Prolificul autor care este Raul Ancel recidivează. Raul a apărut în viețile și inimile cititorilor în primul an al pandemiei, care i-a creat timpul și poate i-a eliberat energiile pentru a pagina și tipări scrieri risipite până atunci în spațiul internetic sau poate, unele, păstrate în sertare ascunse. După nu mai puțin de șase volume publicate inițial în 2020 (am scris despre o parte dintre ele) au urmat încă câteva. Debutantul aflat la o vârstă când alti scriitori se gândesc la edițiile de ‘Opere complete’ și-a cucerit un public fidel printr-o scriere directă și sinceră, care combină amintirile copilăriei și tinereții cu note personale despre o biografie remarcabilă, proza cu jurnalul presărat cu inserții lirice, ficțiunea cu opiniile exprimate în stil asertiv, opinii cu care poți fi de acord sau nu, dar greu le poți ignora. A urmat o pauză, sau poate doar o coborâre a ritmului publicărilor, pentru că acum să apară ‘Simțiri’ – o carte diferită din multe puncte de vedere, care continuă însă unele dintre temele principale cale cărților sale precedente. Prima ediție, în tiraj limitat, a apărut la Editura PIM din Iași.
Are Raul Ancel chiar ambiția de a-și face cu aceasta carte un debut în poezie? Titlul complet al volumului este ‘Simțiri-când-rimate-când-ba’, și el indică o oarecare rezervă a autorului în a se poziționa ca poet. Voi îndrăzni a afirma că Raul Ancel nu numai că demonstrează în aceasta carte că este poet, dar că elemente ale filonului poetic existau și în multe dintre cărțile sale precedente. Unele includ chiar poezii, în altele stilul conține inserații în care metafora nu înlocuiește, ci mai degrabă îmbogățește exprimarea în proză, fie că este vorba despre ficțiune, fie despre memorialistică.
Amintirea orașului natal, Fălti cel cu dimensiuni mitice, pare a-l însoți permanent pe autor într-un trecut continuu. Îl regăsește atunci când se întoarce, după mulți ani în urbea natală. Îl simte când străbate străzile localității israeliene Zichron, atunci când realitatea prezentului se contopește cu amintirea Străzii Mari din orașul copilăriei. Zichron este de altfel un simbol dublu, fiind unul dintre orașele întemeiate la sfârșitul secolului 19 de coloniști evrei din România, iar numele sau înseamnă chiar Amintire.
Iubirea și Timpul sunt temele principale, recurente, ale textelor din acest nou volum al lui Raul Ancel. Să vedem deci, cum le desfășoară și le combină autorul. ‘Copacul’ este un poem despre gravitatea existenței, construit în jurul unei metafore vegetale care la prima lectură pare a fi cunoscută, dar care capătă dimensiuni noi în interpretarea lui Raul Ancel.
‘Îmi simt frunzele ce gravitatea opresc,
Împingându-mă spre punctul în care plutesc!
Îmi simt rădăcinile adânc băgate-n pământ
Ce mă trag înapoi spre locul din care-am ieșit,
Pământ de timp bătucit.
Îmi îmbrac pe cap
Veșmânt de copac
El mă apără de soare și ploi
De mine, de voi…
Eu devin rădăcinile lui…
Când simt sfârșitul ce-i greu să-l opresc Cu dragoste încep să-l hrănesc
Cu apa din vine…
Eu depind de el
El depinde de mine…‘ (pag.15)
În poeme erotice precum ‘Întâlnirea’ sau ‘Big Deal’, realul și imaginarul, prezentul și gândurile nematerializate sunt desfășurate cititorului în perspective paralele. În altă parte, în ‘Vis de dimineață’, imaginarul este amplificat de comunicarea prin aplicațiile de socializare internetica. Tangoul pare a fi dansul preferat și o metaforă a jocurilor amoroase, precum în poemul cu titlul chiar ‘Tango’, în care dansul este strămutat în marea deșertului de nisip. Mi-a plăcut în mod special grupajul ‘Anotimpuri’, care surprinde cele patru anotimpuri ale dragostei și ale împlinirii feminine. Spre deosebire de Vivaldi, Raul Ancel își începe însă ciclul cu ‘Vara’ și îl încheie cu ‘Primăvara’. Este o alegere inspirată, care amplifică ideea reinoirii, dar și permite contrapunctul cu vârsta ‘ruginitelor motoare’ și cu inevitabila perspectivă masculină. Tehnica rimei imediate, împrumutată din poezia populară sau, dacă vreți, din textele romanțelor și ale manelelor, se potrivește foarte bine, precum în poemul ‘Fară cap’:
‘O cât aș vrea
Cu bagaju-mi de frisoane
Să mă plimb pe strada ta
Făr-de fasoane!
