Se aproprie sfârșitul unei veri care a fost fierbinte ca temperaturi, dar și din multe alte puncte de vedere. Orice vară se sfârșește, iar venirea toamnei este inevitabilă. Cu ploi și mere roșii, cu must și cu frunze galbene și ruginii. Dar și cu reînceperea stagiunilor teatrale și muzicale, cu noile programe de televiziune și cu filmele ‘serioase’ cu ambiții la Oscar. Astăzi, în rubrica noastră CHANGE.WORLD, voi recomanda și voi povesti pe scurt despre două seriale de televiziune pe care le-am văzut în această vară, accesibile pe streaming și tocmai bune de vizionat acum. Ele aparțin unor variante diferite ale genului științifico-fantastic, dar au în comun necontenita neliniște de a cerceta lumea care ne înconjoară, de a-i descifra misterele, de a împinge frontierele cunoașterii. Ceea ce mi-a plăcut la ambele seriale este faptul că, pe lângă aspectele științifice, sunt aduse în prim-plan dilemele etice, sentimentele și crizele personale, visurile, succesele și dezamăgirile oamenilor care participă la aventurile cunoașterii.
Am scris în anii trecuți despre ‘For All Mankind’ – serialul care combină genurile science-fiction cu ficțiunea politică alternativă, imaginând o lume care are ca punct de plecare și de divergență față de firul nostru istoric câștigarea de către Uniunea Sovietică a cursei pentru Lună, la finele anilor ’60. La nivel global, acest eveniment previne destrămarea blocului sovietic și extinde Războiul Rece pe Lună, unde atât Uniunea Sovietică, cât și Statele Unite întemeiază baze permanente. Titlul este inspirat de inscripția de pe placa lăsată pe Lună de echipajul misiunii Apollo 11, care conține fraza „Am venit în pace pentru toată omenirea”. Serialul, creat de scenariștii Ronald D. Moore, Ben Nedivi și Matt Wolpert, este una dintre producțiile cele mai bine finanțate și mai populare ale studiourilor Apple, prin intermediul cărora firma creată de Steve Jobs își susține platforma de streaming prin conținut original. Fiecare sezon al serialului se petrece într-un alt deceniu al unui viitor alternativ, care combină destinele unor personaje reale cu traiectorii personale diferite de cele pe care le cunoaștem, cu cele ale unor eroi imaginari. Cursa pentru Lună este continuată spre Marte, planeta pe care și în jurul căreia sunt descoperite resurse naturale prețioase, dar și locul pe care vizionarii îl consideră ca un posibil cămin alternativ pentru omenirea din ce în ce mai amenințată și mai sufocată pe propria planetă.
Al patrulea sezon, pe care l-am văzut recent pe streaming, a fost difuzat în premieră în timpul iernii trecute. Acțiunea se petrece în anul 2003. Uniunea Sovietică fusese condusă pentru mai bine de un deceniu de Mihail Gorbaciov, care implementase o politică de ‘Glasnost’ și ‘Perestroika’, ceea ce dusese la acorduri de colaborare cu Statele Unite, unde președinte fusese fosta astronaută Ellen Wilson. Alegerile din 2000 sunt câștigate de Al Gore, în timp ce în Uniunea Sovietică o lovitură de stat îi readuce la cârmă pe cei care doresc întoarcerea la linia ‘dură’ sovietică, aliați cu KGB-ul. Relațiile dintre cele două supraputeri sunt afectate în multiple domenii, între care colaborarea americano-sovietică din stațiunea permanentă ‘Happy Valley’ de pe Marte. Activitatea de aici se desfășoară cu participarea reprezentanților organizațiilor de cercetare spațială a mai multor țări, dar și a sectorului privat reprezentat de concernul Hellios. Spectatorii fideli ai serialului îi vor regăsi pe câțiva dintre eroii sezoanelor precedente, între care astronautul american Edward Baldwin, un veteran al misiunilor spațiale încă din perioada programelor Apollo, colega sa Danielle Poole, care este numită comandantă a stațiunii permanente într-o perioadă critică, sau savanta astrofiziciană Margo Madison, discipolă a lui Werner von Braun, care se refugiase în Uniunea Sovietică în urma unor evenimente dramatice petrecute în sezonul precedent. Politica Războiului Rece de acum câteva decenii și elementele de actualitate se combină cu anticipația. Pe lângă concurența dintre națiuni, care face ca războaiele reci sau calde de pe Pământ să fie continuate în cosmos, mai sunt abordate probleme sociale precum relațiile de muncă în condițiile industrializării folosirii resurselor din spațiu sau rolul sectorului privat în explorarea spațială. Acest sezon 4 din ‘For All Mankind’ mi s-a părut foarte bine scris, ridicând probleme interesante și complexe, care prin intermediul ficțiunii alternative abordează aspecte critice cu care se confruntă și programele spațiale contemporane. Sunt de remarcat și detaliile tehnologice. Anul 2003 de pe ecrane pare similar în dezvoltarea tehnologică cu 2023 al nostru. Ideea implicată este că, în lumea reală, pauza în programele de explorare spațială declanșată de întreruperea zborurilor Apollo după misiunea Apollo 17, au produs și o încetinire a evoluției tehnologiilor terestre. Plauzibil, în opinia mea. Sezonul 5 se află în fază finală de editare și va fi transmis începând cu această toamnă. Deocamdată știm că acțiunea se petrece în anul 2012 al istoriei alternative care stă la baza serialului.
Serialul francez ‘La corde’, difuzat de canalul cultural european ARTE, are un format cu totul diferit. Este vorba, până acum cel puțin, despre un miniserial cu doar trei episoade, produs în 2021, în plină perioadă de pandemie. Creatorii săi se numesc Eric Forestier și Dominic Rocher. Au participat la producție studiouri de televiziune din Franța, Belgia și din țări din Scandinavia. ‘La Corde’ se bazează pe romanul ‘Das Seil’ al scriitorului german Stefan aus dem Siepen, care a fost publicat pentru prima dată în iunie 2012. Este povestea unui grup de astronomi condus de profesorul Bernardt Mueller, care lucrează într-o bază de cercetare din nordul îndepărtat al Norvegiei. Instrumentele lor sunt puțin demodate, dar condițiile climatice și o pregătire științifică temeinică fac să existe premisele unei descoperiri științifice care să apropie omenirea de secretele originii Universului. Cu puține zile înainte de experimentele decisive, câțiva dintre locuitorii stației descoperă întâmplător în pădurea din jur capătul unei frânghii. Curioși față de ce se află la capătul celălalt al frânghiei, merg câțiva kilometri, dar traseul acesteia pare să continue. Un grup de șase dintre locuitorii stației decid să plece a doua zi să exploreze unde duce misterioasa frânghie. Între ei, pe lângă Bernardt, se află Sophie, o astronomă mai în vârstă, care tocmai aflase că are o boală terminală și nu mai are mult de trăit, o tânără cercetătoare proaspăt sosită de la Paris și un cuplu care se confruntă cu probleme personale. Restul oamenilor de știință, inclusiv Agnes, soția lui Bernardt, și Ulrik, adjunctul acestuia, rămân în stație pentru a pregăti importantul experiment.
