Romanul istoric și proza istorică în general cunosc o renaștere în ultimele decenii, materializată prin apariția câtorva scriitori extrem de talentați și mai ales prin interesul publicului care caută și citește (sub diferite formate) cărțile care aparțin acestui gen literar. Pentru literatura română, istoria reprezintă una dintre temele și sursele de inspirație fundamentale. Născută în perioada romantismului târziu, sincronă cu luptele pentru formarea statului național și dobândirea independenței precum și cu procesele de afirmare a identității naționale și culturale, literatura română – proza, dar și poezia și începuturile eseistice – a făcut din istorie și din figurile trecutului o direcție fundamentală de afirmare și dezvoltare. Diversificarea de gen și de tematică din prima jumătate a secolului 20 a diminuat ponderea relativă a literaturii cu teme istorice, care a avut în Mihail Sadoveanu, cel dinainte de 1945, ultimul său scriitor important. Perioada comunistă a strangulat și deturnat proza istorică în primele sale decenii de activitate, pentru a o regenera sub o formă aservită propagandei național-comuniste în a doua parte a perioadei dictaturii. Libertatea de exprimare redobândită după 1990 a permis scriitorilor români să revină asupra istoriei, după trauma intelectuală a dependenței ideologice și folosind și resursele redobândite și îmbogățite ale cercetărilor istorice. Dacă imediat după 1990 prima urgență a fost pentru mulți dintre scriitori oglindirea trecutului imediat, cam cu un deceniu mai târziu au apărut și primele romane care se întorc mai departe în istorie, recuperează sau prezintă perspective noi asupra unor episoade mai mult sau mai puțin cunoscute, unele chiar inedite. Au scris cărți remarcabile în acest gen Doina Rusti, Filip Florian, Mircea Cărtărescu, Marta Petreu, Octavian Soviany și Simona Antonescu. Lista este incompletă și limitată la spațiul lecturilor personale.
Simona Antonescu mă fermecase și mă captivase cu ‘Ultima cruciadă’, roman publicat în 2019. Așteptările erau deci mari și ‘Chiajna din Casa Mușatinilor’, roman apărut în 2023 la Editura Polirom, cu o frumoasă copertă creată de Radu Răileanu, nu mi le-a înșelat. La peste 700 de pagini este al doilea roman românesc foarte voluminos (celălalt era semnat de Matei Vișniec) pe care l-am citit în ultima vreme. Mă aflu printre cei care nu se tem de romanele de mari dimensiuni și chiar se bucură atunci când dau de un scriitor care are suflul și puterea de creație de a construi o lume în cărțile sale, precum și îndrăzneala de a nu face economie de pagini și cuvinte într-o perioadă în care unii experți în comunicații susțin că orice mesaj poate fi transmis în cel mult 40 de cuvinte. Simona Antonescu mărturisea într-un interviu că a pierdut premiul pentru romanul său de debut atunci când cartea a fost respinsă deoarece depășise limita maximă de cuvinte. Din fericire, a persistat în a scrie literatură.
Romanul ‘Chiajna din Casa Mușatinilor’ are ca personaj principal una dintre figurile istorice pe care orice elev român din vremea când am trecut eu prin liceu și sper că și cei de astăzi îl cunoaște: Chiajna, fiica lui Petru Rareș, domnitorul Moldovei, soția și văduva lui Mircea (zis) Ciobanul, domnitorul Țării Românești, regentă și domnitoare de facto până la mazilirea fiului sau, Petru cel Tânăr. Scriitorii și dramaturgii români dinainte de 1944 s-au ocupat în repetate ocazii de perioada celei de-a doua jumătăți a secolului 16, făcând dintr-o parte din domnitorii Moldovei și Valahiei din acea vreme figuri de referință. Pe Alexandru Lăpușneanu îl cunoaștem mai mult din nuvela lui Costache Negruzzi decât din cărțile de istorie, pe Despot Vodă din piesa lui Alecsandri, iar Doamna Chiajna este eroina nuvelei lui Alexandru Odobescu. Cu atât mai mult este de remarcat curajul Simonei Antonescu, care prezintă o cu totul altă perspectivă asupra personajului și a întregii epoci acoperite de acțiune (cca. 1530 – 1568).