Să-mi las gândurile deoparte
Și gâtuit de emoții să-ți văd
Îngerescul chip
De-un artist desăvârșit desenat pe nisip.
Să-mi las judecata deoparte
Până la judecata de apoi
Și să te caut în acea joi
Ziua ta lascivă
Când te petreci
Ca o divă,
Alunecând pe canapele reci
În vise sculptate
Cu flori de gheață-ncrustate… ‘ (pag.26-27)
Obsesia timpului și bătălia pentru ne-uitare sunt ilustrate într-un poem cu titlul ‘Meditație despre timp’, dedicat Zilei Holocaustului:
‘Eu, ei bine eu, trăiesc într-un loc, care încearcă câteodată să perceapă timpul.
De câteva ori pe an timpul e oprit în loc. Sunt momentele când ești chemat
să-ți unești spiritul cu al altora… respect pentru alții care au trecut în afara timpului. Respect colectiv spun unii… toți cei vii pentru toți cei de dincolo… Pentru toți cei uciși mișelește… uciși fără logică… acte barbare… acte inumane… crime cu acte în regulă…
Știu sunt numai câteva minute. Stau drept nemișcat… cu timpul lor, cu fiecare nano secundă de-a lor înfiptă în inima mea… Secunde prețioase, pentru că mă poartă undeva
în afara timpului
în afara corpului meu
înconjurându-mă într-un sentiment atimpal care mă ridică peste străzi, case, nori…
și mă lasă adâncit în ceva nedeslușit în neființă… acolo de unde pot vedea timpul… da, da timpul… din afara corpurilor…
Sunt 3 dimensiuni ce definesc ființa în spațiu și una care definește neființa… timpul neiertător… timpul ce uită totul… iartă totul!… iartă totul?…‘ (pag. 31-32)
Atunci când prezentul devine prea apăsător și când viitorul este incert, nostalgia devine un refugiu precum în ‘Din colivie’. În schimb, ‘Acum’ este un indemn la trăirea clipei, cu doua versuri care pot fi un sumar al unei filosofii de viață:
‘Acum e timpul să spui cât iubești!
Acum e timpul să iubești cât spui!‘ (pag. 54)
Scurgerea Timpului este simțită dureros, ca pe un pericol, tocmai în momentele de succes, atunci când ne aflăm pe culmi:
‘ Ajuns pe vârf
Stai nemișcat
Oh doamne, câtă tensiune
Nu te uita în jos, închide ochii…
Ți-ai realizat visele
Ți-ai împlinit dorințele.
Desfă-ți larg mâinile
Învârte-te o clipă, două
Nu te teme
Chiar dacă amețești, n-ai unde să cazi
Ești cufundat în propria-ți euforie. Asta e împlinirea…
Te simți cineva, pe-o culme a lumii… splendid mai e vârful!…
Uită-te în spate, doar în spate
În față, ei da în față,
Acolo e coborâșul, pârtie necunoscută
Nu uita, de sus nu se poate decât coborî
Iar jos e doar regretul, deziluzia
Rămâi pe coastă cât poți de mult
Cântă în șoaptă, cântă împlinirii‘ (pag. 130-131)
Cele două teme, Timpul și Iubirea, se întâlnesc în poemul ‘Acea/Acel’ care ar putea fi transcrierea poetică a unei povești de iubire, biografia unei relații. ‘Întâlniri’ este textul cel mai lung, aparținând mai mult prozei, din nou două biografii paralele, ale unui bărbat și a unei femei care trăiesc o viață împreună, dar care nu întotdeauna se întâlnesc pe planul sentimentelor. Alte poeme, mai personale, testează efectele timpului asupra relațiilor de iubire, că în ‘Mâzgăleli pe trotuar’.
