‘Saint Jack’ from 1979 closes the directorial decade of the ’70s of Peter Bogdanovich which had started with the excellent ‘The Last Picture Show ‘. Even if it fails, in my opinion, to reach the stylistic perfection of his earlier movie, ‘Saint Jack’ is an interesting and important film for Bogdanovich‘s filmography. The stories of the two films take place in different eras and on different continents, but there is a strong common theme between the two – nostalgia for worlds gone or about to disappear. ‘Saint Jack’ manages to capture a phase of transition of the island state of Singapore from the port at the crossroads and pleasure district of sailors, soldiers and former settlers to the modern, industrialized, orderly, perhaps too orderly metropolis that we know today. The modernization of the Far East is accompanied by the abandonment of the area by the last representatives of the colonial powers who had controlled this part of the world for almost two centuries. The making of the film was itself an interesting story. The initial plan was that it would be directed by Orson Welles, this was one of the few projects to return to film directing by Welles that never materialized. It is an American film produced by major studios, but shot entirely on location in Singapore. It is also the only film that captures the decade of transition of the island state, although the film has been banned in Singapore for over two decades. This production, maybe, someday, will be the subject of another film.
‘Saint Jack’ is based on a novel by Paul Theroux, who was also a co-writer of the script. His main hero, Jack (the wonderful Ben Gazzara) is what the French call ‘a meteque’ – a stranger any place in the world. The first-generation American (his parents had immigrated from Italy) enlisted in the army, fought in Korea and probably was spelled by the Asian mirage so he decided to remain in Singapore. Here he tries to build a business by creating a brothel where local girls and boys work while a clientele which is a combination of tourists, expatriates, mostly British, and wealthy locals. Local competition is fierce and violent, and social pressures are mounting as the new Singapore advances and replaces the old one street by street, house by house. ‘Saint Jack’ is far from being a saint, but the screenwriter and director avoid moral or political judgments, which in a film made today might have been harder to avoid. But when it comes to major decisions, Jack chooses to listen to his conscience. From this point of view, his character resembles Rick Blaine, the hero played by Humphrey Bogart in ‘Casablanca‘.
Ben Gazzara is one of those actors whose figure is familiar to us, because we have seen them in dozens of movies or series, most often in supporting roles. ‘Saint Jack’ is probably the most significant role of his career, one of the few main roles, and it can be said that the trust given by Peter Bogdanovich was perfectly justified. The calm and humor he keeps in the most tense moments, his eyes full of humanity, the eyes of a man who went through alot and saw alot in his life, his understanding and compassion for people of all kinds he comes in contact with, and especially the friendship and moral verticality that he maintains in an environment rotten by corruption from all directions, all these combined create a role difficult to forget. Among the other acting performances I would mention that of Denholm Elliott in the role of an English accountant, a kind of symbol of Great Britain that disappears from this part of the world leaving the place of an America with different ambitions, embodied by the character of the CIA agent played by Peter Bogdanovich himself. Many other actors are local and unprofessional, which gives them extra authenticity. Filming in the streets, neighborhoods and houses of Singapore pays attention to detail building up a document that captures times of transition to modernity with the collateral victims of this process, including images of bars, prostitution, the LGBT community that were rarely shown on screens in that period. ‘Saint Jack’ is one of the important films in Peter Bogdanovich‘s career, a human and historical document that deserves to be seen or reviewed.
Previziunile legate de Inteligența Artificială (AI) erau exuberante până cu vreo doi ani în urmă. Evaluările concernului multinațional de servicii PricewaterhouseCoopers (PwC) cu sediul la Londra indicau faptul că, până în 2030, aplicațiile AI vor adăuga 16 trilioane (12 zerouri!) de dolari economiei mondiale. Este o cifră de afaceri mai mare decât produsul național actual al Chinei, a doua putere economică mondială. De atunci încoace, are loc un proces pe care l-aș caracteriza ca pe o ‘răcire’ a entuziasmului față de AI, determinat de o combinație de factori. În primul rând este un proces obiectiv, care se petrece cu orice tehnologie nouă, pe măsură ce îi înțelegem mai bine limitele și consecințele. După cum vom vedea, în cazul Inteligenței Artificiale este vorba despre un proces periodic. Încercările de implementare se izbesc de probleme tehnice și de finanțare. Și a mai apărut și Corona, care a dat peste cap sau a încetinit multe planuri.
Inteligența artificială nu mai este o disciplină științifică așa de nouă. Putem, desigur, dezbate dacă, așa cum consideră autorii diagramei de mai sus, cercetători de la Universitatea Queensland, Australia, începuturile ei trebuie identificate în secolul 17, în mașina de calculat a lui Blaise Pascal, sau în secolul 19, în mașinile programabile ale lui Charles Babbage și Ada Lovelace. Părerea mea este că acestea erau mai degrabă instrumente mecanice care executau operații matematice. Elementul de autonomie apare abia în secolul 20, odată cu mașina de jucat șah (1948), dar mai ales la testul de identificat inteligența (1950), imaginate de Alan Turing. De atunci, comunitatea matematicienilor, inginerilor în robotică și experților în programare a trecut prin trei valuri succesive de interes, entuziasm, prognoze supra-optimiste și proiecte în mare parte eșuate. Între ele, două perioade de interes scăzut și pesimism, pe care unii le numesc ‘ierni AI’ – între 1974-80 și 1987-94. Pe drum, au fost, desigur, înregistrate și succese remarcabile: roboți vorbitori și capabili să execute activități mecanice de precizie, campioni de șah și Go, vehicule autonome, asistenți personali, sisteme capabile de recunoaștere vizuală, aparate de diagnostic medical al unor forme de cancer și de boli de ochi, mașini care învață singure. Și totuși, dacă toamna precede iarna, există simptome care pot fi interpretate ca indicând apropierea celei de-a treia ‘ierni AI’.
Donald Knuth, a cărui carte ‘Arta programării calculatoarelor’ reprezintă de vreo jumătate de secol încoace cartea de căpătâi a inginerilor și programatorilor, susține că ‘un calculator face exact ceea ce i se spune, nici mai mult, nici mai puțin’. Această axiomă a fost dezbătută și contestată dintotdeauna, căci ea implică o relație dintre calculator și programatorul uman, pentru ca primul să înțeleagă ceea ce îi spune al doilea. Mai este însă corectă afirmația în momentul în care mașina are capabilități de auto-învățare (machine learning)? Se poate argumenta că ceea ce învață mașinile depinde de materialul aflat la dispoziție, dar nici acesta nu este neapărat de origine umană. Mașinile pot învăța, desigur, din cărți, dar și din studiul ‘individual’ al mediului înconjurător. Mașinile au o capacitate net superioară oamenilor de a citi, păstra și regăsi cu rapiditate și cu precizie o cantitate imensă de date (Big Data). Între conceptele de ‘cutie neagra’ și de transparență este fără îndoială preferabilă transparența, dar este ea întotdeauna posibilă? De la un moment încolo, ele știu mai multe despre noi decât noi înșine, decât medicii și psihologii noștri. Cum le vor interpreta? Intră aici în discuție necesitatea unui cod moral al ingineriei, aspect pe care l-am discutat în câteva alte articole ale rubricii noastre. În literatura de sci-fi despre roboți, avem un exemplu clasic în cele trei legi ale roboticii, imaginate de Isaac Asimov. În fapt, ele sunt aplicabile oricăror mașini autonome create și puse în serviciul oamenilor. Progresele făcute de algoritmii care filtrează, păstrează și recuperează informațiile sunt așa de mari, și combinarea lor cu autonomia mașinilor de self-learning pare atât de explozivă, încât au apărut predicții apocaliptice despre momentul în care Inteligența Artificială o va depăși pe cea umană și va crea un decalaj care va fi imposibil de recuperat de către omenire. În realitate, aceste pronosticuri sunt fundamental greșite și departe de realitate, căci combină două componente diferite, cu sisteme de control complet distincte. Adăugându-se altor factori economici sau tehnici, ele însă amplifică gradul de scepticism față de progresele AI, adăugându-i o componentă irațională: frica.
