehnica bucureșteană, până și atunci când erau predate teoria sistemelor sau automatizările. Paradoxal, se infiintase o secție de cibernetică economică în cadrul Academiei de Științe Economice, exact in domeniul științelor economice, domeniu despre care Wiener fusese sceptic in legătură cu aplicabilitatea principiilor ciberneticii.
Editura Humanitas oferă acum cititorilor români eseul ‘Dumnezeu și Golemul’, în traducerea excelentă a lui Tudor Călin Zarojanu. Publicată în 1964, anul morții lui Wiener, această lucrare a căpătat un statut de testament intelectual. În ea, matematicianul și omul de știință Wiener folosea uneltele filosofului și talentul său de eseist pentru a oferi publicului larg o sinteză a descoperirilor la care contribuise în ultimele două decenii și pentru a explica relevanța acestora în dezbaterile filosofice care preocupau intelectualitatea vremii, dar și în actualitatea politică și viața socială a perioadei. Subtitlul este oarecum derutant: ‘Comentariu asupra câtorva probleme în care cibernetica intră în contradicție cu religia’. În fapt nu este vorba despre o contradicție în idei, ci mai degrabă despre o încălcare a frontierelor existente la data apariției cărții dintre metodele științifice și matematice de cunoaștere a universului și cele specifice înțelegerii sufletului uman, considerate apanajul religiei. Pentru filosoful Wiener, dreptul la erezie este garantat cercetătorului științific și gânditorului care are curajul să depășească limitele acceptate:
‘Această expunere oferă cheia scopului meu în cartea de față. Doresc să analizez anumite situații care au fost discutate în cărțile religioase și au o dimensiune religioasă, dar care sunt în analogie strânsă cu alte situații, care țin de știință și, in particular, de noua știință a ciberneticii, adică știința comunicării și controlului, fie la mașini, fie la organisme vii. În acest sens, îmi propun să mă folosesc de analogiile limitate ale situațiilor din cibernetică pentru a clarifica puțin situațiile religioase.’ (pag. 14)
Ceea ce frapează în ‘Dumnezeu și Golemul’ este actualitatea ideilor expuse și a dezbaterilor propuse de Norbert Wiener. Cartea lui își găsește locul astăzi nu numai în rafturile rezervate cărților de filosofie (cu sub-ramura filosofiei științei) ci și în cele rezervate actualității, ceea ce americanii numesc genul ‘curent affairs’. Singurele deosebiri, nu prea multe și la nivel de detaliu însă, cu lucrări similare contemporane, sunt cele de terminologie. Un exemplu ar fi faptul că Wiener evită să folosească termenul ‘robot’ (deși citează cartea ‘R.U.R.’ a lui Karel Čapek) și preferă termenul mai generic de ‘mașină’.
Problema pe care o atacă frontal Norbert Wiener este cea a relației dintre Creator și Creațiile sale, tema Cărții lui Iov sau a ‘Paradisului Pierdut’ al lui John Milton. Este aceasta relație o relație între egali, sau măcar între forțe care pot concura între ele în unele aspecte? Iată o întrebare care în anumite momente ale istoriei a fost asociată ereziilor. Ea este cu atât mai tulburătoare, cu cât pentru Wiener, Creatorul este și Dumnezeu în relația cu creația sa, Omul, dar și Omul în relația cu creația sa, Mașina. Pot Creatorii și Creațiile lor fi angrenați într-un joc în care Creația va avea vreodată șansa să-l învingă pe Creator? Aplicând terminologia și principii din teoria jocurilor și cibernetică (după ce le explică pe scurt), savantul american răspunde afirmativ, dar cu două condiții: Creația să aibă capacitatea de a învăța (‘self-learning’ în terminologia modernă a Inteligenței Artificiale) și ca jocul să aibă criterii imuabile și deterministe de a decide învingătorul. Poate fi însă existența umană modelată că un joc in care criteriile de succes sunt clare și imuabile?