Este oare iarna anotimpul preferat al autorului? Sau poate este vorba despre o repetabilă metaforă a vârstei și a timpului scurs iremediabil?
‘ Un clip video, făcut de o mână tremurândă ce se simte parte din emoția veșniciei, îți dovedește autenticitatea… ce vezi n-are nimic mistic… e tihnă… e bohă… e Fălti… e iarnă… e alb.
Atunci e timpul să te retragi lângă sobă… unde cenușa ce acoperă câteva lemne arse se pierde-n zăpada ei… Cenușa înecată-n fum te ajută să visezi, la real și ireal… la viața de odată… la acasă… ‘ (pag. 86)
Nu lipsesc din carte nici referințele culturale. O vizită la Figueres, locul nașterii și al morții lui Salvador Dali și orașul asupra căruia maestrul catalan și-a lăsat în eternitate amprenta sa suprarealistă îi prilejuiește un text în care se oglindește ‘apropierea infinitului’. Cu T.S. Eliot (‘cel mai mare’) autorul îndrăznește un dialog despre Velasquez, despre prietenie, despre destin. ‘Avdat în drumul spre Eilat’ prilejuiește o vizită în cetatea nabatenilor cei înghițiți de istorie și îi dă ocazia pentru încă o evocare a peisajului iubit al deșertului.
Diferit în ton de majoritatea celorlalte texte, ‘Ron și Sara – Sderot’ se ocupa de realitatea imediată israeliană printr-o relatare aproape reportericească a unui eveniment tragic dar din păcate posibil în cotidian în zona de conflict păstrat fară soluție în care trăim, în care prețul personal este plătit de toți cei de aici, generație după generație.
Câteva poeme aleg detalii din natură și le amplifică la nivel de metafora. De pilda, în texte ca ‘În Herăstrău’ sau ‘Ciotul’ în care din nou se face simțită durerea trecerii timpului dar și împăcarea:
‘ Două păsărele mici
Își caută loc de discuție…
Cu bătăi scurte din aripi
Ciripind vesele, chicotesc
Mi s-au așezat pe genunchi…
Și-au înfipt ghearele mici roșii
În pielea, în scoarța mea scorojită…
Sunt parte din ele…
Râd, se distrează,
Se uită una în ochii celeilalte
Cătă tandrețe…
Mă bucură mult
Când cineva are nevoie de mine…
Poate pădurea, din când în când…
Poate păsărelele… oricum,
Am o viață de ciot! ‘ (pag. 124)
‘Pe scurtătură’, perechea de poeme care închide volumul (sau partea din volum care îi aparține autorului) revine la tema Timpului, propunând întâlniri posibile doar în imaginație și poezie cu două alter-ego-uri trecute și viitoare. Timpul la Raul Ancel nu neapărat tămăduiește – el pur și simplu este și trebuie să învățam să trăim cu scurgerile și cu salturile sale.
Încă o idee originală de promovare este includerea unei postfețe semnate de Mioara Gafencu, în fapt o recenzie detaliată a cărții. A se citi după cel puțin o primă parcurgere independentă a textului autorului.
Ilustrațiile presărate în text îi aparțin autorului, combinând fotografii originale, colaje și reproduceri ale picturilor celebre ale unor artiști precum Chagall și Van Gogh. Se poate spune, deci, că Raul Ancel își asumă întregul conținut și prezentarea cărții. Rezultatul este o carte care continuă multe dintre temele precedente ale autorului israelian care a ales limba materna română ca material și mediu de expresie și care le dezvoltă în același stil cald, sincer și expresiv. Nivelul scrierii se îmbunătățește de la volum la volum, iar adăugarea modului de exprimare poetic (‘în rime’, pentru a folosi termenul preferat de autor) reprezintă nu doar o explorare stilistică ci și o dovadă de maturizare și de justificată încredere în sine.