Să trecem în revistă și câțiva dintre factorii obiectivi care contribuie la ‘toamna AI’ prin care se pare că trecem. Un prim și esențial factor este timpul. Între invențiile care pun bazele tehnologiilor revoluționare și aplicarea lor la scară industrială și globală există un decalaj între două și patru decenii. Așa s-a întâmplat cu energia electrică, între brevetarea transmisiei energiei electrice în anii 1880 și punerea ei în exploatare în fabricile cu mașini electrice și linii de producție începând cu anii 1920. La fel și Internetul, ale cărui baze teoretice au fost puse în anii 1970-80, dar economia de consum, divertisment, informație bazata pe rețeaua globală s-a dezvoltat după anul 2000. În cazul Inteligenței Artificiale, progresele semnificative au avut loc în anii 1990 și 2000. Hype-ul actual, din 2010 încoace, a venit probabil cam cu un deceniu prea devreme. Al doilea aspect este legat de costurile de implementare. Proiectele bazate pe AI se așteaptă la o recuperare a investiției similară cu cea a altor mari proiecte de infrastructură software, începând cu cinci ani. Costurile mai ridicate decât se estimase (componente și organizatorice) și rezultatele nu întotdeauna semnificative sau măsurabile au făcut ca o parte dintre aceste proiecte să nu fie considerate succese, scăzând entuziasmul investitorilor. Există, de asemenea, și aspecte legale, ridicate de o parte dintre tehnologiile care compun sistemele AI, în special legate de confidențialitate. Protecția datelor personale și păstrarea confidențialității acestora sunt supuse unui regim din ce în ce mai strict în toate țările democratice, mai ales după adoptarea, în mai 2018, a legislației europene General Data Protection Regulation (GDPR), legislație emulată și de alte țări din afara spațiului european. Tehnicile de identificare facială vizuală folosite în scopuri diferite și controversate sunt supuse și ele unui control din ce în ce mai strict. Până și în China peste 70% din populație se simte stânjenită de folosirea lor. Chiar dacă pandemia a anulat pentru o vreme o parte din frânele legale în scopul înlesnirii anchetelor epidemiologice, este de prevăzut că aceste bariere vor deveni din nou stricte după trecerea ei. În fine, apare problema verificării deciziilor sistemelor bazate pe AI. Aceasta va continua să fie necesară în viitorul apropiat. Unul dintre exemplele elocvente este Facebook, care folosește pe scara largă filtrarea în timp real a postărilor. Ne-am fi așteptat ca aceasta să duca la o scădere a rolului operatorilor umani. Se întâmplă însă exact fenomenul invers. Facebook folosește astăzi cam 15 mii de salariați care decid operativ soarta postărilor pe baza filtrelor AI. Numărul lor s-a dublat din 2017 până acum.
Gary Marcus (cercetător, antreprenor, expert în ‘machine learning’) și Ernie Davies (profesor de știința calculatoarelor la Courant Institute of Mathematical Sciences, New York University) sunt autorii unei cărți intitulate “Rebooting AI: Building Artificial Intelligence We Can Trust”. Într-un articol apărut recent pe portalul Pocket, ei examinează două dintre problemele clasice ale fizicii și mecanicii cerești din vremea Renașterii, care ar putea fi rezolvate de rețelele neurale. Acest tip de structuri de calcul emulează conexiunile creierului omenesc fiind potrivite comparațiilor asociative, însă nu neapărat și soluționării problemelor complexe. Pot rețelele neurale rezolva probleme precum interacțiunea gravitațională între trei și mai multe corpuri, sau ‘descoperi’ mișcarea planetelor în jurul Soarelui, pe baza poziției lor pe bolta cerească, așa cum a făcut-o Copernic în secolul 16? Autorii demonstrează matematic că mașinile de calcul dotate cu cele mai avansate capabilități AI ale momentului nu pot rezolva decât variantele cele mai simple ale primei probleme și asta în mod incomplet, și nu pot ajunge la concluziile matematicianului și astronomului Renașterii. Limitele nu se află numai în puterea de calcul, ci și sau mai ales în procesul creativ care transformă ecuațiile în concluzii. Imaginarea unor noi modele complexe depășește deocamdată capabilitățile mașinilor.
Se aproprie într-adevăr o nouă iarnă AI? Personal, nu sunt convins. Cred, mai degrabă, că industria trece printr-o perioadă de realiniere între așteptări și predicții (unele exagerat de optimiste) și realitate. Dat fiind că întreaga economie mondială trece printr-o recesiune serioasă, și industria bazată pe Inteligența Artificiala va fi afectată. Unele dintre componente sunt însă deja implementate în aplicații și sisteme operaționale (decizii bancare și financiare, filtre ale rețelelor sociale, asistenți personali în spațiul casnic). Altele sunt în faze avansate de implementare și testare în producție (magazinele cu autoservire fără case de plată și alte aplicații ale identificării vizuale). Cred că acestea vor continua și vor avea succes. Încetinirea va avea loc la nivelele de decizie. Editorialistul revistei ‘The Economist’, care semnează cu pseudonimul Bartleby, scrie într-unul dintre articolele sale recente, și sunt de acord cu el, că limitele Inteligenței Artificiale sunt reale, dar ele se deplasează permanent și ceea ce trebuie să hotărâm este nu dacă să avem încredere în deciziile sistemelor AI, ci până la ce nivel lăsăm aceste decizii pe seama lor. Creativitatea Inteligenței Artificiale este, așa cum am văzut în câteva exemple trecute în revistă, limitată. Deciziile morale vor trebui întotdeauna sau multă vreme să rămână apanajul exclusiv al operatorilor umani. Până la urmă, poate că cea mai importantă hotărâre pe care noi, oamenii, va trebui să o luăm este în ce cazuri lăsăm mașinile să decidă și în ce cazuri ne asumăm noi pe deplin responsabilitatea.
(Articolul a apărut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
It’s 2020 now. Peter Bogdanovich‘s film ‘The Last Picture Show‘ was made in 1971. The action of the film takes place in 1951 and 1952. It was, therefore, a historical re-enactment of a period from which almost two decades had passed. During this time not only America had changed radically, but also the art of cinema. The sentimental or heroic productions of the 1950s left place to directors’ movies in the second half of the 1960s, and a generation of formidable young film directors had emerged, a generation that would dominate the American dream industry for the next half century. Peter Bogdanovich was one of them, and ‘The Last Picture Show‘ was the second feature film after a promising debut with ‘Targets‘, or the third if we count the oddity called ‘Voyage to the Planet of Prehistoric Women‘. The achievement is impressive. Bogdanovich not only makes a film about the early ’50s but also directs the film in the style of the early’ 50s. We could say that it is a radical homage brought by the young director to the classic genres and style in American cinema.
The story takes place in Anarene, a tiny town in Texas, probably founded during the oil boom, which begins to experience, in the early ’50s the decline caused by the passing of the peak of this economy of exploitation of finite natural resources. Winds and dust dominate the landscape. The main institutions of Anarene are a restaurant, a billiard room and the cinema hall, all owned by Sam the Lion (Ben Johnson), who is also a kind of model and mentor for the local youth. The three main heroes, two boys and a girl, students in the last class of high school live their coming of age with the first loves and first sexual experiences, and especially with many questions about their future that include escaping the atmosphere of the dying city. We accompany them for a year, a year in which their destinies are decided, a year in which the town’s institutions disappear, the last being, symbolically, the cinema where the heroes embodied by Jimmy Stewart or John Wayne appeared on the screens and where the first kisses were stolen.
