Odată la câțiva ani, cercetătorul și profesorul de etnologie, antropologie culturală și istorie a religiilor Andrei Oișteanu ne delectează cu o noua carte care sintetizează și pune în ordine contribuțiile în domeniile sale de interes și expertiză. După ce a abordat în cărțile precedente istoria antisemitismului și a reflectării figurii evreului în cultura română, influența în acest spațiu geografic și cultural a narcoticelor și legătura dintre sexualitate și societate, Oișteanu ne propune o nouă și fascinantă colecție de eseuri de istoria a mentalităților, apărută în 2021 în colecția sa de autor a Editurii Polirom sub titlul ‘Moravuri și năravuri’. De la bun început voi spune că, în opinia mea, prin diversitatea și profunzimea ei este vorba despre una dintre cele mai bune cărți ale sale, care are șanse să intereseze și un public larg de cititori prin tematica și stilul accesibil al scrierii și să răspundă exigențelor comunității științifice prin rigurozitatea informației și aparatul critic oferit pentru validare și extindere a cercetării.
Cartea este structurată în 16 capitole care constituie fiecare un eseu ce poate fi citit separat, sau abordat ca parte în câteva grupări tematice. Câteva dintre aceste texte își au originea în articole, conferințe sau comunicări, cel mai vechi datând din 1986. În alte câteva eseuri este evidentă relația cu contemporaneitatea, și nici unul dintre ele nu dă semne de obsolescență. Universul tematic propus sunt mentalitățile, întruchipate prin moravuri și năravuri, dar și prin convenții sociale și prejudecăți. Mai ales acestea din urma, prejudecățile, ocupa un loc important în galeria de sentimente și concepții care sunt analizate în perspectiva timpului. Combinate, împreună, ele oferă o imagine caleidoscopica, departe de rigiditatea abordării istorice de manual. Dacă așa s-ar preda istoria, ea ar fi, fară dubiu, una dintre materiile preferate în școli.
Primele două eseuri ale cărții se ocupă de îmbrăcăminte – hainele purtate de români și materialele din care acestea erau confecționate de-a lungul istoriei -, cu insistență pe perioada de schimbări profunde a formării conștiinței naționale înainte și imediat după 1848. ‘Haina face pe om’ și tranziția de la caftanele și șalvarii turcești sau fanarioți la pantalonii și redingotele aduse de la Paris sau Viena de ‘junii noștri’ reprezenta una dintre modalitățile în care în istoria și cultura română erau create formele care urmau să fie umplute treptat, în deceniile următoare, cu fond. Observația că ‘revoluția vestimentară era parte a revoluției politice’ este nu numai foarte exactă din punct de vedere istoric, dar pare să prezică felul în care societatea avea să-și impună normele cu un secol mai târziu și cum detaliile, materialele sau sursa de inspirație a îmbrăcăminții aveau să devina o formă tacită de expresie politică. În definitiv, Andrei Oișteanu, ca și mine, face parte din generația pentru care ‘blugii’ și mini-fustele reprezentau un stil de viață și un mod de protest. Aceste prime două capitole sunt și frumos ilustrate cu reprezentări ale îmbrăcăminții boierilor români din prima jumătate a secolului 19.
‘Politică și delicatese’ este unul dintre cele mai strălucite eseuri ale volumului. Ideea principală este că vocabularul politic, dar și cel social sau al relațiilor inter-umane, în societatea românească este puternic influențat de mâncare, și sursa intensității acestei influențe se află într-o istorie în care procurarea hranei a fost în multe perioade o preocupare primară, legată de supraviețuire, iar cei care posedau hrana aveau pozițiile de putere. Relațiile dintre clase și chiar cele interumane constau în multe cazuri din transferuri de produse alimentare. Expertiza etimologică a cercetătorului este bine folosită, și relația dintre hrană și politică mai evidentă, poate, decât la orice alt popor:
‘În politica românească, ori mănânci, ori ești mâncat. Cu alte cuvinte, ori stai la masă, ori ești în farfurie. Nu este vorba doar că partidele mari “le înghit” pe cele mici sau că politicienii “se mănâncă” între ei, “se mușcă” unii pe alții, “ling pe unde au scuipat”, “mușcă mâna care i-a hrănit”, “înghit gălușca”, sau “o broască râioasă”, “mănâncă bătaie la alegeri” etc. În general totul se leagă de faptul că puterea politică este strâns asociată cu termeni alimentari precum “ciolan”, “mălai”, “cașcaval”, “oala cu smântână” sau “borcan cu miere”.’ (pag.38)
Un alt eseu de excepție este cel dedicat istoriei genului literar-muzical-folcloric al manelelor și al extinderii acestuia în moravuri și în relațiile sociale. Titlul: “Tara Meșterului Manele”. Dacă originea fanariotă a stilului era oarecum cunoscută, întoarcerea în timp permite o reconsiderare. Termenul era cunoscut și nu neapărat peiorativ, fiind practicat cel puțin din vremea domnitorului-compozitor Cantemir, și apoi inclus în relatările lui Vasile Alecsandri, Anton Pann, Alecu Russo, Nicolae Filimon. Folosirea etimologiei ca unealtă de lucru a istoricului și eseistului dă și aici rezultate interesante și sunt astfel reabilitate în perspectivă istorică și alte noțiuni:
‘… pentru alde Safta, Leonida și Efimița acelor ani, vorba “mitocan”nu însemna (încă) un individ cu apucături vulgare. Cu alte cuvinte, nu avea conotațiile peiorative pe care le-a căpătat mai tărziu. În sensul propriu al cuvântului, “mitocan” denumea un locuitor al unui mitoc – o mahala crescută în jurul unei mănăstiri de la periferia orașului. Ca și cuvântul “mahalagiu”, care desemna inițial un locuitor al unui simplu cartier mărginaș, al unei mahalale (tc. mahalle). Foarte curând, mitocanul (mahalagiul) la propriu va deveni mitocan (mahalagiu) la figurat.’ (pag.80)
Capitolul ‘Cu rogojina-n cap și jalba-n proțap’ include și el o explicație istorică a surselor celor două expresii în cutume importate din cultura otomană în perioada vasalității de secole a țărilor românești. De aici începe o analiza a fenomenului ‘jalbei’ ca mod (uneori exclusiv) de soluționare a problemelor în sisteme absolutiste și centralizate.
