Daca filmul acesta ar fi fost facut acum vrei zece ani ar fi fost considerat un eveniment cinematografic. In 2000 sau 2002, inainte de ‘Moartea Domnului Lazarescu’ si de ‘4 luni, 3 saptamani si 2 zile’ un film care sa abordeze cu atata sinceritate, seriozitate si sensibilitate perioada tranzitiei anilor 90 ar fi fost o reusita suprema. Faptul ca in 2013 pot scrie oarecum critic despre acest film realizat in 2009 arata cat de mult a progresat filmul romanesc in acest ultim deceniu.
Medalia de onoare este un film bun din multe puncte de vedere. Este bazat pe un scenariu bine scris, aduce pe ecran personaje si conflicte credibile, si spune multe adevaruri despre Romania anilor 90 si modul in care o parte din societatea romaneasca a trecut perioada tranzitiei. Problema filmului este ca multe dintre elementele sale pozitive repeta, aproape ca citeaza alte filme. Victor Rebengiuc si Mircea Andreescu joaca excelent, dar rolurile lor par variatii ale celor jucate deja in filme anterioare. Scena finala a mesei de reuniune pare o parafraza la una dintre cele mai bune scene ale lui ‘4,3,2’. Comentariile sociale despre situatia pensionarilor sau despre viata la bloc au fost si ele prezentate in multe dintre filmele precedente. Stiu ca aceasta este viata multora dintre romanii de atunci si de astazi, dar veridicitatea nu se transforma automat in calitate artistica, mai ales daca este repetitiva.
Ideea pe care se bazeaza scenariul este insa originala si interesanta. Ion I. Ion (nume caragialesc de banal care sugereaza prototipul) este pensionar si pe langa problemele materiale ale tranzitiei mai traieste si o cumplita ruptura in familie de care este doar el de vina. In anul premergator caderii comunismului isi ‘turnase’ propriul baiat care planuia sa ‘fuga’ in occident. Din acest motiv este ostracizat de familie, sotia si fiul intre timp stabilit in Canada nici nu-i mai adreseaza cuvantul. (cum de mai intretin vreo relatie cu el este un mister!). Cand o scrisoare de la Ministerul Apararii il anunta ca a primit o medalie pentru fapte de eroism comise in razboi cu 50 de ani in urma, se iveste ocazia sa se reabiliteze in ochii familiei, in ochii vecinilor si mai ales in proprii sai ochi.
Aici trebuie sa remarc doua calitati deosebite ale abordarii regizorale a lui Petre Calin Netzer. In primul rand faptul ca spectatorii sunt lasati sa descopere singuri si treptat relatiile dintre personaje, cauzele aitudinilor acestora, si povestea de fond care declaseaza intreaga situatie. La fel, cu rabdare, cu discretie si cu sensibilitate este descrisa evolutia relatiillor dintre eroul filmului si lumea din jur, sansa de reabilitare pe care o joaca, recastigarea treptata a increderii de sine si respectului celor din jur, cu toate ca nici eroul si nici spectatorii nu pot fi siguri pana in final daca este vorba despre o reconciliere reala sau inca un sir de iluzii si un ultim compromis. Distribuirea fostului presedinte Ion Iliescu in ceea ce se cheama un rol cameo este o gaselinita simpatica, nu stiu daca trebuie neaparat sa ii cautam vreun subtext.
http://www.youtube.com/watch?v=D8X9Y_TB40o
(video source MrCrynickYT)
Interpretarea actoriceasca merita cateva randuri. Victor Rebengiuc domina intreg filmul intr-un rol care aduna in el toata povara epocii in care traiesc si a celei din care au iesit personajele, cu problemele materiale, cu traumele fricii si ale compromisurilor de ieri si ale necunoscutului si incertitudinilor de maine, cu lumea care se schimba in jur si care nu mai intelege vechile conventii si relatii si mai ales care a pierdut orice respect fata de ceea ce era inainte respectabil. Camelia Zorlescu, o actrita pe care eu nu o cunosc aproape de loc ii da replica pe masura lui Rebengiuc, si dovedeste nu numai ca seamana fizic izbitor cu Helen Mirren, dar are si calitati artistice comparabile cu celebra ei sosie. Radu Beligan, Ion Lucian, Mircea Andreescu – joaca minunate roluri episodice si este poate pentru ultima data cand aceste mari stele ale ecranului romanesc s-au aflat impreuna pe genericul acestui film. Dar – si aici este un dar – interpretarile lor sunt pe de o parte magistrale, pe de alta parte tributare stilului vechi de film romanesc, si asta intr-un film care stilistic aspira sa apartina noii scoli laureate cu succes si recunoastere internationala. Putem privi asta ca o nepotrivire de stil, putem privi insa si ca o predare de stafeta, un adio si o reverenta reciproca intre generatia maestrilor actori si cea a mai tinerilor creatori ai noului cinema romanesc.