The use of black and white film was an aesthetic choice in 1971, but for director Peter Bogdanovich specifically it was an aspect of his decision to use the cinematic tools of the era in which the story in the film took place. The universe of the Texan town, a whole universe with its landscapes, houses, objects are reconstructed with meticulousness, respect and attention to essential details. Each character is credible and many of the performances are exceptional. The youth trio consists of Timothy Bottoms as Sonny, probably one of the best roles of his career, Jeff Bridges as Duane, the first consistent role of a brilliant career, and Cybill Shepherd at her debut, who as the girl which all the boys in his promotion dream of is unforgettable. Ben Johnson plays the key role of Sam the Lion, and Cloris Leachman the role of a mature woman, who compensates for her limited and failed life with a hopeless relationship with one of the young boys. Both received well-deserved Academy Awards for supporting roles. The remarkable soundtrack of the film is composed of tunes of the period, played by prom orchestras, by jukeboxes in the billiard room or in the restaurant, by car radios. On this occasion I found out that the song ‘Blue Velvet’ did not appear for the first time in David Lynch‘s 1986 film! Viewed from the perspective of 2020, ‘The Last Picture Show‘ is a snippet of history in history, the history of America and the history of its cinema. For today’s spectators it is a trip in time with two stations. Highly recommended!
The main reason I decided to see ‘Eye in the Sky‘ is called Helen Mirren. I am an unconditional admirer of this actress who has never disappointed me, not even in the movies that did not deserve her. The 2015 film by South African director Gavin Hood was a pleasant surprise. I had no great hopes, because the trailers and comments I had read indicated that it was a military techno-thriller, a genre that I am not excited by. The presumptions were correct, but the film managed to captivate me first of all because it is very well made, and secondly because beyond the action plot it manages to create true situations and characters and raises interesting problems and dilemmas related to the morality of the military commands and of their execution in the fight against terrorism.
The screenplay written by Guy Hibbert spreads its heroes around the globe. Soldiers, officers and generals, politicians, lawyers and their secretaries, terrorists and innocent potential victims are located in Kenya, England,heartland USA, Singapore, China. They are brought together on the same screen or on the same screens by the video cameras installed on the spy planes and on the drones, which collect information about an imminent terrorist attack that can only be stopped by a preventive blow that risks producing collateral victims. Excellently made visually, well and fluently edited, ‘Eye in the Sky‘ is a successful combination of techno-thriller series like ‘Alias‘ and’ Stanley Kubrick‘s ‘Dr. Strangelove‘ with its command and decision rooms. The decisions made by politicians divided between ‘hawks’, ‘doves’ and those who hesitate in the middle have life and death consequences for those on the ground. It is one of the first films to raise the issue of the morality of actions in the fight against international terrorism and the impossibility of separating between the most advanced technologies (surveillance systems, drones, ‘precision’ weapons) and their consequences. Even if the credibility of the plot is debatable and from different points of view the approach may seem too critical or too idealized, I think the film has the merit of discussing these issues.
The team of actors does their job in an exemplary way. Helen Mirren, who has recently accustomed us to queen costumations, is credible as well in a role in uniform. The excellent Somali actor Barkhad Abdi plays another of the ‘local’ African roles that have become his specialty. Aaron Paul provides an emotional counterpoint in the role of an officer who does not limit to blindly carrying out orders. At the other end of the military scale we have Alan Rickman, in his last role on the big screens, unfortunately ending his career, but with a memorable line – “You never have to explain to a soldier what the price of war is.” It is a moral assertion that we can only hope that it’s understood by as many of the world’s military as possible.
‘Tehran‘ is one of the most ambitious productions of Israeli television in recent years. Israeli series have not shied away from subjects related to the conflicts in the Middle East, and ‘Fauda‘ is the best (but not the only) example that the ‘local’ problems of this turbulent area are of interest to the international public and are doing quite well in what concerns the rating when they are well written and done.’Tehran‘, which is produced by the public television channel, is boldly addressing the conflict that has become central to the Middle East’s balance of power in recent years, between the Islamic Republic of Iran engaged in reaching atomic capabilities and Israel which considers this an existential threat which it seeks to prevent by all the means at its disposal, including the Mossad’s secret actions and cyber activities. It’s a perfect material for a techno-thriller, and the Israeli series complies with most of the rules of spy movies and will please many fans of the genre. However, the best moments of the eight episodes series of the first season are not necessarily those that relate to action.
We are in the 21st century and it is almost natural that the main heroine of the series is not a super spy but a young Israeli woman born in Iran, named Tamar Rabinian (Niv Sultan), computer expert or in other words hacker, sent on a dangerous cyber sabotage mission in order to paralyze the Iranian anti-aircraft systems. I will leave aside the aspects related to the technical veracity of what we see on the screen, after all it is a fiction film, and as spectators we accept the rules of the genre. What is more important in this series is the situation in which Tamar, alone but enjoying the support of local collaborators and permanent communications with her home bosses, faces the Iran she had left as a child, and the realities of the Islamic Republic, a police state in which women have a different status from the egalitarianism in which she was raised. Her life is permanently in danger, as the infiltration, ingenious in her way has not gone unnoticed, but Tamar decides to continue her mission with the help of some of the regime’s opponents. Among them there is Milad (Shervin Alenabi), a local hacker, with whom a romantic story will unfold. Another ‘tick-box’ of the genre can be checked.
The espionage and action plot itself is quite interesting and well-constructed, including enough upheavals, pursuits, shootings, corpses, double agents and failed missions. The most interesting part, however, seemed to me the confrontation between the two worlds that are political and military enemies, and between the two cultures that have many points in which they differ, but also enough that unite them. For many Israeli viewers, this film is a rare, perhaps even a first visual encounter with the realities of Iran and its capital, a huge metropolis with a diverse population living their lives in a complex political atmosphere. Of course, viewers of Iranian films by excellent directors such as Abbas Kiarostami or Asghar Farhadi already knew this world, but they are not too numerous, their films being intended for the circuit of so-called art cinemas. The filming took place mostly in Athens, and the effect was in my opinion quite realistic and authentic. The international cast, which includes several Iranian actors living in exile, also contributed to this, as well as the flexible and relatively objective approach of the screenwriters. Of course, this is an Israeli film, and at some point there is no doubt about who the ‘good guys’ and the ‘bad guys’ are, but most of the characters have depth and humanity, and idealizations and demonizations are also avoided. The fight between the secret services cannot be a clean fight, the methods used by both sides include violence and no families or other collateral victims are spared, but there are also human motivations, weaknesses, hesitations and mistakes. These aspects are well integrated into the action, and add interest.
Niv Sultan plays the role of Tamar very well, adding emotion and humanity to a character who is far from the patterns of the genre. Iranian actor Shaun Toub plays the role of the Iranian investigator who is permanently following in Tamar’s footsteps, adding a personal dimension to a negative character that is also remote from the usual caricatures and stereotypes. It can be said that he won on screen the duel with Menashe Noy who plays the Israeli leader of the operation. This season had eight episodes. I especially liked the first three or four, which were followed by a few episodes in which repetitions and a few expected twists according to the rules of action series could not be avoided. Episode 7 and especially the final one of the season, with surprises, betrayals, changes of situation and a well-constructed tension fully compensated the fall in the middle. The ending is completely open, it looks like an episode ending rather than a season finale. Leaving the plot at this point, the producers of the series seem to have clearly stated their intentions to make at least one more season. I look forward to it.