O cunoaștem pe Chiajna din copilărie, atunci când era odrasla preferată a lui Petru Rareș. Destinul a dorit să fie fată, desi se va dovedi mai inteligentă, mai priceputa în ale politicii și chiar și în ceea ce privește mânuirea armelor și strategiile de luptă decât frații săi și decât mulți dintre bărbații vremurilor sale. Petru Rareș este tatăl și idolul ei, figura model de domnitor renascentist, încercând să lege soarta principatului său de cea a regatelor și dinastiilor creștine ale Europei. Dinastia Mușatinilor din Moldova și cea a Drăculeștilor din Tara Românească își vor lega destinele mai tărziu prin cununia Chiajnei cu Mircea Ciobanul. Este vorba însă despre unele dintre ultimele încercări de a dobândi neatârnarea față de Poarta Otomană, Chiajna fiind cea care adopta o politică mai pragmatică, de manevră între marile imperii. Cât despre Petru Rareș, el va schimba, odată cu revenirea pe tron, strategia, căutând să lase istoriei un alt fel de moștenire identitară:
‘Într-o seară, pe când dinspre Biserica Coconilor se auzea toaca bătând pentru vecernie, mai întâi rar şi sacadat, ca paşii unui bătrân, apoi din ce în ce mai iute, până când deveni sunetul unei inimi pulsând cu putere pe deasupra cetății, în Suceava intră un sol de la Constantinopol. Aducea un edict prin care sultanul îi interzicea lui Petru Rareş să cumpere arme ori să întărească cetăți și mănăstiri cu ziduri şi turnuri de apărare. Trebuiau stricate toate gurile de lup şi capcanele rămase pe la intrări, trebuiau secate şanţurile cu apă care le înconjurau.
Toaca ajunsese în punctul ei cel mai înalt, de unde coborî apoi, cu bătăi tot mai rare pe mijlocul scândurii, unde sunetele erau mai groase. Avea să poruncească isprăvirea cât mai grabnică a picturii Voroneţului, îşi spuse Rareş, ascultând grămăticul ce dădea citire edictului. Avea să ridice multe alte biserici şi mănăstiri pe tot cuprinsul țării, de vreme ce acesta era un punct pe care sultanul uitase să-l treacă în firmanul său. Avea să-şi poarte războiul cu zidari, tâmplari şi constructori, dacă cel cu oşteni îi fusese zădărnicit.’ (pag. 271)
Două figuri de cărturari, oameni ai bisericii și cronicari, apar în carte. Părintele Macarie este în viziunea Simonei Antonescu, nu doar tutorele moștenitorilor lui Petru Rareș, dar și sfetnicul și autoritatea spirituală majoră a vremii în Moldova. Cu el, Chiajna va purta dialoguri aproape dialectice, îi va pune întrebări ascuțite, îl va confrunta cu ideile Renașterii apusene care pătrunseseră în Moldova în paginile uneia dintre cele mai faimoase cărți ale vremii:
‘- Părinte Macarie, tu crezi că oamenii ar putea fi nerecunoscători, schimbători, prefăcuți și ascunşi, că fug de primejdii şi sunt lacomi de câştig?
– Nu, nu cred asta. Poate că uneori unii mai cad fără voie în greşeală, dar apoi le pare rău, se spovedesc şi îndreaptă răul făcut, arătase cronicarul lumea pe care o crezuse potrivită pentru anii puțini ai domniţei.