Wiener propune trei puncte de vedere existente în cibernetică, care pot fi aplicate problemelor umane în general (‘problemelor religioase’): unul se referă la mașinile care învață, menționate mai sus; al doilea întrebării dacă mașinile sunt capabile de auto-reproducere; în fine, dacă gradul de coordonare dintre om și mașină poate fi menținut sub control. Capacitatea lui de prevedere este excepțională. Să luăm că exemplu discuția despre posibilitatea ca mașinile să creeze alte mașini ‘după chipul și asemănarea lor’. Ne aflăm in anul 1964, și Norbert Wiener propune conceptele ‘imaginilor picturale’ și cel al ‘imaginilor operative’ care ar putea fi create de mașini. Avea să mai treacă aproape jumătate de secol până când să apară conceptul și aparatura de printare 3D.
‘Căci ideea că presupusa creare a omului și animalelor de către Dumnezeu, zămislirea ființelor vii potrivit speciilor lor, și posibila reproducere a mașinilor aparțin aceluiași tip de fenomen este o idee tulburătoare din punct de vedere emoțional, așa cum au fost tulburătoare speculațiile lui Darwin asupra evoluției și a descendenței omului.’ (pag. 43)
Wiener a făcut parte din categoria savanților conștienți de pericolele fetișizării progresului tehnologic. Asociindu-le într-o comparație care a devenit citat fără sursă cu magia sau chiar cu vrăjitoria practicate de-a lungul veacurilor , el nu ezită să amintească parabola ucenicului vrăjitor, și avertizează asupra pericolelor aservirii ideologice a tehnologiilor avansate unor factori dogmatici, fie ei ‘din lumea mea, cu sloganele ei de liberă inițiativa, motivată de progresul economic‘, fie dintr-o ‘lume diferită de a noastră, unde sloganurile sunt dictatura proletariatului, a marxismului și a comunismului’. Tehnologia iesita de sub control este principalul pericol care pândește relația viitoare dintre Om și Mașină. Problema este sincronizarea scopurilor, și nu întotdeauna este clar dacă Creatorul Om știe exact să-și definească scopurile și să aleagă între cele pe terment scurt și cele pe termen lung (o alta parabolă, cea a celor 200 de lire).
‘Un mecanism care urmărește un scop nu va urmări neapărat scopurile noastre, decât dacă îl proiectăm pentru acel scop și, în proiectarea lui, prevedem toți pașii procesului pentru care îl construim, în loc să exersăm o tentativă de previziune care merge până la un anumit punct și poate fi continuată de acolo, pe măsură ce apar alte dificultăți. Sancțiunile pentru erorile de prognoză, așa mari cum sunt acum, vor deveni enorme pe măsură ce automatizarea își intră complet în rol.’ (pag. 55)
Mi-ar fi plăcut să asist la un dialog dintre Wiener și Asimov, în care savantul să comenteze cele trei legi ale roboticii.Sunt mari șanse că Wiener le-a cunoscut, în orice caz ele fuseseră formulate pentru prima dată într-o povestire a lui Asimov publicată în 1942, și inclusă în volumul ‘I, Robot’ care apăruse în 1950 și devenise un best-seller. Acestea stabilesc o prioritate a deciziilor pe care Mașinile le pot lua, și ghidează sistemul de învățare al acestora, furnizând un fel de sistem de referință moral pentru Creații în raport cu Creatorii lor.