I have thefeeling that I have an advantage over many other viewers of ‘Loving Pablo‘, the film co-written and directed in 2017 by the Spanish film-maker Fernando León de Aranoa. I have not seen any other film or series that have Pablo Escobar as a hero. It seems that they are numerous enough for Wikipedia to consider them belonging to the ‘Escobar subgenre’ and probably some of them are quite successful, or in any case received good public feedback. In the absence of these references that I may recover sooner or later, ‘Loving Pablo‘ seemed to me quite a successful action biopic inspired by real characters . It is not a film without problems, but none is of these that spoil the pleasure of watching.
Virginia Vallejo (Penélope Cruz) was a Colombian television anchor, a star in the early 1980s, the year of the rise of Pablo Escobar (Javier Bardem). Unlike other drug cartel leaders, he sought to legalize his business by providing social services in the poor neighborhoods of Medelin, funding politicians to create a prestigious position within the country, and aspiring to create legislation that would grant him immunity outside of Colombia. When the Colombian political and economic elite blocks his rise and eventually rejects him, he resorts to extreme violence, practically throwing the country into terror and civil war. What attracts the television journalist and causes her to fall for such a character? The exclusive scoops she receives as a reporter? The fascination of the ‘bad boys’? Pedro’s personal charisma (although he is described in the film as a not very attractive individual). The expensive and extravagant gifts she receives from him? It’s probably a combination of all of the above, but even if we don’t know the real facts and the end of Escobar, it’s clear that the story can’t end well.
‘Loving Pablo‘ seemed to me to be one of the best docu-dramas I’ve seen lately. It has rhythm, it is filmed with talent, the story progresses fluently, and for those, like me, who are not very familiar with Escobar’s biography, I think it brings all the essential information. Virginia talks a lot off-screen, but in this movie this procedure that I don’t like usually works well, as we are watching a screen version of a memories book. The combination of Spanish and English with a Spanish accent sounds a bit artificial, I would have preferred to see a 100% Spanish version. Javier Bardem‘s acting dominates the film. His Pablo is a cruel and unscrupulous murderer, a cunning man who tries to build an honorable reputation, but when he fails he takes merciless revenge on those who stand in his way. Like many heads of criminal organizations, he has family aspirations, he may love his wife and children in his own way, but that doesn’t stop him from being unfaithful and supporting expensive mistresses (including Virginia Vallejo). In reality, from the moment he has access to money and power, he builds around himself a pseudo-reality that differs from the others, which ultimately also destroys the lives of those who matter to him. Penélope Cruz‘s Virginia is also very well interpreted, from the frivolity and inability to resist the temptations that make her become Pablo’s mistress, to the panic she experiences when he leaves her, leaving her alone and target of all his enemies because of the association with it. What is missing is the chemistry between the two. The scenes in which they are together fail to give the impression of a love affair. The title of the book that inspired the film, and the alternative title of the film is ‘Loving Pablo, Hating Escobar’. The film clearly shows the reasons why Virginia hated Escobar, but less the reasons why she would have loved Pablo.
B.C. / A.D. We all know the meaning of these acronyms, don’t we? Acronyms that define the two great epochs of human history. B.C. obviously means ‘Before Corona’ and A.D. means, say, ‘After De-confinement’.
This is the first in a series of articles that may be quite long. I will try in these articles to discuss the changes that the global pandemic has brought to our lives, in the economic activity, in the social environment. Of course, the main interest is related to advanced technologies and how they, together with basic and applied scientific research, can help shape the world after Corona. The A.D. world.
The first phenomenon that I will discuss is related to working from home. The imposed isolation has caused many work places, smaller or larger, corporations and private companies or government institutions to discover or prioritize the methods of work by which employees perform their tasks at home, remote from work, using Internet connectivity to connect with with the company resources, with other employees and colleagues, or with customers. Here I probably need to introduce a personal disclaimer. I retired about four years ago and the last 16 years of my active professional life I was the employee of a company for which the equipment and programs that allow working from home or between centers of activity distributed in the world was one of the main lines of research, design and production. My international standardization work has been and continues to be (less intensively) in the field of Internet communication. So I have direct knowledge and passionate ideas on these issues, although I lack material interests of any kind. One of the first observations in this area is related to the fact that the process of decentralization of economic and social activities was already underway. Corona only caused a fractal increase in interest and accelerated its development. We are witnessing the acceleration of a phenomenon that was already taking place. About four decades have passed since the invention of the Internet. Many of its effects are beginning to become visible. The same happened in the previous industrial revolution, which had two stages. The introduction of steam engines led to the creation of large plants that had only one central source of energy. Industrial electricity, patented and introduced around the 1880s led to the distribution of energy sources – multiple points of distribution of electricity replacing the central steam engine. However, about four decades passed between the introduction of electricity distribution and the spreading of factories with electric machines operated by individual workers or work teams. The same time gap can be recorded in many branches of activity of the modern economy. We had to get to the 2020s for distributed Internet access invented in the 1980s to become the infrastructure of the work model of the distributed economy.
By the end of the B.C. era, however, the paradigm of working at home was in a period of declining popularity. After gaining ground in the early years of the second decade of the 21st century with many corporations allowing employees to choose how they work and the days they want to travel to the physical headquarters of the company, in recent years we have witnessed a at least partial return of the ‘on-site’ presence. The champion of this trend to return to the old habits was Yahoo!, a company famous for the wrong but spectacular decisions made throughout its history. However, they were followed by other companies with famous names and solid reputations. IBM recalled in 2017 in its offices many thousands of the over 40% of its employees it had allowed to work from home. Companies like AT&T in the telecommunications field but also Bank of America in finance followed their examples. Some of the reasons were economic. Transportation prices, which were one of the economic incentives for telecommuting, had fallen, as had workspace rents. Companies like WeWork offered cost-effective solutions for managing workspaces. The pandemic that hit the world economy in early 2020 radically changed the trend again. Moreover, the few months of experience that have accumulated since then have demonstrated to some of the companies that have applied work from home more than necessary the viability of the model, at least from an economic and operational point of view. Many of them may never return to the way B.C. economy worked. Companies like Twitter and Fujitsu have announced that they will generalize their work from home for an indefinite period and will adapt their organizational structures. Google and Facebook have extended work from home until the end of 2020 and are examining similar plans. However, it is worth noting that this radical abandonment of most activities at headquarters is not generalized. It is not suitable for any type of activity or for any employee profile. There are wide internal (related to organizational structure) and external (service economy around jobs) economic implications. The psychological impact on family life is huge. Let’s examine some of these.
Until the first industrial revolution, most productive activity was ‘work from home’. Craftsmen worked in workshops at home or near their houses. Industrial workshops and later factories with their assembly lines introduced the model of physical premises, which will remain the dominant paradigm of the production of material goods in the A.D. period, although changes can and will occur here as well mainly due to the widespread introduction of 3D printers and of robotics. Office work in economics is a 19th century invention, introduced in the financial and media and communications sectors. The model that inspired large corporations and resulted in the office buildings and downtown business areas of the 20th century was that of political and judicial administrations. The peak of this trend was recorded I think in the middle of the last century. The model was first seriously challenged and the search for alternative solutions began with the energy crisis of 1973. In retrospect, we could consider that the advent of the Internet (in secret laboratories in the 1970s, as a commercial service in the next decade) was also the result of these searches. So working from home is not only a result, but maybe it was also an incentive for the advent of the Internet. The second technological element that facilitates the distribution of office structures to the home desks of millions of people is the paperless office. Practically, only in the last decade, software tools have become safe, versatile and ergonomic enough to be easily learned and used efficiently. The training required of an administrative clerk today is about as long and intense as that of an office worker 50 years ago. There is a good chance that some of the software tools will be known from home, from childhood (Internet applications, e-mail) as opposed to typing, for example, a requirement that was mandatory for secretaries half a century ago.