– Părinte Macarie, Doamna Elena are o carte în care scrie că Cesare Borgia era un om fără milă, dar cruzimea aceasta a adus ordinea în principatul lui, i-a făcut pe oamen să fie uniți și a păstrat pacea. Scrie acolo că dacă un conducător este silit să aleagă între a fi temut sau a fi iubit de supuşii săi trebuie să aleagă să fie temut. Scrie că oameni sunt nerecunoscători, schimbători, prefăcuți și ascunşi, că fug de primejdii şi sunt lacomi de câştig. Cărții îi zice Il Principe, ți-o aduc dacă vrei, isprăvise Chiajna demonstrația sa, lăsând pe Macarie în căutarea unui răspuns bun care nu mai venise niciodată.’ (pag. 90)
Ajunsă în Țara Românească ca Doamnă a țării și apoi regentă, Chiajna va încerca să copieze modelul însușit de la tatăl său, aducându-l de la Târgoviște și Brașov la București pe diaconul Coresi, cel care introdusese tiparul în principatul dunărean. Vom regăsi și în el același conflict intelectual și religios dintre influențele modernizării și tradiția ortodoxă răsăriteană:
‘Ultima oară fusese chemat la Mitropolie ca să i se pună în vedere că manuscrisul lui cuprinde idei întâlnite în catehismele lui Martin Luther, ceea ce nu face cinste celui mai bun tipograf al țării, care tipărise până acum fără cusur toate comenzile Mitropoliei şi ale Curţii Domneşti. I se ceruse să vină cu o nouă versiune în care să înlocuiască cuvântul datorie cu greşeală şi păcat, căci creştinilor trebuie să le fie limpede că sunt păcătoși și au greşit, deci trebuie să sufere pentru a li se ierta. Să scoată răspunsul la întrebarea cum se poate mântui creştinul – adică prin rugăciune și respectarea poruncilor lui Dumnezeu, căci Dumnezeu a promis oamenilor că le va asculta rugăciunile. Sau mai bine să scoată întrebarea cu totul, pentru că s-ar putea înțelege că preoții şi prinosul cerut de ei nu ar avea niciun rol în mântuirea sufletelor. Să scoată explicațiile la Rugăciunea Domnească şi la Crez, să păstreze numai cuvintele rugăciunilor, pentru că explicațiile le dau preoții, fiecare în biserica lui, în parohia lui.’ (pag. 607)
Figura istorică a Doamnei Chiajna are parte, în viziunea Simonei Antonescu, de o reabilitare dublă. Din punct de vedere geopolitic, Mircea Ciobanul și Doamna Chiajna sunt prezentați ca domnitori ai Renașterii, adepți ai reformelor pe plan intern, doritori să debaraseze țara de sistemul de influență feudal care dădea unui grup mic de boieri puterea economica de a perpetua tradițiile Evului Mediu și puterea politică de a alege și schimba domnii după bunul lor plac. Severitatea pedepsirii boierilor răzvrătiți și trădători, interpretată și calomniată drept cruzime de dușmani, este o atitudine necesară în contextul luptelor interne dintre familiile pretendente și a corupției sistemului în care schimbările domnitorilor se făceau la Poartă, după plata unor sume semnificative. Pentru a proteja aceste reforme în interior, domnitorii țărilor românești au suspendat pentru o vreme proiectul independentei naționale, adoptând un fel de ‘realpolitik’ care recunoștea influența marilor imperii din jur și încerca să manevreze între ele.