‘La corde’ propune o discuție despre antagonismul dintre cercetarea obiectivă cu metode științifice și cunoașterea empirică cu tente metafizice. Despărțirea grupului care pleacă în căutarea capătului frânghiei de echipa care rămâne să ducă la bun sfârșit misiunea științifică planificată vreme de ani este un simbol pentru diferențele dintre două metode care s-au luptat între ele, dar au progresat în paralel de-a lungul multor secole ale istoriei cunoașterii. În timp ce astronomii din observator lucrează intens pentru a pătrunde secretele repetoarelor (formațiuni cosmice care transmit și retransmit amprentele energetice ale unor fenomene petrecute aproape de momentul nașterii Universului), cei din grupul plecat să descopere capătul misterioasei frânghii se vor confrunta cu propriile lor limite și cu crizele personale sau de relații dintre ei. Aparent, îi desparte o prăpastie: pe de-o parte, un proiect planificat riguros vreme de mulți ani și executat conform metodologiilor științei; pe de altă parte, o căutare intuitivă care devine o obsesie având ca scop găsirea răspunsului la o singură întrebare: ce este la capătul frânghiei? Dacă privim însă dintr-o altă perspectivă, este vorba despre același tip de căutare. Lumea care ne înconjoară este plină de mistere. Oamenii își construiesc un scop existențial din rezolvarea acestora: fie că este vorba despre originea lumii sau despre capătul unei frânghii aparent infinite, problemele trebuie elucidate, deoarece ele există.
Diferite ca scop, stil și structură, cele două seriale oferă amatorilor genului science fiction vizionări captivante, care le vor trezi interesul nu numai ca acțiune sau prin prisma tehnologiilor care influențează viețile noastre și ale eroilor. Spectatorii atenți și iubitori de filme de calitate vor găsi și în ‘For All Mankind’, și în ‘La corde’ personaje veridice, care se confruntă cu dilemele morale și trebuie să ia decizii în momente critice. Progresul științific și tehnologic este realizat de oameni. Unii dintre ei sunt eroi, dar aceștia nu sunt mulți. Majoritatea sunt oameni ca noi, cu dileme și probleme, cu ambiții și cu eșecuri, cu iubiri și cu dezamăgiri. Dacă pe lângă aceste trăiri vor descoperi și vor explora și o nouă stea, cu atât mai bine.
(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
A morning with beautiful weather in New York. The metropolis begins another day of diverse, dynamic, noisy life. Suddenly, an extraordinary event happens, an event that will change everyone’s lives. No, it’s not about a movie about 9/11. ‘A Quite Place: Day One‘ is a movie about the invasion of extraterrestrial aliens that will destroy, for the thousandth time in the history of cinema, Manhattan. We won’t learn much about the invaders, except that they are ugly murderous monsters that are guided by sounds. In fact, chances are that fans of alien horror movies already know them, as the 2024 film is a prequel to the first two films in the ‘A Quite Place’ series co-written and directed by John Krasinski. This time Krasinki is only co-author of the script, with Michael Sarnoski directing.
The horror – aliens combination is already known, but the screenwriters had the inspiration to add two very different and very unlikely characters for films of this genre. Samira (Sam) is a poet, suffering from a probably terminal illness. She is in Manhattan with her caregiver from the clinic where she is being treated, for what could be her last visit to the city where she grew up and with which she has the best childhood memories. In a way, though, the constant pain and awareness that death is coming anyway make her a special kind of fighter for survival. She is the one who provides moral support to those around her, including Eric, a young Englishman visiting New York just as catastrophe strikes. The two will form an alliance for a few hours in order to survive. Manhattan is the loudest place in the world, and that’s why the odds are better for the marginalized, the outsiders.
The creators of this third film in the cycle ‘A Quiet Place’ manage to continue on the same line of quality what they had achieved in the first two films. They don’t insist too much with the description of the monsters, which we only see for fractions of a second, and they do not get complicated with technologies. The the story is kept at minimal necessity and nothing excessive is added. There are some fairly well done horror and action thriller scenes, but they aren’t the principal. The only thing I felt was missing from the script was more consistency in the portrayal of the character of Eric, played by Joseph Quinn. Sam dominates the story, and not just because of Lupita Nyong’o‘s excellent acting. Manhattan is, perhaps, destroyed again, but we will remember – even after the movie ends – Sam, the poet who knows how to suppress her own cries of pain and help those around her.
Kenneth Branagh continues his series of adaptations of Agatha Christie’s novels and seems to feel quite comfortable in the skin of Hercule Poirot and in the position of director of the films that bring him to the big screen. The third film in this series is ‘A Haunting in Venice‘, a rather loose adaptation of one of the late novels of the British detective master, ‘Hallowe’en Party’. The book, also mentioned in the movie ‘Belfast’, was one of Branagh‘s mother’s favorite books. Unlike the two previous films in this Poirot series, it is a film that forgoes lavish locations, and the cast – without compromising on quality – is much less rich in first-rate stars. A different film, much more personal and special.
The story is moved from England to post-World War II Venice. The reverberations of war are still felt. Poirot, whose past had begun to be revealed in the previous film, is now retired, living his quiet life and small habits in a Venetian palace and on its roof. He no longer deals with cases, but the cases follow him. When the writer Joyce Reynolds (a kind of alter-ego of Agatha Christie) invites him to participate in a spiritualist session in a haunted building, the detective cannot refuse the invitation to expose the imposture or perhaps to confirm the identity of a famous medium. A storm begins that isolates the semi-ruined palace from the rest of the world, creating the closed setting of Christie’s novels, and the corpses soon show up.
Ghost story buffs and Agatha Christie fans will excuse me, but I wasn’t caught up in the atmosphere at all. Perhaps it was Poirot’s hesitations that prompted me to take his place as a science-backed skeptic. Both the ghost story and the detective story have solutions, it’s up to the viewer to what extent to believe them. The quality of the film lies in the psychology of the characters, and mainly of Poirot. The screenwriter is Michael Green and he, along with director Kenneth Branagh, give actor Kenneth Branagh enough material to expand the human dimensions of the character. The rest of the cast is very well chosen. The most famous names are those of Michelle Yeoh and Tina Fey – acting excellently and with visible pleasure. For the first time in the current series, Branagh is using digital film, which probably makes it easier to create effects, and many of them are spectacular. Even though the detective-ghost plot failed to impress me, I found enough other reasons to enjoy watching ‘A Haunting in Venice‘ and recommend it to others. In the end, Poirot decides to return and take on new cases. This means that there will be new films in this series. I will definitely look for them.