‘Instituția jalbei înmânate șefului statului (fie el președinte, secretar general al PCR, rege sau domnitor) sau unui mare dregător are o vechime multiseculară și pare a fi de origine orientală. În orice caz, nu este un nărav de sorginte comunista, ci produsul unei mai vechi și păguboase mentalități zonale. Șeful statului este un despot luminat și omnipotent, care poate schimba sentințe judecătorești, poate oferi slujbe, case, și (Doamne ajută!) butelii de aragaz. El este un tătuc bun, înțelegător și generos dar înconjurat de lichele (sau instituții) corupte și mincinoase, care îl dezinformează și “îl rup de popor”. Nici Dumnezeu, nici trimisul său pe pământ, Domnitorul (“Din mila Domnului” sau “Prin voința lui Dumnedzeu”), nu sunt făcuți răspunzători pentru răutățile acestei lumi. Dar ambii le pot îndrepta. De aceea, rugăciunile sunt adresate primului, iar rugămințile – celui de-al doilea.’ (pag. 88-89)
Un eseu despre oglindă a fost scris în 1986 și urma să apară în catalogul unei expoziții la Galeriile Institutului de Arhitectură din București. Nu a apucat să fie tipărit, căci expoziția a fost închisă după câteva zile și colocviile de pe marginea ei au fost oprite. Textul rămâne actual și astăzi, când dacă nu neapărat instituțiile statului ci în locul lor anumite personalități sau persoane se tem de oglinzile puse în fața lor și a societății în care trăiesc de scriitorii și artiștii curajoși. Interesant este și eseul despre ‘Românul și marea’ care descrie absența aproape totală a unei aspirații maritime (ne-reflectate ca atare nici în literatură) și a conceptului insulei în cultura română. În fapt, cea mai puternica metaforă în acest sens îmi pare a fi cea a românității ca ‘o insulă latină într-o mare slavă’.
‘Stânga versus dreapta’ pleacă de la istoria polarizării politice pentru a extinde în mod foarte interesant spațiul dezbaterii la asimetria celor două noțiuni, care uneori capătă forme concrete în obiceiuri și tradiții, alteori semnificații religioase sau rituale. Mi-a atras atenția un pasaj preluat in-extenso dintr-un articol publicat de Mihail Sebastian în 1935 în ziarul “Rampa”. Analiza acestuia este uluitor de actuală și poate fi aplicată unor noțiuni și fenomene pe care le sesizam și în dezbaterile ideologice sau disputele de pe rețelele sociale de astăzi:
‘Urmăriți bunăoară gravele ravagii pe care le face în mentalitatea actuala cuvântul “Dreapta” sau cuvântul “Stânga”. Sensul lor s-a dilatat bolnăvicios și s-a întins din politică în cultură, în artă, în literatură. […] Numesc acest fel de judecată o judecată huliganică. Adică o judecată care face să intervină criteriile politice pe un plan nepolitic. […] Prevăd o zi în care se vor inventa o botanică fascistă și una radicală, o chimie reacționară și una progresistă, o algebră liberală și una conservatoare. Se va stabili că anumite plante sunt burgheze, în timp ce altele sunt marxiste. Se va preciza că o categorie de corpuri chimice – bunăoară acizii – sunt democrate, câtă vreme alte corpuri chimice – bazele – sunt oligarhice. Se va descoperi că anumite funcțiuni matematice sunt hitleriste, iar altele sunt bolșevice. Nu suntem departe de această fază a civilizației umane. […] Omenirea merge cu pași repezi spre o înțelegere polițistă a lumii.’ [pag.130-131]
În fapt, ziua prevăzută de Sebastian deja venise. Germania nazistă făcea din doctrina rasială baza biologiei sale, și categorisea o mare parte din arta Europei drept ‘degenerată’. Aveau să urmeze în deceniile următoare decretarea geneticii sau a ciberneticii drept științe capitaliste de către politrucii dar și de către academicieni de la Moscova, și ajungem astăzi la teoriile “de dreapta” și “de stânga” legate de răspândirea virușilor și eficacitatea vaccinurilor sau la versiunile ‘alternative’ (evoluționistă și biblică) ale originii speciilor predate în paralel și cu aceeași pondere în orele de biologie din unele țări ‘avansate’ și democratice ale lumii. Sebastian, contemporanul nostru!
