Urmăresc de peste un deceniu cu recenzii și semnalări editoriale traducerile din literatura israeliană în spațiul lingvistic și cultural românesc. Fiecare carte adăugată unei colecții incomplete dar destul de semnificative și de diverse se cuvine desigur a fi salutată. Nu pot însă uneori să nu pun un semn de întrebare în ceea ce privește criteriile de selecție a traducerilor, a autorilor și a cărților publicate. Este cazul și cu romanul ‘În liniștea pădurii’ al Adivei Geffen, apărut în 2024 la editura RAO, traducătoarea fiind Roxana-Cristina George.
Adiva Geffen s-a născut în 1946 la Haifa, într-o familie de intelectuali care au avut șansa să emigreze din Europa înainte de război și de Holocaust. Este cunoscută mai ales ca dramaturg, activist cultural și autoare de romane polițiste. Editura RAO a ales însă pentru a o prezenta publicului cititor românesc una dintre cele trei cărți scrise și publicate de scriitoare în limba engleză. Titlul original al romanului este ‘Surviving the Forest’. Este povestea unei familii din Polonia ocupată care se refugiază în pădurile în care acționau grupurile de partizani evrei în timpul celui de-al doilea război mondial pentru a scăpa de ghettouri și de soarta celor trimiși în lagărele de exterminare. Este o carte de ficțiune, bazată însă pe o perioadă din istoria Europei care nu trebuie uitată. Valoarea informativă a cărții este incontestabilă, dar nu mă pot opri să nu observ că s-au scris și s-au publicat (și unele s-au tradus în limba română) multe alte cărți de bun nivel literar, inclusiv din literatura israeliană de limbă ebraică. De ce o carte de nivel și în limbaj Young Adults (YA) și de ce o traducere din engleză?
Este vorba despre o poveste dintre acelea care trebuie spuse și respuse în fiecare generație pentru ca ele să nu fie uitate și mai ales pentru ca istoria să nu se repete. Eroina principală se numește Sarah sau Shurka în varianta locală a numelui. Face parte dintr-o familie evreiască de agricultori care la începutul secolului 20 trăiau deja de sute de ani și de multe generații în acea parte a estului Europei care își schimbase stăpânitorii deja de câteva ori și care, după primul război mondial, revenise sub suveranitate poloneză. Imaginea inițială a vieții dinainte de cel de-al doilea război mondial așa cum este descrisă în carte pare surprinzător de idilică, dar trebuie să ținem cont că este vorba despre o zonă rurală din vestul de atunci al Poloniei, departe de marile orașe și de contradicțiile sociale și conflictele inter-etnice. Aproape nimic nu-i deosebea pe fermierii, mestesugariii sau comercianții evrei de vecinii lor, cu excepția ritualurilor religioase care erau și acestea de multe ori împărtășite mai degrabă decât a fi momente sau motive de discordie. Catastrofa care avea să urmeze era doar un presentiment:
‘Comunitatea de evrei din Ostrow Lubelski era veche şi prosperă. In sinagoga cu pereți netezi şi ferestre rotunde, Shurka şi Taiba se duceau la secțiunea femeilor, unde puteau să privească cum rabinul, ca şi cum ținea un nou născut, dădea la o parte cu mare grijă pergamentul Torei acoperit cu mătase brodată de pe dulapul din lemn. Îl pupa cu drag, se ruga, cânta şi dansa cu el. După aceea, îl dădea celorlalți bărbați. Când îi veni rândul lui Yaakov Mendel, Shurka fugi după el şi se ţinu de haina lui, mândră de tatăl său. Și după asta, tăticul dădea Tora altcuiva, o ridica pe Shurka pe umeri si dansa. Uneori, polonezii veneau să îi vadă pe evrei cum sărbătoresc, aducând cu ei vin de calitate şi aplaudând entu- ziasmați cântecele şi dansurile.