The 1987 ‘Raising Arizona‘ is the second feature film written and directed by the Coen brothers. The first film, ‘Blood Simple’ had impressed but also disturbed many of the viewers with the combination of strange or banal characters doing extreme things, with the comic or dramatic situations often resolved with realistic and refined violence. The two filmmakers had been criticized that their characters were almost all negative – criminals or immoral. ‘Raising Arizona‘ tries a diametrically opposite approach. Almost all the characters are positive, the only exception being a murderous thug who rides a motorcycle and who could very well just be the materialization of a nightmare of the main hero of the film. That’s not to say that the plot of the film isn’t full of strange happenings, chases, beatings and crimes of all kinds. But the approach is comical and empathetic, and this is one of the Coen brothers films that comes closest to the feel-good genre . It is also a film that already has the clear imprint of the style of films that the two brothers would make for the next almost 40 years.
Hi is a recidivist supermarket robber. Ed is the cop who takes Hi’s mugshot arrest photos and fingerprints so many times that she ends falling in love with him and convincing him to become an honest man after they marry. Life as honest newlyweds isn’t easy, though, especially when the couple discover they can’t have children or adopt because of Hi’s criminal record. Since most of the the Coen brothers’ characters have an atrophied moral sense, kidnapping one of the quintuplets of a wealthy couple seems like a reasonable solution. Kidnapping the baby proves to be the easiest part.
‘Raising Arizona‘ is a well written and excellently executed action comedy. As we can expect, the baby wins the hearts of the viewers and of the villains who kidnap him. Nicolas Cage seems to be playing a role that is a prelude to his later Nicolas-Cage-with-a-shaggy-hairstyle roles. Here he is young, full of humor and in love with the character played by Holly Hunter. How could he not be in love? Two more of my favorite actors appear in the well-chosen cast: John Goodman and Frances McDormand, the latter in a small role but showing that she was present in the casts of the Coen brothers from their first films, building the career that has brought her 4 Academy awards and counting. Cultural and cinematic references, from character names to entire scenes abound and beg to be discovered and savored. ‘Raising Arizona‘ was in 1987 and is still in 2024 quality summer and all-season entertainment.
Director Bille August‘s ‘Smilla’s Sense of Snow‘ (1997) should have had every reason to be a standout film. The script brings a successful novel by Peter Høeg to the big screen. The story belongs to a cinematographic genre – techno-thriller – which is successful with the public. The cast is excellent and includes a female star – Julia Ormond – then in the prime of her career, who is given a complex role that combines action with psychological analysis of a very interesting character. And yet, the film fails to live up to its potential and ambitions. What starts out interesting and complex ends up like another action movie. As if something was lost along the way.
The film’s heroine, Smilla Jaspersen, is half Inuit, originally from Greenland. Her mother died when she was 6 and she was raised by her father. A brilliant mathematician and ice researcher, she still can’t find her place either in her career or in her personal life. At 30+ years old, she is single and out of work, when a strange accident happens in the apartment block in Copenhagen where she lives. A little fatherless boy from an Inuit family, whom Smilla had befriended, falls to his death from the roof of the house. The incident is classified as an accident, but many details do not seem right to Smilla. What was a child suffering from dizziness and fear of heights looking for on the roof? If this was just an accident, why was he being autopsied and sampled for biopsy? The questions she asks seem to be uncomfortable for the police but also for the company that had hired the boy’s father, a big concern that dealt with mineral exploration in Greenland. A neighbor who seems like a decent man, but whose intentions are not clear to the woman, is also interested in the same case. How does he appear in key moments and places of the investigation? Maybe he just looks for an opportunity to start a relationship with her?
The story gets complicated, but it remains interesting as long as the investigation reveals details that are also related to the Inuit identity and the woman’s relations with her neighbor, with her father, with the investigators who try to remove her from the case. From a moment on, however, the events become less and less believable. Smilla and her new friend find themselves embroiled in a James Bond-esque plot and fighting a global corporation willing to commit any crime to achieve its goals. Their transformation into action movie heroes is a little believable. The script that adapts the plot of the book is probably also to blame. For the director Bille August the great success may have come too soon, and after the Palme d’Or and the Academy Award for the best foreign film (received in 1988), expectations were always high. About two-thirds of the way through the film I think he manages to maintain interest and create a Nordic thriller atmosphere, enhanced by the icy landscape that covers Copenhagen and envelops everything in Greenland. The director is also helped by the actors, especially Julia Ormond and Gabriel Byrne, who play the main roles. The whole cast manages to reproduce the Scandinavian atmosphere well (at least it seemed to me) even though it is an international cast. If Ann Biderman, the screenwriter who adapted Peter Høeg’s novel, had resisted the temptation to include adventure movie pyrotechnics, I think ‘Smilla’s Sense of Snow‘ would have been better. But even so, it’s a film worth watching.
Am descoperit o editură. Se numește Black Button Books și se prezintă pe pagina ei de Web ca fiind ‘prima editură fondată și condusă de femei din România’, ceea ce pentru mine poate fi doar încă o garanție de calitate și un motiv de interes. Despre aportul editoarelor și conducătoarelor de edituri în peisajul cărții din România (aport imens!) merită să discutăm însă separat. Ceea ce pot spune privind repertoriul editorial de la BBB este că oferă o selecție foarte interesantă de traduceri ale cărților unor autori contemporani din toată lumea, inclusiv autori de best-sellers și laureați sau candidați la premii literare de prestigiu, care sunt complet sau aproape complet necunoscuți cititorilor de limbă română. Printre ei se află Aleksandar Hemon, unul dintre autorii americani cei mai intriganți și de succes ai ultimului deceniu, care are deja traduse și publicate aici 4 cărți și este prezent încă în 3 antologii. Dintre acestea, ‘Proiectul Lazarus’ este cea mai cunoscută. Romanul, apărut în 2008 și finalist al premiului ‘National Book Award’, a fost publicat în România pentru prima dată în 2019, în traducerea lui Dan Sociu. (Traducerea mi s-a părut excelentă, editarea cărții ar putea beneficia de o revizuire pentru a elimina erorile tipografice și de paragrafiere mult prea dese.)