As soon as the option of working from home appeared, the skeptics also showed up. The questions they ask must be taken into account. How can the employer control the activity of the workers? What happens to teamwork and the social relations necessary for the success of long and complex projects? How can distractions, family events, or simply temptations at home be avoided? The answers exist, some are obvious, some less so. Measuring the activity of subordinates should be based primarily on results. In fact, this principle should have been implemented by any organization that aims for success, regardless of working styles. The number of hours spent at the desk is not an indicator of success, sometimes the opposite. Social relations can also be established through remote interaction, although here probably the most useful would be to use, when possible, a hybrid model, mixing virtual and physical encounters, occasioned by important milestones in project life, or created for the purpose to facilitate socialization. In terms of time use, the statistics highlighted a surprising fact. Distraction at work exceeds the one at home. Time spent on coffee, cigarettes and small gossip with colleagues plus the inherent mixture of the outside world via the Internet has a greater share and influence. Of course, here too, much depends on the personalities of the workers. Some will do the bare minimum. Others will let professional problems invade their lives and will connect to work outside of working hours, on weekends and holidays. Those in the first category must be identified and kept if needed, but they will do the same at home and in the office. The other will find that the way they work at home suits them and, in most cases, their productivity will increase.
It is obvious that balance must be sought. From the employer point of view, working from home risks invading private and family life. Already work psychologists, and other experts in the field work overtime on these issues (from home, of course, most of them). Companies that use or even generalize this method of working must also adapt their way of operating. The structure of the teams is no longer necessarily pyramidal, the optimal number of subordinates is no longer necessarily 7. (why 7? A mystery that we may discuss another time). Reorganizing, more egalitarian relations (more ‘flat’ as they are named recently), new criteria of evaluation are required. Floors of buildings, office walls and closed doors must either be virtually abolished or replaced with virtual equivalents. The good news is that communications technology and applications have also proven to be mature and reliable, and after half a year of Corona, it seems that the pandemic and the changes in work and life have found them ready. Some corporations and their workers have adapted their work styles and life styles. When the pandemic will be over, an analysis will follow and lessons will be learned. Some of the employees may return to headquarters. But not all, not in the same conditions. The A.D. world will be different from the B.C. world. We will follow, we will report, we will discuss.
(The Romanian version of the article initially appeared in the cultural magazine ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
B.C. / A.D. Cunoaștem cu toții semnificația acestor inițiale, nu-i așa? Inițiale care definesc cele două mari epoci ale istoriei umane. Până acum vreo 31 de ani spuneam și scriam ‘î.e.n’ și ‘e.n’. Acum însă ne-am internaționalizat. Și actualizăm. Căci astăzi B.C. este clar că înseamnă ‘Before Corona’ iar A.D. înseamnă, să zicem, ‘After De-confinment’ deci ‘după ieșirea din izolare’.
Acesta este primul dintr-o serie de articole care cred că va fi destul de îndelungată. Voi încerca în aceste articole să aduc în discuție schimbările pe care pandemia globală le-a operat în viețile noastre, în activitatea economica, în activitățile sociale. Desigur, interesul principal este legat de tehnologiile avansate și de felul în care acestea, împreună cu cercetările științifice fundamentale și aplicative, pot ajuta în creionarea lumii de după Corona. Lumea A.D.
Primul fenomen pe care îl voi aduce în discuție este cel legat de lucrul de acasă. Izolarea impusă a făcut ca multe locuri de muncă, mai mici sau mai mari, corporații și firme private sau instituții guvernamentale să descopere sau să acorde prioritate metodelor de muncă prin care salariații își îndeplinesc sarcinile de la masa de lucru de acasă, folosind legătura cu locul de muncă, cu ceilalți salariați și cu colegii prin intermediul Internetului. Aici probabil că trebuie să introduc un avertisment personal. M-am retras din activitate de aproape patru ani și ultimii 16 ani ai vieții mele profesionale active am fost salariatul unei companii pentru care aparatura și programele care permit lucrul de acasă sau între centre de activitate distribuite în lume era una dintre principalele linii de cercetare, proiectare și producție. Activitatea mea de standardizare internațională s-a desfășurat și continuă cu mai mică intensitate în domeniul comunicării pe Internet. Am deci cunoștințe directe și idei pasionate în aceste probleme, deși lipsesc interesele materiale de orice fel. Una dintre primele observații în acest domeniu este legată de faptul că procesul de descentralizare a activităților economice și sociale era deja în curs. Corona doar a cauzat o creștere fractala a interesului și i-a accelerat desfășurarea. Este vorba deci despre accelerarea unui fenomen care avea deja loc. Au trecut cam patru decenii de la inventarea Internetului. Multe dintre efectele sale încep să devină vizibile. La fel s-a întâmplat și în precedenta revoluție industrială, care a avut două etape. Introducerea mașinilor cu aburi a dus la crearea marilor uzine care aveau însă o singura sursă centrală de energie. Electricitatea industrială, brevetată și introdusă în jurul anilor 1880 a dus la distribuirea surselor de energie – punctele multiple de distribuire ale electricității înlocuind mașina centrală cu aburi. Între momentul introducerii distribuirii electrice până la generalizarea fabricilor cu mașini electrice operate de un muncitor sau de o mică echipă au trecut însă vreo patru decenii. Același decalaj se înregistrează în multe ramuri de activitate ale economiei moderne. A trebuit să ajungem în anii 2020 pentru ca accesul distribuit la Internetul inventat în anii 1980 să devină infrastructura modelului de muncă al instituțiilor distribuite.
La sfârșitul epocii BC, paradigma lucrului de acasă se afla totuși într-o perioadă de scădere a popularității. După ce, pe la începutul celui de-al doilea deceniu al secolului 21, câștigase teren și multe corporații permiteau salariaților să-și aleagă modul de lucru și zilele în care doresc să ajungă la un sediu fizic al companiei, în ultimii ani asistam la o revenire parțială cel puțin a obligativității prezenței ‘la sediu’. Campioana acestei tendințe de revenire la vechile obiceiuri a fost Yahoo!, o firmă faimoasă prin deciziile greșite, dar spectaculoase, luate de-a lungul istoriei sale. I-au urmat însă alte firme cu nume celebre și reputații solide. IBM a rechemat în 2017 în birourile sale multe mii dintre cei peste 40% din salariații sai care lucrau de acasă. Firme ca AT&T în domeniul telecomunicațiilor dar și Bank of America în finanțe le-au urmat exemplele. O parte din motive erau economice. Prețurile transportului care erau unul dintre stimulenții economici care încurajau metodele de ‘telecommuting’ scăzuseră, la fel ca și chiriile spațiilor de lucru. Firme ca WeWork ofereau soluții economice pentru gestionarea spațiilor de lucru. Pandemia care a lovit economia mondială la începutul anului 2020 schimbat din nou radical direcția. Mai mult, cele câteva luni de experiență care se acumulează au demonstrat unora dintre firmele care le-au aplicat mai mult de nevoie decât de voie viabilitatea modelului, cel puțin din punct de vedere economic și operațional. Multe dintre ele s-ar putea să nu se întoarcă niciodată la modul de lucru din perioada BC. Companii ca Twitter și Fujitsu au anunțat că vor generaliza lucrul de acasă pentru o perioadă indefinită și își vor adapta structurile organizatorice. Google și Facebook au extins lucrul de acasă până la sfârșitul anului 2020 și examinează planuri similare. Merită însă să observăm că această renunțare radicală la majoritatea activităților la sediu nu este generalizată. Ea nu se potrivește nici pentru orice gen de activitate și nici oricărui profil de salariat. Există ample implicații economice interne (legate de structura organizatorică) și externe (economia de servicii din jurul locurilor de muncă). Impactul psihologic și asupra vieții de familie este uriaș. Să examinăm câteva dintre acestea.