În prezent, în locul în care s-a aflat cândva templul, este o casă obişnuită, nu prea specială; sinagoga frumoasă de pe vremuri a fost transformată într-un spațiu pentru haine. Nu a mai rămas nicio urmă în oraş din zilele glorioase ale clădirii. Steaua lui David care era pictată pe ea nu mai e şi nici sfeşnicul cu şapte brate care stătea în dreptul intrării mari. Pergamentul Torei înfăşurat în mătase a fost făcut demult scrum.’ (pag. 35)
Putem observa trei planuri narative purtate de trei voci distincte in romanul Adivei Geffen. Exista un povestitor care relateaza istoria familiei lui Yaakov Mendel si a fiicei sale Sarah / Shurka si isi insoteste eroii printre evenimentele din ce in ce mai dramatice ale deceniilor interbelice, apoi in timpul ocupatiei germane a Poloniei din perioada celui de-al doilea razboi mondial si in anii care au urmat razboiului. In aceasta naratiune sunt intercalate amintirile si observatiile personale ale Shurkăi, aflata printre putinii supravietuitori ai evenimentelor si devenita dupa multe decenii matroana familiei renascute in Israel. In fine, mai rare, dar semnificative informational, sunt cateva pasaje istorice care pun in context evenimentele traite de eroii cartii si le completeaza cu relatari istorice si cu explicatii din perspectiva scurgerii timpului. Este evident ca scopul scrierii este de a crea portretul impresionant al unei eroine care supravietuieste ororii intr-o perioada dintre cele mai intunecate ale istoriei dar si de a-si educa cititorii despre contextul si detaliile acestui eveniment unic in istorie care a fost Holocaustul.
Familia joaca un rol important si in tabloul social prezentat in roman si in felul in care personajele se confrunta cu furtuna abatuta asupra lor. Polonia a fost in toamna anului 1939 (ca si Romania) o victima a acordurilor dintre Hitler si Stalin. Germania si Uniunea Sovietica au ocupat fiecare o parte din teritoriul tarii a carei existenta era din nou in pericol. Familia lui Yaakov Mandel, a Shurkăi si a sotului ei Avraham refuza de cateva ori sa-si paraseasca satul si gospodaria, ratand ocazia de a emigra spre Palestina in care incepea sa se reconstruiasca caminul national evreiesc si renuntand la a se refugia in zona sovietica asa cum au facut-o o parte dintre vecinii lor. Pana la urma germanii ajung sa ocupe si zona aceasta indepartata a Poloniei, sa-si impuna legislatia rasiala, sa-i grupeze pe evrei in ghettouri dupa ce le confiscasera averile si le interzisesera orice activitate economica, sa le impuna munca fortata si sa pregateasca ‘solutia finala’. Incepe, pentru familia de evrei harnici si curajosi, deveniti sub-oameni in tara in care traisera de multe generatii, un sir de peregrinari, intai in ghettoul din orasul apropiat si apoi in padurea in care se refugiasera alaturi de evreii fugari si partizanii (polonezi, rusi si evrei) care luptau cu arma in mana impotriva ocupantilor. Drumul avea sa fie fara intoarcere.
‘ Cum abandonezi o casă? Cum părăseşti cuibul cald în care crescuse dragostea Taibei şi a lui Yaakov Mendel – casa în care copiii lor se născuseră şi crescuseră, în care se căsătoriseră şi le oferiseră nepoți părinților lor… casa care conținea toate amintirile lor, frumoase şi triste?
Ani mai târziu, Shurka avea să spună:
„După ce s-a decis că nu mai avem nicio altă opțiune decât să părăsim casa, mama a devenit eficientă și practică. Ne-a încurajat pe toți. Zicea: «Nu ofta şi încetează să te mai plângi. O casă nu înseamnă decât patru pereți și o uşă. Familia e ceea ce contează. Ne iubim unul pe altul şi atâta timp cât rămânem împreună, nu o să se întâmple nimic rău». Şi ne-am agăţat cu toții de optimismul ei.”
Familia începu să se pregătească încet, fără să atragă atenția. Fiecare îşi împachetă cele mai de preț lucruri într-o valiză. Fotografiile fură strânse la un loc cu păturile, hainele de iarnă, căciulile din lână, fularele şi încălțămintea. Yaakov Mendel spunea că trebuiau să fie echipați pentru iarna rece care ar fi putut să devină cea mai mare amenințare a lor.