Născut la Sarajevo în 1964, Aleksandar Hemon și-a făcut debutul în ceea ce încă era Iugoslavia. Ajuns în Statele Unite în 1992, în perioada în care orașul său natal se afla în centrul conflictelor balcanice, a publicat prima sa povestire în limba engleză în 1995 și prima carte în anul 2000. Vladimir Brik, eroul romanului ‘Proiectul Lazarus’ împărtășește câteva dintre datele biografice ale scriitorului. Profesor de limba engleză, ajunge ca turist în America în același an 1992 și decide să nu se întoarcă în țara sa sfâșiată de război. Studiază, scrie, lucrează ca profesor și o întâlnește pe Mary la o petrecere pentru singuraticii din campusul universității. După un an se căsătorește cu fata provenită dintr-o familie catolică și tipic americană, care devine neurochirurg de succes. Căsnicia este dezechilibrată economic (soția câștigă banii, în timp ce soțul este concediat și cărțile întârzie să-i apară) dar și cultural și ca mentalități:
‘Vorbeam rar cu Mary (cu oricine, de fapt) despre asemenea lucruri, despre metafizică, singurătate existențială, despre căile ființei. Ea salva vieți; repara viața, cum îşi repară oamenii maşinile, era un mecanic al vieţii. Mă înhămam la monologuri interminabile despre finitudinea ineluctabilă a existenţei şi îi vedeam distanţa în privire; n-avea nimic filozofic în ea, așa că după un timp am renunțat la discursurile plictisitoare. Dar îi plăcea să-i citesc. De atâtea ori, înainte de culcare, îi citeam din cartea sprijinită pe piept sau, uneori, din editorialele mele de imigrant. Obosită de atâtea ore în care desfăcuse cranii şi răscolise în materia cenuşie, adormea imediat, dar când mă din citit, se trezea şi mă implora să continuu. Iubeam opream liniştea de pe chipul ei, mişcarea paletelor ventilatorului, zumzetul traficului în depărtare, logica senină a tuturor lucrurilor, făcându-mi, pentru o clipă, universul întreg şi rotund. Şi totuşi, când stingeam lumina şi îi ascultam respirația, o procesiune sabatică de gânduri chinuitoare şi îndoieli îmi trecea prin suflet. Nu mă puteam sprijini pe amintiri; nu mă puteam baza pe visele mele ca să scap de suferinţă. Și ea era în altă parte, undeva unde nu ajungeam, la mii de leghe distanță de mine, distanţă despre care nici nu-i puteam vorbi.’ (pag.215)
Ambiția eroului cărții este să scrie Marele Roman al Imigrației Americane, o carte care să prezinte trăirile noilor veniți, confruntările lor cu mentalitățile Lumii Noi, sentimentele față Lumea Veche pe care au părăsit-o și să prezinte America văzută din perspectiva imigranților. Este una dintre temele majore ale literaturii americane din totdeauna, care a fost însă de multe ori abordată din perspectiva celor care au reușit și mai puțin din cea a celor care au eșuat sau care încă își caută calea. Iată-l, de exemplu, pe erou relatând cu umor întâlnirea unui grup de imigranți din Bosnia, adunați pentru a celebra Ziua Națională. Pentru cititorii români care trăiesc în emigrație, atmosfera și chiar și unele detalii vor părea foarte familiare:
‘Americanii, stabilim noi, ies afară după ce se spală pe cap, cu părul încă ud – chiar şi iarna! Suntem cu toții de acord că nicio mamă bosniacă întreagă la minte nu i-ar permite copilului ei să facă așa ceva, toată lumea ştie că dacă ieşi afară cu părul ud, poți să răceşti la cap şi să mori. Aici, de regulă, intervin eu şi spun că soția mea, americancă, deşi e neurochirurg – un doctor de creiere, atenție – face același lucru. Toți cei de pentru sănătatea la masă clatină din cap, îngrijorați nu numai ei, dar şi pentru dubioasa mea căsnicie interculturală. Cineva menționează obligatoriu şi enigmatica absență a curentului în Statele Unite: americanii își țin toate ferestrele deschise şi nu le pasă că sunt astfel expuşi la curent, deși se ştie foarte clar In că expunerea la curent poate provoca o răceală la cap. tara mea, oamenii se feresc de curent.
Inevitabil, la desert se vorbeşte despre război, mai întâi despre ciocniri armate şi masacre de neînțeles pentru cineva (ca mine) care n-a trăit acele orori. Până la urmă, se discută despre scheme comice prin care să eviți moartea. Toată lumea râde în hohote, iar invitații noştri care nu vorbesc bosniaca habar nu au că amuzamentul pornește de la povești despre mâncărurile pe bază de urzici (plăcintă cu urzici, budincă de urzici, friptură de urzici) sau despre un oarecare Salko, care a scăpat de o haită de cetnici ucigaşi prefăcându-se mort, iar acum uite-l colo, e viu şi dansează-şi cineva îl arată cu degetul: supraviețuitorul slăbănog, dar puternic, a cărui cămașă e îmbibată cu sudoarea binecuvântatei învieri. În partea oficială a serii, se celebrează diversitatea culturală, toleranța etnică şi Allah, şi mai tot timpul primim o serie de discursuri făloase, după care urmează un program artistic și cultural specific poporului Bosniei- Herţegovinei, curat și tradițional, fără vreun risc de inflamare a creierului. Un cor de copii, cu greutăți și înălțimi diferite (care îmi amintesc întotdeauna de clădirile din Chicago), se luptă cu un cântec tradițional bosniac, urechea lor muzicală și accentul fiindu-le pe veci alterate de adolescența trăită printre americani.’ (pag. 20-21)
Procesul de documentare pentru marele roman îi prilejuiește lui Vladimir Brik ocazia de a cunoaște un caz petrecut cu un secol înainte la Chicago. Imigrantul evreu Lazarus Averbuch fusese împușcat în casa șefului poliției orașului. Venise să transmită un mesaj despre o viitoare întâlnire a anarhiștilor, însă fizionomia și îmbrăcămintea sa treziseră suspiciunile șefului poliției, familiei sale și șoferului acestuia, care l-au ciuruit cu gloanțe pe tânărul sărăntoc. Polițistul fusese rănit în schimbul de focuri. Cauzele morții lui Lazarus nu numai că sunt prezentate deformat de poliție și de presă, dar incidentul reprezintă o bună ocazie pentru declanșarea unei campanii calomniatoare care are drept țintă grupurile socialiste și anarhiste, dar și populația săracă de imigranți din Europa, majoritatea evrei. Teama de străini alimentează isteria și furnizează ocazia de a găsi țapi ispășitori pentru problemele economice și contradicțiile sociale.