Pentru Chiajna aceste decizii reprezintă și o turnură biografică personală. Educației alese pe care i-o pregătiseră tatăl, Petru Rareș, și mama sa vitregă, Doamna Elena, i se adaugă experiența personală a surghiunului în cetatea Ciceului la detronarea temporară a tatălui sau, extinsă mai tărziu prin cunoașterea cetății Bucureștilor și a Țării Românești. Cititorii au ocazia să vadă, prin ochii personajelor, cum arătau orașele și mai ales oamenii din cele trei țări românești în a doua jumătate a secolului 16. Excelentele descrieri geografice – cărora li se adaugă o foarte utilă hartă a Bucureștilor acelei perioade – se combină cu urmărirea evoluției sentimentelor eroinei cărții. Copleșită de responsabilitatea pe care o simte – deși femeie deci fără posibilitatea de a-și asuma singură mantia puterii -, față de continuarea tradiției dinastiei Mușatinilor, Chiajna va fi obligata, după moartea domnitorului, să pună în cumpănă obiectivele politice și soarta copiilor sai – inclusiv a fiicei celei mai dragi, cea care pare să-i moștenească și caracterul și inteligența:
‘Intrară în Codrii Vlasiei ocolind ciutăria şi vreme de câteva ceasuri nu mai ieşiră la lumină. Drumul prin pădure o adânci pe Chiajna în ea însăşi. Simțise adesea în ultima vreme că în jurul ei lumea îşi pierduse farmecul. Dulceața zilelor dispăruse puțin câte puțin, fără ca ea să ştie când începuse totul, care fusese clipa exactă în care se rupsese cea de pe urmă legătură cu ochii ei de copil, care aveau puterea de a vedea frumusețea în spatele sluţeniei.
Încerca uneori să intre înapoi în pielea copilei din odaia de şcoală, când umbra lui Macarie se întindea deasupra pupitrului la care ea, cu vârful limbii ivit printre dinți, rotun- jea slovele, copiind un rând dintr-o cronică veche. Cheia fericirii ei de astăzi se afla la fetița aceea. Era un mister pe care nu dorea să-l dezlege, ci numai să-l facă să funcționeze, să poată privi din nou lumea cu ochii de atunci.
Anul trecut, anul în care vârcolacii mâncaseră luna, risipise pentru totdeauna nădejdea ca ea să mai poată privi vreodată lumea cu îngăduință. Se întâmplaseră prea multe lucruri care dezlegaseră băierile răului, nu numai schimbarea stăpânitorilor Transilvaniei răsucise soarta ei şi a copiilor ei. Umbrele se întinseseră şi asupra propriei ei familii. Nu venea numai din afară, venea şi dinăuntru.’ (pag. 484)
Se poate spune că Doamna Chiajna este prima femeie ajunsă pe tron sau aproape de tron cu puteri reale din istoria românilor și din literatura istorică inspirată de aceasta. Prima dar nu și ultima, la bine și la rău. Modelele sale în epocă sunt contemporanele ei – sultana Roxelana, consoarta foarte influentă a sultanului Soliman Magnificul, și Caterina de Medici – regina consoartă și regentă a trei regi ai Franței. Mai sunt însă în carte încă câteva personaje feminine interesante, ale căror destine oglindesc într-un fel sau altul pe cel al Chiajnei. Unul dintre ele este Marula, vânzătoarea și mesagera secretă a voievozilor și mai ales a consoartelor acestora. Poveștii ei de iubire cu Anghel, omul misiunilor speciale al lui Petru Rareș (ceea ce înseamnă spion și ucigaș plătit în vocabularul de astăzi) îi este dedicat un capitol, dar la fel de bine i s-ar fi putut dedica un roman de sine stătător. Iată replica Marulei atunci când trebuie să refuze propunerea de căsătorie a bărbatului aventurier:
‘- Mărită-te cu mine, Marulă, spusese el poruncitor, prinzând caii de dârlogi, ca să oprească caravana să iasă pe porțile hanului.
– Dă drumul cailor, Anghele, îi răspunsese Marula cu stăpânire, trecând hamurile într-o singură mână şi cu cealaltă căutând biciul sprijinit lângă cizmă.
– Nu te mai împotrivi, femeie nebună! continuase el, apropiindu-se cu încă un pas şi prinzându-i glezna în palma lată. Haide să cădem la pace.
Strânsoarea lui îi încălzea sângele. Ar fi putut ridica biciul şi l-ar fi putut lovi peste mâini. Ştia că Anghel nu s-ar fi apărat, anume ca să-i arate că este pregătit să plătească orice preț. Pacea cu care venise astăzi însemna că va cere de la vodă pământ pe care să-i ridice ei o casă în care să-l aştepte de acum înainte pentru tot restul vieţii ei.