Documentele şi actele de proprietate ale casei şi ale pământului au fost puse în borcane mari din sticlă şi îngropate în beci. Având în vedere circumstanţele, deciseră să nu ia şi cărțile Tora cu ei şi să le îngroape în beci. Împachetară cărțile cu multă atenție, înfăşurându-le în muşama şi apoi în pânze pentru a rezista la umezeală. Apoi săpară o groapă mare. Yaakov Mendel indică cel mai bun loc în care să le pună ca nu cumva să se ude.’ (pag. 100-101)
Pădurea joacă un rol important în narațiune. Titlul original al cărții – ‘Surviving the Forrest’ – descrie mai elocvent relația dintre personaje și mediul natural – codri adânci, teren mlăștinos – care a constituit vreme de câțiva ani adăpost și sursă de existenta pentru cei prigoniți. Are însă și titlul în limba română – ‘În liniștea pădurii’ – semnificația sa profundă, căci liniștea este condiția esențială a supraviețuirii în condițiile în care armata germană făcea permanent raiduri în căutarea lor și uneori erau trădați de localnicii dornici a primi recompensa vânzării sau cedând amenințărilor ocupanților:
‘ ,,Acea perioadă a fost cea mai grea, avea să le povestească Shurka nepoților, zâmbind. O viață diferită, în care toată lumea avea grijă de sine. Eram ca nişte triburi mici împrăştiate prin pădure. Ceilalți erau ca nişte umbre care treceau pe lângă noi în noapte. Uneori întâlneam cunoștințe. Încercam să ne încurajăm unii pe alţii. La sfârşitul lunii septembrie, am auzit zvonuri cum că ghetoul fusese distrus pentru totdeauna şi că toți locuitorii săi fuseseră trimişi în lagăre de concentrare. Am simţit că poate eram norocoşi. Au mai trecut câteva săptămâni şi practic am uitat viețile noastre anterioare – era ca şi cum trăisem aşa dintotdeauna. Oamenii se pot adapta la orice. Adevărul este că supraviețuirea noastră a depins foarte mult de Avraham al meu, Domnul cu de toate, care reuşea să ne facă rost de pâine și de legume în felul lui. Și nu am întrebat niciodată cum.” (pag. 140-141)
Familia reușește să supraviețuiască câtorva ierni, trăind în pădure sau adăpostindu-se în casele unor țărani polonezi care primeau o plată consistentă din ceea ce mai rămăsese din averea lui Avraham, dar își riscau și viețile în condițiile în care evreii ascunși ar fi fost descoperiți de armata germană. Până la urmă însă tragedia îi lovește și pe ei. Copilul cel mai mic, născut în ghetto, un băiețel trist care nu a apucat să zâmbească niciodată, moare – poate înăbușit -, atunci când familia se ascunde de germani în bordeie camuflate sub pământ. Cea mai mare parte din familie este ucisă într-un alt raid nimicitor. Spre sfârșitul războiului dispare și Avraham.
‘Membrii familiei şi toate rudele care fuseseră cu ei în buncărul pentru familii fuseseră măcelăriți în acel atac teribil. Cei care încercară să evadeze, precum cei doi Yaakov Mendel şi Shlomo, care avea şaisprezece ani, fuseseră împuşcaţi şi omorâți pe loc. Numai sora Shurkăi (Roz), care fusese cu luptătorii, supraviețuise.
Rămăsese orfană şi fusese separată de toți cei dragi dintr-o singură lovitură.
Shurka rămase lângă buncăr, aşteptând ca Avraham să se întoarcă dintr-unul din raidurile lui prin sat. Mângâia cu o mână tufişul de lângă ea, dar nu plângea.
Avea ochii uscați, la fel cum fuseseră în acea noapte cu a treia lumânare de Hanuka.
După ce îngropară cadavrele celor dragi, Sarah se rugă din toată inima ei: „Inima mea plânge, o tristețe îmi cuprinde sufletul, şi nu se întrevede nicio speranță, nicio scăpare, nicio alinare. Te rog, Doamne, Dumnezeule, din adâncurile acestei păduri mă rog la tine, îți cer îndurare, suflete pure au fost luate, inimile şi mințile lor bune, i-ai luat la Tine deoarece au fost îngeri în viață şi în moarte. Aici în pădure, zilele sunt negre şi nopțile sunt nemiloase. Arată-mi puțin din acel cer albastru, arată-mi o rază de lumină pentru că inima mea e goală, ca un râu secat.” (pag. 174-175)
Shurka și fiica sa Irena, care crește fără copilărie, sunt printre putinii supraviețuitori ai refugiului în păduri. Istoric, mai puțin de un sfert dintre evreii prigoniți care s-au ascuns în aceea perioadă au supraviețuit. Totuși, acest procentaj este mult mai mare decât al celor care au supraviețuit dintre deportații în lagărele morții. Momentul eliberării aduce cu el speranța renașterii:
‘ „Stăteam în camionete şi simțeam cum ne loveşte vântul peste obraji. Shurka zâmbi în timp ce descria acea zi. A fost prima dată când am părăsit pădurea pe timp de zi, fără să trebuiască să ne fie frică. A fost prima dată după ani buni în care am putut să ținem capetele sus, să simțim aerul proaspăt şi să nu trebuiască să ne ascundem. Oamenii din jurul meu încă erau uluiţi. Niciunul dintre noi nu îndrăznea să râdă sau să plângă. Nici nu puneam vreo întrebare. Învățaserăm din experienţă şi aşteptam să vedem ce aveau să facă cu noi. Ne făceam griji. Ruşii erau drăguți cu noi și ne dăduseră bomboane şi pâine proaspătă. Încercau să ne calmeze, dar noi voiam să fim siguri că nu era tot un fel de capcană nouă. Din când în când, atingeam fața Irenei, îi sărutam degetele şi verificam dacă totul era cu adevărat real.” (pag. 203)
Este însă întoarcerea la viață cu adevărat posibilă după asemenea traume? Răspunsul este complicat și poate fi enunțat pe mai multe planuri. Europa, care fusese și continentul care îi adăpostise pe evrei vreme de multe secole, fusese transformat în ruine și cenușă. Polonia post-belică nu-i primește cu brațele deschise pe supraviețuitorii evrei ai Holocaustului. A fost vorba și despre o vinovăție derivată din complicități individuale și colective niciodată complet asumate. Polonezii înșiși au pierdut în război un număr aproximativ egal de victime omenești (cam trei milioane) că și evreii polonezi, țara a fost aproape complet distrusă, frontierele s-au modificat din nou și dictatura și abuzurile ocupației germane au fost înlocuite de teroarea politica a noii orânduiri comuniste. Și astfel, în Polonia nu doar că evreii nu și-au mai regăsit sau recuperat casele sau sinagogile, dar aici au avut loc, după război incidente antisemite și chiar și pogromuri.
‘ – Aşa e peste tot, explică Yorek, văzând fața Shurkai. Polonezii… din clipa în care au fost dați afară evreii, au luat tot ce au putut fura din case. Și după ce au terminat, au dat foc la tot. Din fericire, casa aceasta a fost salvată. Peste câteva zile, vom putea începe să ne organizăm şi să reconstruim.’ (pag. 209)
‘ – Nu înțeleg, se plânse Ruska, care acum ruga pe toată lumea să îi zică Shosh. Tata mereu a crezut că evreii și polonezii sunt frați.
– Ei bine, a devenit clar că nu este aşa, spuse Menachem. Antisemitismul lor ascuns a fost atâțat și a fost răspândit de nazişti. Pentru mine, e evident că nu ne vor aici. Guvernul nu are nicio intenție să îi reasimileze pe evrei.
– E clar că Hitler a înțeles adevăratele sentimente ale acestor oameni, în timp ce părinții mei l-au considerat în mod greşit pământul nostru natal, se lamentă Shurka.
– Părinții tăi au fost naivi şi nu e nicio coincidenţă că polonezii i-au dat pe evrei pe mâna germanilor. Bineînțeles că au fost şi cei care i-au ajutat pe evrei, şi până şi noi am găsit prieteni buni în polonezi, dar de majoritatea … mă feresc. Nu e un loc bun în care să trăiești.’ (pag. 221-222)
Pe plan personal, fiecare familie, fiecare supraviețuitor a căutat și a ales o soluție proprie. Unii s-au reîntors și au trăit încă multe decenii pe pământul Poloniei. Alții au luat din nou calea pribegiei, plecând din locul care era pentru mulți un uriaș cimitir. Au ales calea emigrărilor spre Statele Unite ale Americii sau alte țări de refugiu, sau au decis să înceapă o noua viață în tara renăscută a evreilor – Israelul care se întemeia în acei ani de după război. Aceasta este calea aleasă de Shurka – eroina supraviețuitoare -, și concluzia ei din lecția tragică cu care o confruntase istoria și destinul. Din această perspectivă finalul este unul optimist.
Editura RAO a publicat de-a lungul anilor numeroase cărți aparținând unor autori de prima mână din literatura lumii. Decizia de a publica ‘În liniștea pădurii’ ca document uman și istoric și alegerea unei autoare israeliene sunt, în opinia mea, de salutat. Îmi pare rău doar că această carte – bine intenționată dar puțin cam simplistă și cam superficială -, riscă să-i dezamăgească pe iubitorii de literatură contemporană de calitate. Cred că încadrarea și promovarea ei într-o categorie a cărților pentru cititorii tineri ar fi fost necesară, căci acestora li se adresează în primul rând romanul scriitoarei israeliene. Timpul dedicat lecturii de orice altă categorie de cititori nu este însă pierdut, mai ales pentru cei care nu știu prea multe dar sunt interesați de aspecte mai puțin cunoscute din istoria recentă a Europei și a Holocaustului.