‘Voiam ca viitoarea mea carte să fie despre emigrantul care a scăpat de pogromul din Chişinău şi a ajuns în Chicago, ca să fie împuşcat de şeful poliției. Voiam să mă cufund în lumea de la 1908, să-mi imaginez cum trăiau imigranții în acele vremuri. Îmi plăcea la nebunie să mă documentez, să scotocese prin ziare vechi, prin cărți și fotografii, să caut, la întâmplare, date interesante. Recunosc că mă identificam uşor cu acele personaje: joburi prăpădite, gazde şi mai prăpădite, lupta cu o limbă nouă, logistica supravieţuirii, noblețea reconstrucţiei identităţii. Mi se părea că înțeleg din ce era făcută acea lume, ce era important pentru ea. Dar când am început să scriu despre asta, tot ce am reuşit să produc a fost o paradă de gesturi simbolice, adunate din articolele de ziar decupate: lacrimi la vederea Statuii Libertății, aruncarea hainelor din Vechea Lume, infestate de paraziti, pe rugul sacrificial al noii identități, accese de tuse cu cheaguri grele de sânge. Am păstrat acele pagini, dar mi se făcea rău numai la gândul de a le reciti.
… După ce Shippy l-a împuşcat pe Averbuch, Chicago a intrat în vrie, fiindcă oamenii încă îşi mai aminteau de Masacrul din Haymarket şi de procesul şi execu- tia presupuşilor anarhiști, care chipurile erau responsabili pe tru vărsarea de sânge. Și mai fusese şi asasinarea preşedintelui McKinley, de către un ungur care se declarase anarhist. America era obsedată de anarhism. Politicienii dădeau declarații sforăitoare împotriva Emmei Goldman, liderul anarhist, o numeau Regina Roșie, cea mai periculoasă femeie din America, o în- vinuiau de asasinarea capetelor regale europene; predicatorii patrioți băteau câmpii pe tema pericolului păcătos al acceptării necondiționate a imigranților și despre subminarea libertății americane și a creştinismului. Editorialele deplângeau legile slabe care permiteau pestei anarhiştilor străini să paraziteze corpul politic american. Războiul împotriva anarhismului semăna cu războiul actual împotriva terorismului – e amuzant cum supraviețuiesc vechile obiceiuri. Legile imigrației au fost schimbate; cei suspectați de anarhism erau persecutați și deportați; s-au înmulțit studiile ştiinţifice despre degenerescență și criminalitate în rândul anumitor grupuri etnice.’ (pag.50-51)
Formula planurilor narative paralele este foarte frecvent utilizată în literatura americană (și nu numai în cea americană) a ultimelor decenii. Un eveniment din trecut trezește interestul unor cercetători din prezent. Două fire narative evoluează în paralel. Cititorul descoperă detaliile trecutului, de multe ori aduse la lumină de ‘ancheta’ istorică, iar descoperirile influențează concepțiile și uneori chiar și soarta celor care le cercetează din perspectiva prezentului. Formula aceasta este folosită și în ‘Proiectul Lazarus’ dar este și extinsă și i se adaugă câteva nuanțe noi. Destinele lui Lazarus Averbuch (al cărui nume simbolic amintește alte evenimente, petrecute mult mai adânc în trecut) și cele ale povestitorului și al prietenului sau bosniac, fotograful Rora, au multe elemente comune. Cu toții au trăit experiența emigrării din Europa sfâșiată de conflicte violente și au căutat în America mai mult decât un refugiu sau oportunități economice. Limanul promis al libertății și demnității umane nu a fost însă găsit imediat și, dacă el există, poate fi atins doar prin noi lupte, învingând alte bariere și prejudecați. Rora însuși, deși bosniac și el, are altă origine etnică și religioasă, dar mai ales altă experiență de viață. Este musulman, este aventurier și își împărtășește aventurile reale sau imaginare în mod picaresc, presărând relatările cu glume care îi au ca eroi pe Mujo și Suljo, un fel de Iţic şi Ştrul bosnieci musulmani.
Reîntoarcerea lui Vladimir și a lui Rora în Europa îi va purta, ca într-un fel de ‘road movie’ prin Ucraina, Moldova, România, și se va sfârși la Sarajevo. Din nou, este vorba despre întâlnirile – și în acest caz și reîntâlnirile – dintre culturi. Cei doi eroi au în urmă doar vreo 15 ani de experiență americană, destul timp însă pentru a fi ‘americani’ în ochii tuturor europenilor. Descrierile lui Hemon sunt extrem de interesante și de expresive. Iată prima ieșire în Liov (Lviv) imediat după aterizarea în Europa:
‘Când am ieşit din oficiul poștal de unde o sunasem pe Mary, tristețea se întinsese, vâscoasă, peste întregul Liov: doi băieți spălau o Lada albă în mijlocul străzii; un bărbat cu o pălărie veche a Armatei Roșii pe cap stătea pe trotuar pe o pătură, înconjurat de operele complete ale lui Charles Dickens; un preot ortodox care semăna cu Darth Vader aluneca pe stradă, roba neagră acoperindu-i picioarele. Clădirile cu ferestre înalte, austro-ungare şi ornamente simple erau mânjite cu un strat gros de disperare.’ (pag.83)
Deși cei doi eroi nu sunt evrei, căutările lor îi vor purta pe urmele istoriei evreiești în Europa, care în secolul care trecuse de la evenimentele din Chicago din 1908, fusese scena ororilor Holocaustului. Dialogul acesta are loc la Cernăuți, unde cei doi americani se întâlnesc cu funcționarii comunității evreiești. Pe vizitatori îi interesează istoria și evenimente pe care puținii supraviețuitori evrei ar dori să le cam uite, în timp ce funcționarii au ca prioritate îngrijirea bătrânilor, câți au mai rămas:
‘Voi, străinii, veniți să vă căutați strămoşii şi rădăcinile, a spus Șaim. Vă interesează numai morții. Dumnezeu are grijă de morți. Noi trebuie să avem grijă de cei vii. I-am promis o donație pentru cei vii, dar nu puteam să-mi abandonez morții: l-am întrebat dacă sunt bătrâni evrei care îşi amintesc poveşti despre refugiaţii din Chişinău, poveşti pe care le-au transmis părinții și bunicii lor; poate că unii erau chiar descendenții refugiaţilor.
N-a rămas nimeni aici, a spus Şaim. Şi dacă ar fi rămas, s-ar fi grăbit să uite ce s-a întâmplat în Chișinău.
Poate îşi aminteşte cineva.
Sunt bătrâni și bolnavi, muribunzi. Viețile li se umplu cu moarte, nu-şi amintesc nimic. De ce ar vrea să mai aducă nişte moarte la suprafață, moarte de dinainte de a se naşte ei?