Creatorul trebuie să rămână întotdeauna la comandă. Într-un paragraf care conține o altă prevedere a unei tehnologii care avea să aștepte încă o jumătate de secol până la punerea în aplicare, Wiener scrie:
‘Nu mi-ar plăcea deloc să fac prima probă a unui automobil condus prin dispozitive de feedback fotoelectric, exceptând cazul în care există o manetă prin care să pot prelua controlul dacă mă trezesc întrând intr-un copac.’ (pag. 55)
Concluziile eseului lui Norbert Wiener conțin mai mult avertismente decât asigurări optimiste. Fiecare dintre progresele majore ale științei și realizările tehnologice derivate din acestea – automatizarea și robotica, energia nucleară, progresele medicinei care pot prelungi teoretic la nesfârșit durata vieții umane – poartă în ele pericole pe măsură avantajelor potențiale, mai ales in condițiile definirii vagi a scopurilor progresului și aservirii unor sisteme de referință rigide, dogmatice:
‘Nu atât felul rigidității este cel mai nociv, cât rigiditatea în sine, oricare ar fi ea.’ (pag. 69)
‘… viitorul nu oferă prea multă speranță pentru cei care se așteaptă ca noii noștri sclavi mecanici să ne asigure o lume în care nu mai trebuie să gândim. Ei ne vor putea ajuta, dar cu prețul unor cerințe de cea mai mare importanță privind onestitatea și inteligența noastră. Lumea viitorului va fi o luptă din ce în ce mai acerbă împotriva limitărilor inteligenței umane, și nu un hamac confortabil în care să ne putem întinde pentru a fi slujiți de sclavi roboți.’ (pag. 59)
‘ Să dăm omului ce e al omului și computerului ce e al computerului. Aceasta pare să fie politica cea mai inteligentă atunci când folosim omul și calculatorul în sarcini comune.’ (pag. 61)
Acum ca și acum 65 de ani, diviziunea muncii dintre om și mașină, dintre sarcinile asumate de roboții inteligenți și cele rămase ca responsabilitate exclusivă pentru operatorii umani, rămâne cheia interacției dintre aceștia. Alegând să folosească metafora Creatorului pentru descrierea omului ca inventator al speciei roboților dotați cu inteligență artificială și auto-perfecționare, Norbert Wiener trimite în această ultimă carte a sa un avertisment peste timp Creatorului. Bagheta magică trebuie să rămână in mâinile vrăjitorului.
Elton John accompanies my passion for pop and rock music for nearly 50 years. Watching ‘Rocketman‘ which deals with the first part of the life and career of the singer, brought back to my memory the years when I was listening to Cornel Chiriac’s rock music shows at Radio Free Europe. That radio station broadcasting from Germany to Communist Romania (and other countries in Eastern Europe) was for most of the young people in that country at that time the only place we could hear the music of rock artists like Elton and many other. I think that Cornel had seen Elton John live, perhaps at the Royal Albert Hall in a concert that concluded the first part of his career. Most of the songs on the soundtrack of ‘Rocketman‘ featured in that concert. I confess that I was not an unconditional fan of Elton over the years, the celebrities with bizarre behavior have not been and are not my cup of tea, but this musical directed by Dexter Fletcher managed not only to captivate me and make me vibrate (again ) to the music, but also to bring to light some of the roots of his way of being. Now, when Elton John’s career seems to get close to an end (at least the touring part), there are chances for me to return to the ranks of his fans, thanks to this film.
Dexter Fletcher should initially have directed ‘Bohemian Rhapsody‘ and he was the one who finished the film after Bryan Singer left the production. In ‘Rocketman‘ producer Elton John entrusted him from the very beginning with responsibility of making a film about his own biography, childhood, coming to age, building his artistic personality and personal crises. He was right, I guess. Fletcher demonstrates again his huge talent in making the audience live again the atmosphere of the British pop world of the years of glory and to get to know the heroes of this revolution with their musical genius, but also their personal problems, the confrontation with life as stars, with drugs, alcohol, sexuality. His contribution to the revival of the musical genre can not be disputed, but I think it’s more than that, because Fletcher combines in his films the limits and freedoms of the ‘musical’ genre, which became part of the mainstream in Hollywood in the 1950s and 1960s and the vibration of British rock. It is, if you want, a cinematic equivalent of the fusion that took place half a century ago between the pop in England and the rock and soul coming from overseas, from America.
The fact that Elton John is an executive producer of the film may, on one hand, be an assurance to viewers that the biographical information presented in the film is accurate and verified, but may also raise the suspicion that the film conceals some less comfortable details. It seems to me that the latter doubts can largely be eliminated. The script written by Lee Hall does not make many concessions to the characters of the singer’s parents, nor to the ones of the more or less true friends who accompanied his career, and especially not to Elton John himself. The singer is shown in the periods he searches to define himself as a musical personality but also as a human being, including in the uncomfortable relationships with those around him, with his loneliness and the crises that brought him to the verge of suicide just when he was reaching the peak of his career. Homosexuality issues are addressed much more directly than in the ‘Bohemian Rhapsody‘. The choice of Taron Egerton for the lead role of the artist’s maturity period seemed to me to be excellent. The little-known actor shows his talent becoming Elton John on screen (including singing the musical part). The film is much less a musical biography in the strict sense of the cinematic genre and much more a true musical, with songs and dance numbers inserted in the story, not as entertainment but as a way of expression in the most dramatic points. But the film is entertaining, and sensitive, and a pleasure to watch and listen to. It’s a good substantial musical that has the chances of winning new fans for Elton John, now and in the future.