Până pe la prima revoluție industrială, majoritatea activității productive era ‘work from home’. Meșteșugarii lucrau în ateliere acasă sau lângă casă. Atelierele industriale și apoi fabricile cu benzile lor de montaj au introdus modelul sediilor fizice, care vor rămâne paradigma dominantă a producției de bunuri materiale și în perioada AD, deși și aici pot și vor apare schimbări în special datorate introducerii pe scara largă a printerelor 3D și a roboticii. Munca ‘de birou’ în economie este o invenție a secolului 19, introdusă în sectorul financiar și cel al presei și comunicațiilor. Modelul care a inspirat marile corporații și a rezultat în ‘blocurile de birouri’ și zonele de business ‘downtown’ ale secolului 20 a fost cel al administrațiilor politice și judecătorești. Vârful acestei tendințe a fost înregistrat cred la mijlocul secolului trecut. Modelul a fost pentru prima dată contestat serios și căutarea de soluții alternative a început odată cu criza energetica din 1973. Retrospectiv privind, am putea considera că apariția Internetului (în laboratoare secrete în deceniul anilor ’70, ca serviciu comercial în deceniul următor) a fost și rezultatul acestor căutări. Lucrul de acasă este deci nu numai un rezultat, dar poate a fost și un stimulent al apariției Internetului. Al doilea element tehnologic care înlesnește distribuirea structurilor birourilor până la mesele de lucru de acasă ale milioanelor de oameni este ‘biroul fără hârtii’. Practic, abia în ultimul deceniu, uneltele software au ajuns să fie suficient de sigure, versatile și ergonomice pentru a fi învățate cu ușurință și folosite cu eficiență. Pregătirea necesara unui funcționar administrativ este astăzi cam la fel de lungă și de intensă ca și a unui lucrător de birou de acum 50 de ani. Sunt bune șanse ca o parte dintre uneltele software să îi fie de altfel cunoscute de acasă, din copilărie (aplicații Internet, poștă electronică) spre deosebire de dactilografie, de exemplu, o cerință care era obligatorie pentru secretarele de acum jumătate de secol.
Imediat ce a apărut opțiunea lucrului de acasă au apărut și scepticii. Întrebările pe care le pun aceștia trebuie luate în considerare. Cum poate angajatorul controla activitatea lucrătorilor? Ce se întâmplă cu lucrul în echipă și cu relațiile sociale necesare succesului proiectelor lungi și complexe? Cum pot fi evitate distragerile, evenimentele de familie sau, pur și simplu, tentațiile de acasă? Răspunsurile există, unele sunt evidente, altele mai puțin. Controlul asupra activității subalternilor ar trebui să se bazeze în primul rând pe rezultate. În fapt, acest principiu ar fi trebuit implementat de orice organizație care dorește succesul, indiferent de modul de lucru. Numărul de ore petrecute la masa de lucru nu este un indicator de succes, uneori din contră. Relațiile sociale pot fi stabilite și prin interacțiune la distanță, deși aici probabil că cea mai utilă ar fi folosirea, când este posibil, a unui model hibrid, care să conțină întâlniri fizice periodice, ocazionate de bornele importante din viața proiectelor, sau create cu scopul de a înlesni socializarea. În ceea ce privește folosirea timpului, statisticile au pus în evidență un fapt surprinzător. Distracțiile la sediu sunt mai consistente decât acasă. Timpul petrecut la cafele, țigări și micile bârfe cu colegii plus amestecul inerent al lumii exterioare prin intermediul Internetului are o pondere și o influență mai mare. Desigur, și aici, multe depind de personalitățile lucrătorilor. Unii vor face minimum necesar. Alții vor lăsa problemele profesionale să le invadeze viața și se vor conecta ‘la lucru’ și în orele din afara programului, și în week-end și în vacanțe. Cei din prima categorie trebuie identificați și păstrați dacă este nevoie de ei, dar ei vor face același lucru și acasă și în birou. Ceilalți vor găsi că modul de lucru de acasă li se potrivește și, în majoritatea cazurilor, aportul lor va crește.
Este evident că trebuie căutat echilibrul. Din punct de vedere personal, lucrul de acasă riscă să invadeze viața particulară și de familie. Deja psihologii muncii, și alți experți în domeniu lucrează ore suplimentare (de acasă, desigur, majoritatea). Dar și companiile care folosesc pe scară largă sau chiar generalizează acest mod de lucru trebuie să-și adapteze modul de a opera. Structura echipelor nu mai este neapărat piramidală, numărul optim de subalterni nu mai este neapărat 7. (de ce 7? un mister pe care îl discutăm poate altă dată). Se impun reorganizări, relații mai egalitare (mai ‘plate’ cum se zice mai nou), alte criterii de apreciere. Etajele clădirilor, pereții birourilor și ușile închise trebuie sau desființate virtual sau înlocuite cu echivalente virtuale. Veștile bune sunt că și tehnologia de comunicații și aplicațiile s-au dovedit mature și fiabile, și după jumătate de an de Corona se pare că pandemia și schimbările de mod de munca și de viață le-au găsit pregătite. O parte dintre corporații și lucrătorii lor și-au adaptat stilurile de muncă și modurile de viață. Când pandemia va fi trecut, va urma o analiză și se vor trage învățăminte. O parte dintre salariați, poate va reveni la sedii. Nu toți însă, nu în aceleași condiții. Lumea AD va fi diferita de lumea BC. Vom urmări, vom relata, vom discuta.
(Articolul a apărut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
Cu câteva săptămâni în urma am făcut cunoștință cu una dintre cele patru cărți scrise de matematicianul israelian Raul Ancel (ortografie alternativă – Raul Anchel) scrise în timpul creat de izolarea impusa de pandemia COVID-19. Identificam atunci un nou gen literar – literatura Coronei, în care autorul se poate spune că este unul dintre pionieri. Aceluiași gen și aceleiași grupări de cărți îi aparține și volumul al doilea pe care l-am citit, ‘Din trăirile unui evreu român’, publicata de editura LETRAS, care chiar dacă nu mai are ca subiect principal experiențele personale sau colective din lunile pandemiei, nu evită și include câteva texte semnificative și din aceasta perspectivă. Tematica principală comună este însă biografia personală, și textele, în stiluri și de dimensiuni diferite, descriu aspecte diverse ale vieții copilului răsărit din Fălticenii anilor ’50 și ’60, emigrat în anii comunismului, ajuns expert IT în Israelul anilor 2000, și depănându-și firul amintirilor de pe ‘scăunelul’ de pe terasa sa din Petah Tikva.
Raul Ancel și cu mine avem biografii asemănătoare desi puțin decalate. Este cu câțiva ani mai în vârstă și a ajuns în Israel cu câțiva ani înaintea mea. Din discuții am ajuns la concluzia că drumurile noastre posibil să se fi intersectat odată în trecut, pe la începutul anilor ’70, la Centrul de Calcul al Universității din București, unde se aflau unele dintre primele calculatoare ‘mainframe’ IBM care inaugurau era informaticii românești. Trăirile noastre au fost paralele, multe dintre ele asemănătoare, dar există și diferențe. Voi trece în revista în cele ce urmează câteva dintre ele.