…
Au fost multe pogromuri în Rusia înainte de Șoah şi apoi a fost și Șoahul. Orașul ăsta a fost mereu plin de refugiaţi din Chişinău sau din alte locuri, goniți de ruşi, de români şi de nemţi. Cei care au supraviețuit s-au dus în altă parte, numai câțiva au rămas. Dar până acum n-au mai rămas mulți și aceia sunt pe moarte.’ (pag. 166-167)
Pentru cititorii români, va fi foarte interesantă acea parte a traseului eroilor care îi poartă întâi în Moldova și apoi la București. Se poate spune că episoadele cele mai semnificative și mai dramatice ale călătoriei lor se petrec în spațiul geografic românesc. Iată, pentru început, întâlnirea și impresiile lui Vladimir la intrarea în Moldova și apoi la Chișinău:
‘Ah, Moldova! (Cum am ajuns în Moldova?) Dealurile încărcate de floarea-soarelui; satele pustii, ulițele acoperite cu ierburi şi buruieni; țăranii înghesuindu-se unul în altul ca să marcheze prezența unei stații de autobuz; oraşul Bălți, o locație bună pentru turnarea unui film postapocaliptic; un grup de oameni care încercau să urce în autobuzul nostru deja plin până la refuz. Moldova nu mai avea acum nimic, decât independența, şi toţi moldovenii visau să se înscrie în echipa de hochei subacvatic.’ (pag. 196)
‘În dimineața următoare am ieşit să explorăm Chişinăul, un peisaj izbitor de diferit față de satele depopulate moldoveneşti. Ne-am plimbat pe Ștefan cel Mare, cel mai larg bulevard al oraşului, flancat de castani străvechi şi vitrine cu telefoane mobile fitoase şi amintiri Kodak. Erau magazine care vindeau bomboane, ciocolată şi vin moldovenesc, cândva cel mai popular vin din U.R.S.S., pe care acum nu-l mai bea nimeni, nici măcar noi doi, după sticla de sânge acru de noaptea trecută. Peste tot vedeai chioscuri de schimb valutar şi fiecare era prevăzut cu câte un haidamac cretin cu trening italienesc pe el: responsabilul cu spălatul banilor. Oamenii îşi făceau încet drum către restul zilei, în timp ce păsările din copaci completau frumusețea dimineții: soare, căldură, pace. Am simțit că mă încearcă un strǎnut de fericire profundă la vederea unui cuplu de tineri ținându-se de mână, efervescenți și supli în treningurile lor roşii stridente. Eram convins, nu știu de ce, că se duc undeva să joace tenis de masă împreună; m-a înviorat gândul că sufletele lor sunt mingi de ping-pong levitând, fiecare în centrul său.’ (pag.214)
Cititorul va observa că pe măsură ce călătoria se aproprie de Balcani, sentimentele devin contradictorii. Pe de-o parte este vorba despre un șoc cultural reflex, destul de natural pentru vizitatorii din ‘Vest’ când întâlnesc o regiune a lumii rămasă puțin în urma istoriei din perspectiva lor. Pe de altă parte, Vladimir și Rora se aproprie de casă, de rădăcinile lor, de spațiul în care s-au format, cu nostalgiile și cu pericolele sale, cu tragediile din cauza cărora l-au părăsit. Este o întoarcere dureroasă, dar totuși acasă.
Până atunci însă ei vor trăi întâlnirea cu istoria răului la rădăcină, cu evenimentele care-i determinaseră cu un secol în urma pe Lazarus Averbuch, pe sora sa Olga și pe prietenul lor Isodor să fugă din Rusia și Europa pogromurilor. Narațiunea istorică paralelă va explica destinul acestora. Istoria pentru ei nu se repetă – precum in celebra zicere a lui Karl Marx – ca o farsă, ci ca o nouă tragedie. Noul Lazarus nu va reînvia pentru o nouă viață, nu se află în jurul său niciun Mântuitor. Chiar și odihna sa veșnică va fi ciuntită. Sursa răului se afla însă pe străzile Chișinăului, acolo unde se petrecuse în 1903 cumplitul episod al pogromului. Rezonanța ororii o va simți și Vladimir în muzeul dedicat evenimentului și mai ales în cimitirul evreiesc al orașului.
‘Cealaltă încăpere era dedicată în întregime pogromului; Rora era deja acolo, examinând fotografiile de pe perete: cadavrele unor oameni bărboși, chinuiți, întinse pe podeaua spitalului, cu ochii sticloși fixând tavanul; un morman de trupuri strivite; un copil cu gura întredeschisă; o ceată de viețuitori înfăşurați în bandaje, înspăimântați; Cruşevan [D.R. – Pavel Crușeveanu], antisemitul turbat, cu bărbuța lui ascuțită, mustața răsucită şi expresia calmă, încrezătoare a unuia care dispune de putere asupra vieții şi morții. În vitrina de sticlă de sub fotografii era expus facsimilul primei pagini a ziarului lui Cruşevan, Basarabeanul, iar lângă acesta se afla un şal de rugăciune jerpelit.
…
A fost o izbucnire a antisemitismului sau un atac bine ticluit? Cum s-a putut ca niște oameni ce cu doar o zi înainte încă mai aveau relații de respect şi pace cu vecinii lor să-şi uite deodată umanitatea şi să-i măcelărească? De ce şi-au întors privirea în altă parte cei care se considerau oameni deschişi la minte şi de ce poliţia nu a intervenit în niciun fel?’ (pag. 239-240)
Finalul romanului subliniază absurditatea conflictelor. Suferințele par la început ‘silozate’, fiecare comunitate își deplânge morții sai și refuză să înțeleagă durerile celor din jur. Odată declanșată însă, violența generează alte violențe.
‘La început, fiecare război are o logică clară: ei vor să ne omoare, noi vrem să nu murim. Dar în timp devine altceva, războiul devine un spațiu în care oricine poate omorî pe oricine, oricând, fiindcă ştii sigur că rămâi în viață numai dacă restul sunt morți.’ (pag. 195-196)
‘Proiectul Lazarus’ aduce cititorilor români proza unuia dintre cei mai interesanți scriitori americani contemporani. În spațiul literar nord-american literatura despre imigranți este scrisă în ultimele decenii și de scriitori nou sosiți sau din prima generație. Viziunile acestora îmbogățesc și extind limitele genului. Din perspectivă europeană îl putem citi pe Aleksandar Hemon ca pe un scriitor care a trăit și descrie tranzițiile personale, economice și sociale pe care le reprezintă emigrarea. În ‘Proiectul Lazarus’ ne sunt descrise situații conflictuale și conflicte între culturi care sunt despărțite de geografie și de istorie. Stilul în care scrie Hemon este accesibil și plin de umor, cartea este și ilustrată în stilul unei anchete documentare, dar această lejeritate nu trebuie să inșele. Prin intermediul ei ne sunt transmise povestiri tragice, care nu se termină cu happy-end-uri hollywoodice. Vă invit să intrați în universul său, dar fiți avertizați.