Dinamica ocupațiilor umane nu a fost niciodată atât de intensă. Cu două secole în urmă, mai mult de jumătate din populația lumii se ocupa de agricultură. Procentajul scăzuse sub 30% la începutul secolului 20. Astăzi, în țările avansate, procentajul tinde spre 1%. Progresele tehnologice au dus la reducerea numărului de oameni angajați în procesele materiale productive în agricultură și industrie, în timp ce schimbările sociale și culturale au făcut ca multe profesii să devină inutile. Aceste fenomene s-au accelerat și mai mult în ultimele decenii. Accesul rapid, universal și cvasi-instantaneu la informație a dus la revoluții în modul de operare al majorității covârșitoare a domeniilor vieții, de la transporturi și comunicații la cultură și divertisment. Previziunile sunt și mai dramatice dacă avem în vedere progresele roboticii și inteligenței artificiale. Unele studii prevăd că 800 de milioane dintre locurile de muncă existente astăzi ar putea dispărea în decurs de un deceniu. Este, cred, un moment potrivit pentru a trece în revistă câteva exemple de meserii devenite dispărute în istoria recentă și pe cele în pericol de dispariție, pentru a înțelege încotro ar trebui să se îndrepte orientarea profesională a generațiilor tinere sau a celor mai puțin tinere, însă aflate încă la vârste active și productive, și care sunt domeniile care ar trebui evitate de aceștia.
Să începem cu un exemplu mai ‘exotic’. Cultura japoneză, diferită în multe aspecte de cea a restului lumii, a folosit pe larg până destul de recent o formă originală de identificare – sigiliile personale ‘hanko’. Importate din China, unde erau însă mai degrabă apanajul autorității imperiale și a înalților săi demnitari, folosirea lor s-a extins de-a lungul istoriei japoneze la clase sociale din ce în ce mai diverse până când au fost generalizate după 1870, în timpul restaurației Meiji, la nivelul întregii populații. Pentru ultimul secol și jumătate, sigiliile hanko au devenit semnături autentificate, necesare pentru încheierea de contracte, deschiderea de conturi în bănci, scrisori adresate autorităților, obținerea certificatelor de căsătorie sau a permiselor de conducere auto. Au fost pe larg folosite și în corespondență privată. Pentru fabricarea lor s-a dezvoltat o adevărată industrie pe care meșteșugarii japonezi, cu priceperea și minuțiozitatea lor inegalabilă, au transformat-o într-o artă a sculptării sigiliilor de lemn. Problema este că folosirea sigiliilor ‘hanko’ înseamnă și continuarea utilizării suporturilor fizice pe care acestea sunt aplicate, cu alte cuvinte a hârtiilor scrise sau tipărite pentru contracte, acte oficiale, corespondență. De la un moment încolo, aceasta a devenit o frână în acțiunea de reducere a birocrației și a început să aibă și un impact ecologic. Instituțiile guvernamentale și financiare sau birourile de avocatură japoneze au început să fie cotate printre cele mai puțin eficiente din lume. Guvernul japonez a intervenit recent (unii spun mult prea târziu) și a propus cu câteva luni in urmă o lege care va înlocui la nivel național identificarea prin sigilii hanko cu cea biometrică. Meșteșugarii creatori de sigilii își văd astfel piața dispărând aproape complet, ceea ce rămâne fiind crearea de sigilii fie pentru consumatorii japonezi care vor să continue să aibă un sigiliu personal din motive de tradiție, fie pentru turiștii străini care doresc să cumpere asemenea sigilii inscripționate cu numele lor ca suvenir.