În recenzia precedentă am remarcat performanța editoriala de a publica în câteva săptămâni patru cărți, în excelente condiții grafice și la un bun nivel editorial, ceea ce le face foarte actuale pentru cititorii avizi să-și găsească oglindite trăirile din vremurile Coronei. Aceleași aprecieri le pot face și în legătură cu volumul de față, desi aici am surprins câteva erori editoriale, puține, mai puține decât degetele de la o mână. Și aici am apreciat frumosul desen al copertei aparținând artistului fălticenean Gabrel Baban. Am o observație despre titlu. Ce înseamnă exact ‘evreu român’? Este vorba despre locul nașterii, despre cultura în care ne-am născut sau despre cea în care trăim? Când ne schimbăm centrul vieții dintr-o țară în alta devenim altceva? Adică din ‘evrei români’ devenim ‘evrei israelieni’ sau ‘evrei americani’? Când exact? Ce sunt eu de exemplu, fiu al unui tată evreu moldovean și al unei mame evreică maghiară din Banat? Cum nu prea știu să răspund acestor dileme identitare, prefer formularea ‘evreu din România’ sau ‘evreu născut în Romania’. Sau poate pur și simplu ‘evreu’.
Numele întreg al orașului Fălticeni în care s-a născut și a copilărit Raul Ancel nu cred că apare vreodată complet ortografiat în carte. Este ‘Fălti’, târgul moldovenesc, spațiul nostalgic al Amintirilor din Copilărie, gen literar care în românește și-a căpătat referința nu departe de acolo, la Humulești, cu un copil care a trăit cu un secol înainte. Capitolul ‘Amintiri și biofeedback’ trasează câteva întâmplări și portrete memorabile, inclusiv cel al mamei. ‘Botoșani, fosta Ștefan Gheorghiu’ relatează cu umor și bună observație caracteriologică una dintre acele întâlniri peste ani ale locuitorilor târgului strămutați în Israel.
‘Discuția începea cu “ții minte” și cu o privire direct în ochii prietenului, vecinului, fălticeneanului întâlnit după ani. Apoi, povestitorul lăsa ochii în jos, cădea prada nostalgiei și-și spunea doar lui povestea trăită sau auzită de la o cunoștință, de la părinții lui, de la părinții noștri. Aburi de căldură sau lacrimi inundau ochii sau ochelarii povestitorilor, dar și pe cei ai audienței. Cei ce ascultau își pierdeau repede răbdarea, trecând de la povestea lor, frântura lor de amintire, la altă poveste, altă amintire a nu mai știau exact cui. Discuțiile deveneau monologuri înfrigurate. Eu, mai retras, trebuind să mă îngrijesc de gustărică și băutură, ascultam fraze întrerupte de alte fraze, întorceam capul mereu în altă parte și-l revedeam pe povestitor acum mulți ani, tânăr, copil. Atunci automat mă întorceam la o poveste de-a mea, de atunci legată de el … Poveste de-ale mele cu ei sau cu părinții lor, sau cu părinții mei și părinții lor …’ (pag. 84-85)
O strigare a catalogului prietenilor din copilărie aduce în pagină un amestec de nume românești și evreiești care nu pare să fie diferit în componență de cel al prietenilor din copilăria mea bucureșteană. Cam toți copiii evrei care am deschis ochii în Romania deceniilor de după război am trăit în medii amestecate, și nu prea am avut conștiință clară a evreității noastre, a faptului că suntem ‘altfel’ până când nu s-au petrecut întâmplări, unele hazlii, altele traumatice, care ne-au arătat care ne era locul în acea lume. Cele trăite de Raul Ancel sunt relatate în textul ‘Cum am devenit ateu’ care ar putea avea ca titlu alternativ ‘Cum am aflat că sunt evreu’. Experiența este tipică generațiilor noastre. Raul (ca și mine) nu a fost crescut într-o atmosferă religioasă. Evreitatea nu a lipsit din viețile noastre, dar nu a avut un caracter religios. Părinții nu erau religioși și instituțiile de educație evreiasca nu mai existau în primele decenii ale comunismului. Cunostiintele de bază sau de detaliu despre iudaismul religios le-am dobândit și el și eu mai tărziu, din alegere. Ceea ce face, cred, că experiența cunoașterii și a trăirii evreiești să fie cu atât mai consistentă și mai profundă.
‘Apropo de Dumnezeul meu. Și el e matematician. De câte ori discută cu mine, când are timp, îmi spune “asta n-ai tu de unde s-o știi”. Asta e așa pentru că așa trebuie să fie. Astea sunt teoreme și leme pe care încă nu le-ai învățat, încă nu s-au scris … E clar că el știe mult mai multă matematică decât mine. El are răspuns la orice problemă.
Iar eu sunt atunci mult mai mulțumit că am avut în sfârșit cu cine să mă consult, pe cine să rog să-mi asculte problemele …’ (pag. 152)
Lipsește totuși din experiența descrisă în carte de Raul un moment care la mine a fost decisiv – 1967 și Războiul de Șase Zile, moment care a accentuat diferențele, mi-a întărit încrederea în mine și în ceea ce eram. Altfel, precum Raul, mă simțeam destul de ‘acasă’:
‘În Fălti eram acasă. Mă simțeam acasă. Eram înconjurat de prieteni buni. Mă simțeam în largul meu. Nu am avut niciodată sentimentul că nu sunt dorit. După bacalaureatul pe care l-am luat foarte bine, am intrat la Matematică, secția Algebră. Apoi am trecut la probabilități. Nici la Iași nu m-am simțit nedorit. Eu îi anunțam pe toți colegii de cameră, din prima zi, că sunt evreu. Voiam să evit posibilele glume grosolane din cămin. Asta a prins și nu pot spune că am avut ceva de suferit.’ (pag. 97)
Oricât de bine ne-am fi simțit intre prietenii și în atmosfera orașelor copilăriei și a tinereții, subiectul Plecării era permanent pe agenda majorității familiilor evreiești în Romania anilor ’60 și ’70. Excepția erau poate familiile nomenclaturiștilor dar nu era cazul familiei mele sau a lui Raul Ancel:
‘Să spun că de când mă știu am vrut să plec în Israel ar fi o minciună sfruntată.