Lewis Milestone (born Leib Milstein in Chișinău in 1895) is one of those immigrant filmmakers who laid the foundations of the American film industry and whose biographies await screenwriters to turn them into memorable films. ‘All Quiet on the Western Front‘ was made in 1930, only a year after the publication of Erich Maria Remarque’s novel. Just as the German writer’s book is considered one of the most successful anti-war works, Milestone‘s film about war is also considered a masterpiece of the genre. Any good war film is also an anti-war film – I’ve said it on other occasions and it applies here. Additionally, the film earned Milestone the first Academy Award for film directing in the sound film era, a year after he had received the award (in the comedy category). To this day, he is the only director in the history of the Academy to receive two Academy Awards for film directing in two consecutive years. ‘All Quiet on the Western Front‘ had two versions, one of which was silent for the many venues that were not yet equipped with sound amplifiers in that transitional period. It is a remarkable film and it is also a milestone in the history of the transition from silent to sound film.
The script follows quite faithfully the novel, the film being considered one of the most outstanding screen adaptations of an important novel in world literature. The first scenes take place in a German town at the beginning of the First World War. The patriotic atmosphere and the confidence in an easy victory also infected the students of a high school class, encouraged by their teacher’s demagogic speeches. Most enlist voluntarily. Paul Baumer, a young man with ambitions to become a writer, is not very enthusiastic, but he lets himself be carried away. He, along with six of his colleagues and friends, will go through basic training and be sent to the front after a few weeks of rudimentary instruction. The realities of the front are completely different from those described by the press and teachers or imagined by the young men. Violence, disorganization, hunger, corruption reign and the danger of mutilation or death is constant. Paul befriends an older soldier, Kat (Katcinsky), who takes the group of recruits under his tutelage, manages to procure food, teaches them the secrets of survival. The war begins to grind down the members of the group one by one. On leave after being wounded, Paul visits his family and the town, but is immediately shocked and disgusted by the ignorance of those back home about the realities of war and the unchanged patriotic demagoguery of the café bourgeois, including his teacher. Back on the battlefield, he will only find Kat. The end of the war is drawing near, but Paul’s generation, what few are left, is lost.
The narrative structure is excellent, building on the story in the novel. The names of the actors no longer mean much to today’s movie fans, but I will still mention the memorable creations of Lew Ayres (Paul) and Louis Wolheim (Kat). The former was only 22 years old when he made this film. It can be seen that he is already an actor of the sound film era and he indeed had a long career. Louis Wolheim had trained at the silent film school. He specialized in expressive compositional roles and at one point was declared ‘the ugliest actor in Hollywood’. He would die a year after playing the role of Kat, a pinnacle of her career. Fix camera scenes bear the stamp of the silent movies, with elaborate compositions and sophisticated framing. It is the battle scenes that are especially impressive. This version of ‘All Quiet on the Western Front‘ was made in the so-called Pre-Code period, that is, before the formal adoption of the censorship rules that determined what an American film could show on screen. The violence of war depicted realistically, with mobile cameras and bold angles, could not have been shown in this way after 1934 and until 1956 when the Code was revised (total elimination only occurred in 1968). Without the visual impact, this political, social, moral story about war and anti-war would not have had the same impact. Revisited today, as the one-century anniversary of its filming approaches, Lewis Milestone‘s film remains surprisingly expressive and powerful in its message. This message is also still relevant, and will be as long as other generations of young people are lost in wars.
Any good war movie can only be an anti-war movie. This axiom is also confirmed by ‘Cross of Iron‘, the 1977 film by Sam Peckinpah, the only war film by the American director who was a master of western films and their derivatives, one of the two films he made in Europe from throughout his career. Based on a novel by a German writer, ‘Cross of Iron‘ brings to the screen an episode that takes place in 1943 on the Eastern Front, lived and narrated from the perspective of a unit of German soldiers. Hollywood influences are not absent, but the film manages to create a gallery of truthful portraits of ordinary soldiers, younger or older men, each with his own destiny and luck in the hell of the war. It is a film that has been appreciated by great directors from Orson Welles to Steven Spielberg and Quentin Tarantino. I couldn’t pass up the opportunity to watch it.
Corporal (and then Sergeant) Rolf Steiner commands a platoon of soldiers at a time when the fate of the war is increasingly decided against Germany after the defeat at Stalingrad. The assaults of the Soviet army are getting more and more furious and the moment of withdrawal of the German army from occupied Crimea is approaching. The regimental commander, Colonel Brandt, is intelligent and lucid enough to understand the situation, but Steiner’s direct command is Captain Stransky, who has volunteered for the Eastern Front after serving in France. None of the soldiers are staunch Nazis, each for his own reasons. Stransky’s ambitions are personal, his Prussian noble family waiting for him to return with the Iron Cross. Steiner already earned the decoration, but he doesn’t give a damn about it. He’s a good soldier but he’s a human being first, and his goal is to make as many of his soldiers survive the inferno as possible. Stransky and Steiner will clash when the captain takes credit for a bravery of another officer, killed in action, and Steiner refuses to confirm his report. In order to take revenge and eliminate his opponent, Stransky is capable to send to danger the entire platoon.
Anti-war literature and film have a tradition in Germany, the most famous example being Remarque’s ‘All Quiet on the Western Front’ and the films inspired by this novel. Without reaching their depth and clarity, ‘Cross of Iron‘ also presents a nuanced and humanized picture of German soldiers in the trenches of World War II. The film is a co-production of studios in England and Germany. For audiences outside Germany such an approach was quite new in 1977, and this is probably one of the reasons why it was originally much better received in Germany than in other countries. The cinematic qualities are undeniable. The opening and ending credits are impressive and put the events and characters depicted in the film into the context of the horrors and war crimes committed by the Nazis. The war scenes are very well directed and the depictions of violence (Peckinpah‘s trademark) are impressive. I didn’t mind the repetitions, I think they effectively emphasize the hell in the middle of which the conflict between the characters takes place. However, the Hollywood influence is also felt, precisely in this film made while Sam Peckinpah was running away from Hollywood. It’s one of James Coburn‘s best roles, but he also acts in some scenes more like the cowboys he plays in other movies. James Mason also looks more like an English gentleman or American officer than a Wermacht soldier. On the other hand, Maximilian Schell creates here one of the best ‘bad German’ roles he has played in international films. ‘Cross of Iron‘ is a movie with and about men, and the two episodes with female presences don’t fit very well. The idyll with the hospital nurse (an obviously under-cast Senta Berger) is too sketchy, and the episode with the platoon of Soviet women seemed too voyeuristic. The strongest part of the film remains the gallery of soldiers, each with its own personality, with actors excellently chosen for small but well-craft roles. Almost 50 years after its creation, ‘Cross of Iron‘ is an interesting film production even if it has rusted in some places.