Să mai examinăm un exemplu, cel al centralistelor de la centralele telefonice manuale. Este un exemplu tipic al unei profesii care a luat naștere la sfârșitul secolului 19, ca rezultat al progreselor tehnologiei (inventarea telefoniei și introducerea rețelelor de telefonie publică), pentru a deveni inutilă începând cu mijlocul secolului 20, datorită altor progrese tehnologice (inventarea centralelor telefonice automate). Majoritatea dintre noi cunoaștem din filmele de epocă imaginea telefonistelor preluând apelurile și făcând legătura fizică manuală prin intermediul cablurilor din centrale, între abonatul care iniția apelul și cel apelat. Probabil că în prima jumătate a secolului 20 au fost angajate ca operatoare milioane de persoane. Nu știu dacă există o analiză a motivelor pentru care majoritatea erau femei, dar cred că, în principal, era vorba despre o muncă migăloasă, de rutină, care cerea mare eficiență și concentrare. Introducerea centralelor automate de către societatea Bell a început în anii ’40 și în câteva decenii această profesie a dispărut, la început în țările dezvoltate, apoi în restul lumii. Ca o consolare pentru cei (cele) care și-au pierdut job-urile în acea perioada, nici echipamentele automate nu au supraviețuit prea mult, în câteva decenii s-au perindat trei generații succesive de centrale telefonice automate, și toate sunt în curs de a fi complet înlocuite de aplicații bazate pe Internet.
Iată și o listă parțială a profesiunilor
distruse sau substanțial reduse prin revoluția internetică și digitală a
ultimilor 30 de ani:
Agenții de turism – câți dintre noi mai folosesc
serviciile lor în loc să-și construiască itinerariile singuri, să-și
cumpere biletele de avion, să-și rezerve hotelurile, să comande servicii
turistice, folosind aplicații pe Internet?
Dispecerii de taxi – da, ei mai există în unele
țări, între care și România, ca meserie protejată, dar cât timp va trece
până când vor fi înlocuiți peste tot de aplicații care mediază între
cei care solicită un serviciu de transport și șoferii care se află pe
șosea, fie că ei sunt angajați Uber sau Lyft, sau ai unor companii de
taxi?
Poștașii – câtă poștă pe hârtie mai trimiteți și
primiți față de acum cinci ani sau zece ani? În ce măsură mai folosiți
coletăria poștală, și nu serviciile speciale de transport de mărfuri
‘door-to-door’?
Vânzătorii în magazine fotografice – cam toate s-au
închis în zona în care locuiesc și cea unde locuiți și voi, probabil.
Printarea de fotografii de calitate pe hârtie o putem face prin comandă
pe Internet, iar aparate fotografice nu mai cumpărăm, decât cei care
avem o pasiune specială. Consecință – au rămas doar (puține) magazine
specializate
Vânzătorii în magazine de muzică – discurile de
vinil, casetele, CD-urile, toate par a nu avea parte de o viață mai
îndelungată de un deceniu sau două, înlocuite în majoritate de
distribuirea internetică a muzicii
Bibliotecarii – legat sau nu de discuția separată
despre viitorul cărții tipărite, meseria de bibliotecar este și ea în
același pericol, fiind înlocuită sau eliminată datorită reordonării
digitale a înțelepciunii lumii
Cei care proiectau filmele de cinema – Filmele noi
apar direct în formate digitale, în timp ce filmele clasice sunt
reconstituite, reparate și digitizate la rândul lor. Proiecțiile
filmelor de 35mm vor fi limitate la săli nostalgice de cinema de artă.
Această romantică profesie este și ea pe cale de eradicare.