Dar e adevărat că plecarea din România era un subiect ce devenea, încetul cu încetul, mereu prezent în viața mea. Mă simțeam ca și cum aș fi trăit doua realități paralele. Una, ilegală, de care trebuia să vorbesc în șoaptă și numai cu anumite persoane (eu nu vorbeam cu nimeni), ce era legată de o posibilă plecare. Alta, reală, a înfruntării cu realitatea zilnică.’ (pag. 94)
Fiecare dintre noi a avut un moment ‘trigger’, o cauză, întâmplare, situație care ne-a făcut să lăsăm la o parte temerile și ezitările și să decidem că a venit momentul să începem o nouă viață în Israel. Pentru Raul Ancel acel moment a fost cutremurul de la 4 martie 1977, nu atât catastrofa însăși, cât sentimentul de a trăi într-o tara și sub o ordine socială complet nepăsătoare fata de cetățenii ei, considerați nesemnificativi și transparenți. Dar până atunci să reținem descrierea însăși a dezastrului, una dintre cele mai expresive pe care le-am citit, dovadă a talentului autorului în mânuirea cuvintelor:
‘Un vuiet uriaș, înspăimântător, spărgând văzduhul, se adăugă tremuratului nesfârșit al pământului. Demonii dezlănțuiți ai fricii și panicii își făceau loc afară din rărunchii pământului. În goana lor dementă, demonii își săpau tuneluri lungi, ce spărgeau asfaltul și deschideau șanțuri adânci în șosele. Într-un sfârșit, când reușeau să spargă pământul, demonii ieșeau la suprafață, atunci se crea acel zgomot inuman, acel vuiet continuu ce te îngheța complet, aducând cu el vești macabre din adâncuri …’ (pag. 105)
‘Camera nu mai era dreptunghiulară, ci avea o formă ciudată, cu unul dintre colțuri prins de ghearele diavolului și alungit … Geamurile deveniseră rombice, până când deodată au început să se spargă, împroșcând cu sticla toată camera. Ușile erau când trântite de un vânt puternic ce începuse din senin, ori scârțâiau teribil sub apăsarea pereților în continuă mișcare.’ (pag. 106)
Dimineața zilei de 5 martie 1977 am trăit-o și eu în București. Ruinele și distrugerea orașului care pentru mine era orașul natal sunt descrise cu talent și de Raul Ancel. Sunt priveliști și experiențe pe care nici el și nici eu nu am vrea să le repetăm vreodată. După ceva mai mult de un an autorul cărții avea să se afle în Israel, și să se confrunte cu realitățile unei vieți ‘resetate’:
‘Nu mai aveam un ban, dar aveam casa și masa asigurate în școala de învățat ebraica. Cursul de limbă ținea șase luni. Teama zilei de mâine e mult mai puternica decât gândirea logica. M-am apucat să-mi caut de lucru după vreo trei luni. Am început să lucrez după patru. Ebraica, nu o știam bine, vorbeam prost. Citeam bine. De scris nu știu să scriu nici astăzi mai bine decât un elev de clasa a 2-a.’ (pag. 119)
Perioada care a urmat este mai puțin abordată în carte. Poate că în celelalte doua cărți ale tetralogiei Coronei voi găsi mai multe amănunte despre traseul său israelian din ultimele decenii, căci jocul acesta comparativ al destinelor de evrei născuți în Romania și ajunși în Israel a început să-mi placă. Un capitol al cărții descrie o călătorie în India. Nu stiu daca voi ajunge să-mi satisfac o curiozitate similară în aceasta încarnare. ‘Polliticaly correct’ se numește un alt capitol al cărții în care Raul Ancel își exprimă câteva dintre opiniile sale politice. Aici constat că drumurile noastre s-au despărțit. Raul întreține un dialog imaginar cu ‘vărul Lupușor’. Raul este de dreapta, Lupușor este un stereotip al stângistului, poate real, poate imaginar, în orice caz fără drept de replica în textul capitolului. Textul seamănă cu polemicile de pe rețele sociale, mai mult monologuri decât orice altceva, și zău că nu pot ști daca umorul din cele două paragrafe de mai jos este intenționat sau nu:
‘Soros nu e un Marx, el nu se bazează pe nicio filozofie. El este un bogătaș oarecare ce și-a făcut averea vânzând alcool oamenilor săraci de pretutindeni.’ (pag. 24)
‘Asta, draga Lupușor, politically correct, este definiția unui lucru care este complet incorect, dar care a fost denumit corect de noul birou politic controlat de media internațională.’ (pag. 25)
Întâmplarea face ca acest capitol să fie urmat de ’18 ani’, textul care mi-a plăcut cel mai mult din tot volumul, chiar din cele doua cărți ale lui Raul Ancel citite până acum. Scriitorul își triplează personalitatea, creând trei posibile traiectorii alternative în viața sa, în viețile evreilor născuți în România generațiilor noastre. În cele trei variante ale povestirii autorul o însoțește pe frumoasa Lara, nepoata ajunsa la vârstă de 18 ani, la una dintre bornele specifice ale vieții. Într-una părintele este el, israelianul, care își conduce fata la incorporarea în armata. În cea de-a doua, rămas sau întors în România, o conduce pe Lara la examenul de admitere la facultate, la sediul Universității din București. În a treia viață posibilă bunicul și nepoata se află la New York, unde nepoata de 18 ani se îndreaptă spre o demonstrație pentru una dintre cauzele frumoase ale lumii ei. Trei direcții diferite, trei variante de viață intre care probabil că și autorului i-a fost dat să cumpănească, urmate de decizii care au influențat nu numai viețile lui ci și ale copiilor și nepoților.
Intre capitolele în proză sunt intercalate poezii. Mărturisesc că am fost mai puțin impresionat de aceste schițe poetice, care mie îmi amintesc mai mult de prozodia practicată în presa de limba ebraică, și care sunt departe de încărcătura metaforică, de melodia interioară și de mulțimea de sensuri purtate de poezia românească bună. Exista și aici o excepție, poezia ‘Copacul’ care încheie cartea, o poezie cu caracater ludic, conțînând și o metaforă frumoasă și demnă de un citat:
‘Foarte rar mulțumit de sine,
Îmi pun pe cap
Veșmânt de copac!
Ce mă apără de soare și ploi,
De mine,
De voi!
Eu devin rădăcinile lui!
El e sfârșitul ce-i greu să-l opresc!
Iar atunci eu, cu nesaț, încep să-l hrănesc
Cu apa din vine.
Eu depind de el,
El depinde de mine …
O ținem așa până-n iarnă
Când, fară frunziș,
Nu-mi ține de cald, nu-mi ține de bine!
Atunci, doar atunci,
Readuc copacul înapoi în mine!’
(pag. 176-177)
Cele trei capitole spre finalul cărții care relatează experiență sărbătorilor ciudate ale anului 2020, anul Coronei, fac legătură cu precedenta carte a lui Raul Ancel pe care am citit-o. ‘Din trăirile unui evreu român’ descrie o poveste personala, una dintre multele care adunate împreună constituie istoria colectiva a comunităților evreiești din Romania ale căror urmași s-au strămutat în Israel și în alte parti ale lumii. Este o carte interesantă, care invita la reflecții și la discuții. Vă invit la lectură.
In the first 20 minutes of ‘Gambit‘ we witness a perfect heist. A charming crook named Harry (Michael Caine) recruits dancer Nicole (Shirley MacLaine) from a Hong Kong cabaret to lure the rich Shahbandar (Herbert Lom) in order to steal an invaluable statue of an ancient Chinese empress. The face in the statue is strikingly similar to that of Nicole, but also of the magnate’s deceased wife. Everything is going perfectly, but something seems to be wrong. Nicole IS SILENT. That is, a heroine played by the assertive Shirley MacLaine not to utter a word? We will quickly understand that this is just about planning a robbery. The real action begins again, in 20 minutes, and this time Nicole not only will speak, but will play the central role in fulfilling Harry’s robbery plans.
The 1966 ‘Gambit‘ is directed by Ronald Neame, an excellent movie industry professional, who not only was the author of several successful films, but signed the image of many other films, wrote screenplays, was a producer. An encyclopedic film maker we could say. Under his directing, the film has rhythm and humor, combining the genres of films about robberies and scams with an inevitable romantic intrigue. I haven’t seen the 2012 remake signed by the Coen brothers, but if we are to trust the rates given by viewers on IMDB, Neame‘s version is much more successful. The story takes us to the Hong Kong of the ’60s, which in the perspective of the past years and of the political changes is a real nostalgic journey, and in an imaginary Asian Muslim country, both presented in a picturesque and authentic way. It is obvious that Ronald Neame knew his job well.
The film belongs to that category of entertainment that was very popular in the 60’s, when the world was just opening up to travel. It is true that the images of the international airports where you could drive or wait for passengers at the stairs of the plane seem to be from another world. These films were largely based on an action scenario, relaxed and with humor (there is one!), on exotic landscapes (they are plenty!) and on the charm of the stars in the main roles. The charisma of Shirley MacLaine in the role of the exotic dancer who gives classes from the point of view of culture and good manners to the crook disguised as an English lord played by Michael Caine dominates the film. For her, but not only for her, ‘Gambit‘ deserves to be watched today.