Nicio schimbare pentru el. Jertfirea tuturor lucrurilor dragi pentru ea: nu avea să mai vadă niciodată Damascul, Veneția, cetățile Andaluziei. Nu avea să mai petreacă nopțile sub cerul liber, alături de femeile ei, cu fetele luminate de foc. Nu avea să mai biruie viclenia vreunui negustor turc, simţindu-se mai apoi puternică şi plină de viață. Nu avea să mai fie primită în biblioteca Doamnei Elena, ca să-şi deşerte acolo sacul cu veşti despre toate doamnele curților Europei.
– Pacea ta este temniţa mea, Anghele, îi spuse într-un târziu. Am vorbit degeaba o iarnă întreagă, văd că nu ne-am înţeles.’ (pag. 124)
Timpul este o altă temă a narațiunii. Stilistic, romanul pare a îmbrățișa scrierile cronicarilor, care atunci când nu erau contemporani evenimentelor își delegau prezența pentru a da impresia unui continuu istoric în care relatările de la fața locului, amintirile și legendele se contopesc. În câteva momente sunt inserate pasaje care sugerează prezența unor naratori, și doar în ultimele pagini ne este clarificată identitatea lor. Dar și personajele au sentimentul relativității temporale. Chiajna, la maturitate, își invocă în repetate ocazii personalitățile lăsate în urmă pe drumurile vieții – fetița curioasă și inocentă, adolescenta care învață ce înseamnă dușmănia și răutatea oamenilor, femeia tânără care devine mamă și se maturizează în conducător de țară și de oști. Chiar și când se află în dialog cu Lăcustă, grădinarul stăpân al farmecelor naturii care este și doftor la curte, un personaj care pare fără vârstă, presimțirile unor timpuri care vor veni își fac loc în narațiune:
‘- Mi-am petrecut vremea făcând praf de gândăcei, Măria Ta, vorbi din nou Lăcustă. Mult praf, căci vă aşteptam să vă întoarceţi şi să curățăm țara de trădători. Praful meu e bun pentru astfel de curățări.
Chiajna surâse, iar surâsul său nu mai avea nimic din ce pe care-l cunoştea grădinarul. Preț de o clipă, zâmbetul ei dezlegă pentru Lăcustă un noian de întâmplări viitoare, toat legate de stăpâna sa şi de el însuşi, toate furtunoase, da clipa trecu mai înainte ca el să poată desluşi limpede ce i se arătase. Rămase numai cu o teamă şi cu un curaj de pe urma acestei presimţiri, o hotărâre de a-i sta ei alături până la sfârşit, de a o urma indiferent în ce încleștări avea să vâre. O pală de vânt roti frunzele de sub frasin într-un vârtej care descoperi pământul nezbicit de dedesubt.’ (pag. 264)
Simona Antonescu a scris un roman de dimensiuni epice impresionante, în care construiește o lume plină de personaje semnificative, în care legendele și faptele istorice se contopesc într-o imagine posibilă a unuia dintre episoadele dramatice ale istoriei. Ar mai fi multe de scris și spus despre această carte, despre felul în care istoria țărilor românești este încadrată în mozaicul balcanic si cel european, iar ceea ce se petrecea în Carpați se sincroniza cu Renașterea și cu Reforma, și mai ales despre personajele femei care își revendică locul și rolul în istoria mică și în istoria mare. Despre stilul de a vorbi și despre narațiunea care din când în când mi-a solicitat folosirea dicționarului pentru a clarifica regionalismele și arhaismele, rămânând o scriere cursivă și pasionantă. Dar nimic nu poate egala însăși bucuria lecturii. Sper că ceea ce am scris a deschis interesul pentru ca viitorii cititori să se încumete să abordeze cele 740 de pagini ale acestei cărți. Va fi cu plăcere și cu folos.