Funcționarii de bancă – Din ce în ce mai multe
bănci folosesc servicii automate și, ca utilizatori, ne place sau nu,
devine mai puțin convenabil și mult mai scump să folosim serviciile
funcționarilor de bancă, o altă categorie de salariați care se
împuținează și care vor dispărea treptat
Vânzătorii de bilete de tren sau metrou – înlocuiți din ce în ce mai mult de aparate automate de vânzare a biletelor
Iată și o listă de profesii care, la
prima vedere, par sigure și stabile în acest moment, dar care pot intra
foarte curând în categoria celor amenințate de progresele tehnologice în
curs:
Reporterii și jurnaliștii – presa scrisă este în
criză existențială. În ultimul deceniu, a dispărut un procentaj însemnat
din publicațiile de nivel, iar cele existente și-au redus numărul de
pagini în raport cu veniturile rezultate din publicitate care au scăzut
la jumătate. Internetul a înlocuit presa tipărită sau televiziunea, ca
surse principale de informație pentru o mare parte dintre noi, și
fiecare dintre cetățenii planetei a devenit o sursă potențială de
informații de text sau vizuale folosind telefoanele inteligente. La bine
și la rău. Staff-ul de reporteri și jurnaliști profesioniști este
drastic redus în presă și la televiziune, și această tendință va
continua, deși personal nu cred că meseriile acestea vor dispărea
complet.
Casierii la supermarket și multe alte magazine –
chioșcurile automate sunt deja o alternativă existentă în multe magazine
ale lumii. Automatizarea completă a magazinelor, fără case și cu
debitare automată la ieșirea din magazin, propusă de Amazon, despre care
am scris cu câtva timp în urmă în rubrica CHANGE.WORLD, are șanse bune
să devină într-un deceniu sau două metodă dominantă de comerț.
Șoferii – introducerea mașinilor cu șoferi automați
va duce la dispariția în câteva decenii atât a șoferilor amatori cât și
a celor profesioniști
Avocații – da, avocații! Deja unele sisteme de
litigiu, de exemplu în domeniul amenzilor de circulație, pot beneficia
de sisteme de rezolvare automatizate, bazate pe baze de date existente.
De asemenea, odată cu digitalizarea în curs a jurisdicției existente,
căutarea în arhive a cazurilor precedente devine o muncă relativ ușor de
digitizat. Când va reuși inteligența artificială să atingă nivelul de
sofisticare al pledoariilor în instanță? Asta este încă o întrebare
deschisă, dar cert, nu va fi nevoie în viitor de așa de mulți juriști,
câți tineri aspiră astăzi la diplomele facultăților de drept.
Muncitorii care produc piese prin muncă manuală și
le asamblează în produse complexe, până la automobile sau avioane –
munca lor este deja (și va continua să fie) înlocuită de roboți și de
printarea 3D
Există meserii sigure? Ce studii recomandăm copiilor noștri? Progresele rapide ale inteligenței artificiale și roboticii fac să fie hazardat cam orice răspuns am da. Omenirea va dispune, la nivel global, de mult mai mult timp liber, care ar putea fi dedicat creației, activităților spirituale, educației, interacțiunii între oameni. Toate acestea sunt însă doar aparente și riscă să genereze conflicte sociale acute atâta timp cât persistă inegalitățile sociale acute și cât timp anumite resurse sunt limitate. Ar putea fi marcate ca ‘profesii sigure’ cel puțin pe termen de câteva decenii, proiectarea și asistența tehnică legate de tehnologiile avansate înseși, însă nu toți cetățenii planetei au aptitudini în aceste domenii, și nu toți au acces la educația corespunzătoare la începutul carierelor lor. De asemenea, am putea menționa educația, serviciile medicale, cele sociale și îngrijirea populației vârstnice, care va reprezenta un procent din ce în ce mai mare din populația planetei. Rolul educatoarelor și al profesorilor pare să fie în continuare asigurat. O mare parte din diagnosticul medical, ca și procedurile de specialitate, inclusiv cele chirurgicale, vor putea fi efectuate de roboți, dar totuși, cred că majoritatea pacienților vor prefera interacțiunea cu medicii. La fel în ceea ce privește asistarea populației vârstnice, deși în Japonia, țară care se confruntă deja cu o criză în acest domeniu, introducerea roboților a făcut progrese semnificative. Iar in final, ne rămâne arta și tot ce este legat de creație. Dar nici aici nu va întârzia să apară, dacă nu a apărut deja, concurența. Discuția aceasta abia începe.
(Articolul a aparut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