8 feature films in 50 years. This is the entire filmography of Jean-Paul Rappeneau between 1966 and 2015. And yet, the French director and screenwriter managed with these 8 films to make a name for himself and occupy a visible and honorable place in the history of French cinema. He did it without revolutionizing the 7th art as some of his contemporaries tried and without choosing shocking themes as others tried. The 1966 ‘La vie de château‘ (‘A Matter of Resistance‘ in the English distribution) is his first feature film. Rappeneau also wrote the screenplay, along with a few more credited collaborators. He enjoyed already in this film an exceptional cast which he used skillfully. What was his secret? I think it’s primarily about respect or maybe even love for the audience. I think Rappeneau knew throughout his career to listen to the audiences and understand why people come to the cinema and pay for tickets. He responded by creating films that severe critics labeled as commercial, but he proved that this label does not necessarily mean compromising on quality. The public responded by making most of his films box office hits. The first one was ‘La vie de château‘.
The 1960s were the first time in which some of the European and particularly French filmmakers felt comfortable enough to look back at the Second World War without anger and to make films in which the approach to the conflict was somewhat more nuanced, including the genre of comedy. Not all of these attempts were met with sympathy, and even ‘La vie de château‘ had its critics, particularly for presenting the German military in an insufficiently evil light. A viewer who knows nothing about the film might think, upon watching the first 10-15 minutes, that he is watching a romantic family comedy set somewhere in Normandy. The generic exposes a series of luminous close-up still shots of Catherine Deneuve at the peak of her youth (beautiful she was and still is) at 22, creating an atmosphere of sensuality. Deneuve is Marie, the young wife of Jérôme, the owner of a castle about to return to ruin. Marie dreams of going to Paris, Jérôme opposes because he cannot afford it financially, but also because he fears that he could lose his young wife to the temptations of Paris. The zoom-out occurs later, when we understand that the story takes place in the summer of 1944 in the days leading up to the Normandy landings, that the area is swarming with German soldiers, Resistance fighters and British and American spies, and that the castle has a strategic position, being located near a German super-gun that could endanger the landing plans. Marie remains the center of attention, being courted by both a young resistance man sent to destroy the cannon and a German officer commanding the regiment that decides to occupy the castle, under the eyes of the jealous husband. The affair ends in a fight between the suitors on the very night before D-Day. To win back his wife’s heart, Jérôme is willing to become a hero. In other words, when two lovers quarrel, the husband wins.
Philippe Noiret plays here perfectly the role of the unlikely hero. He will repeat it, in a tragic register, nine years later in ‘Le vieux fusil’. For Catherine Deneuve this is one of the first roles in which she is the undisputed star and the object of all men’s desire. Many more will follow. The tone is light, comical, even romantic, and the debate whether the ‘feel good’ approach to the events of that period is appropriate is a legitimate one. I have no intention of settling it. I will mention three more elements that contribute to the film’s cinematic quality: Pierre Brasseur as Marie’s father, Michel Legrand‘s music and Pierre Lhomme‘s cinematography. The use of black-and-white film in the mid-60s was no longer an economic choice, but an aesthetic one. Rappeneau belonged rather to the category of directors who rejected the approaches of the New Wave, but from a technical point of view and from the liberties with which he draws his characters, he shows in this film (his debut!) that he has a good command of the lessons and innovations brought by his already famous colleagues. Revisited almost six decades after its release, ‘La vie de château‘ surprises for the better with its charm and freshness.
Mathieu Amalric is one of my favorite actors and his presence on the credits of a movie is reason enough to want to see him. From time to time he is also behind the camera as a film director. This is the case with ‘La chambre bleue‘ (‘The Blue Room‘) from 2014. Amalric proves that he is an interesting and versatile filmmaker, playing the lead role, directing and also co-writing the script together with Stéphanie Cléau who also is his partner on the screen. This is the adaptation of a novel by Georges Simenon – a love story combined with a psychological thriller in which for quite some time the main question is not ‘who committed the crime?’ but ‘who is the victim?’
The setting of the stiry reminded me of the films of Claude Chabrol. We are in a provincial town where almost everyone knows almost everyone, an oppressive space where passions are bubbling and love is never too far from crime. The opening scene of the film shows Julien and Esther in a steamy love scene in a blue-walled room in a small hotel. In the next scene we see Julien arrested, interrogated, questioned about his life and his relationship with Delphine. We do not know for a long time why he is arrested and suspected. The narrative will advance on two parallel planes, the testimonies from the investigation foreshadowing flashbacks through which Julien tells his version. But what happened? We, the viewers, will find out gradually, receiving with each flashback a piece of a puzzle that is not fully completed even after the last scene. The liaison was clandestine. Julien, a successful agricultural machinery dealer, was happily married to Delphine, with whom he had a daughter. Esther, the town pharmacist, is less happily married to a sickly man much older than her. The two lovers had superficially known each other in their teens and their lives had diverged for many years. At the reunion, passion triggers, especially at Esther’s initiative. Does Julien love her enough to leave his wife and family? Things get complicated when Esther decides to test the man’s love. Corpses also appear. Are these crimes? natural deaths? accidents?
Mathieu Amalric is an actor capable of playing many roles, but he seems to be best suited to those in which he embodies men in love, undecided, about to lose control of their lives due to the dilemmas of love. That’s exactly the role he plays here. He probably chose to make this film just for this role. Stéphanie Cléau, a screenwriter and actress with surprisingly few screen appearances, is a perfect partner, building with Amalric an adulterous couple in which the woman tries to take control of the man’s destiny. Léa Drucker, another actress I really like, doesn’t get enough time to develop her role. However, I would not want to criticize the film’s duration. With less than 80 minutes of projection, ‘La chambre bleue‘ is perfectly dosed and excellently paced. In an era dominated by lavish 150-minute-plus movie productions, this minimalist approach manages to prove that an interesting and complex story can be built in fewer minutes, where there is focus and talent. The cinematography uses a narrow screen format, befitting the feeling of claustrophobia on which the tension is based. The knock-out finish is memorable. There aren’t many reasons to avoid this movie.