Câteva dintre eseurile de la mijlocul cărții oferă studii istorice extensive legate de legăturile culturii române cu fenomenele și culturile minoritare cu care se intersectează spațiul românesc: rohmanii-brahmanii și găgăuzii. Pasionant este și capitolul dedicat dsputelor teologice publice din perioadele Evului Mediu și ale Renașterii dintre creștini, evrei și musulmani, Este vorba despre un adevărat studiu istoric, care pornește din perioada formarii imperiului khazarilor și a schismelor din cadrul bisericii, pentru a se extinde la perioadele în care erau folosite ca instrumente în campaniile de convertire forțată a evreilor. Acest eseu de 30 de pagini are potențialul dezvoltării subiectului într-o viitoare și pasionantă carte.
Capitolul dedicat istoriei evreilor din România în context european a fost și el ocazionat, la origine, de o conferință mai veche, ținută în 2013 la Centrul Cultural Evreiesc din București. Este un capitol succint și condensat, dar plin de informațiile cele mai semnificative pentru cei care, poate, sunt mai puțin familiari cu subiectul. Despre anumite momente ale istoriei evreilor în România s-a cercetat și s-a scris mult în ultimele decenii, altele încă rezervă cred destule surprize. Andrei Oișteanu ar fi unul dintre cercetătorii cei mai în măsură să scrie o carte de sinteză pe această temă. Mi-a reținut atenția textul care se referă la legăturile dintre comunitatea evreilor din România și mișcarea sionistă, încă de la începuturile sale (s-ar putea chiar spune dinainte de începuturile sale oficiale) și în continuare cu statul Israel.
‘Mărimea delegației evreilor din România la Congresul de la Basel spune ceva despre amploarea mișcării sioniste din acest colt al Europei. Au fost prezenți 126 de delegați evreo-români, a treia delegație ca mărime, după Polonia și Austria.
Din Moinești și din alte ștetl-uri moldovenești au pornit primii pionieri sioniști, care plecau spre Tara Sfânta cu poeziile lui Eminescu în desagă. Ei au creat primele “colonii agricole” (moșavuri) în Palestina: mai ales Zikhron Yaakov și Rosh Pina (localitate în care se organizează un mare muzeu al Mișcării Sioniste din Romania), dar și Rishon Le Zion, Petah Tikhva, Gedera, etc. Etnomuzicologii susțin că un cântec popular românesc (“Cucuruz cu frunza-n sus” a dat naștere imnului international al sioniștilor, Hatikvah (“Speranța”), devenit în 1948 imnul oficial al statului Israel. Iar hora românească a devenit un dans național israelian. Plecau cu nostalgie în suflet, dar totuși plecau.’ (pag.238)
Pasaj frumos, mai ales imaginea memorabilă a evreilor plecând ‘spre Țara Sfântă cu poeziile lui Eminescu în desagă’. Din păcate, tocmai aici, informația prezentată este superficială și în parte inexactă, bazată probabil pe legendele urbane circulate de comunitatea evreilor originari din România și stabiliți în Israel, sau de descendenții lor. Evreii veniți din România au avut într-adevăr un rol decisiv în crearea așezărilor Zikhron Yaakov și Rosh Pina, dar nu și a celorlalte menționate. Vor fi fost și evrei din România intre primii coloniști, dar Petakh Tikvah a fost fondată în 1878 de evrei ultra-religioși din Ungaria și Lituania de azi, Gedera (menționată și în Biblie) a renăscut în 1882 la inițiativa unor imigranți din mișcarea Bilu din Rusia țaristă, iar Rishon LeZion a fost fondată în același an de zece familii de evrei veniți din Harkov, adepți ai mișcării Hovevei Zion. În fine, melodia ‘Hatikva’ a ajuns în Israel într-adevăr pe filieră folclorică românească, dar ea este derivată din „La Mantovana”, un cântec italian compus de Giuseppe Cenci (Giuseppino del Biado) în jur de 1600. Intrată în folclorul Europei Centrale și de est, melodia a fost utilizată, printre altele și de compozitorul ceh Bedrich Smetana în poemul simfonic ‘Vltava’. Pot doar spera că atunci când își va deschide porțile acel ‘mare muzeu al Mișcării Sioniste din România’ de la Rosh Pina, aceste detalii for fi prezentate exact și documentat. Deocamdată, muzeul este doar un proiect care trenează de mai mult de două decenii.
O alta temă abordata este cea a duelurilor la români. A fost foarte interesant să compar informația din cartea lui Andrei Oișteanu cu cea din docu-romanul ‘Bărbatul cu haina roșie’ al lui Julian Barnes, care se ocupa în mod extensiv de istoria duelului la francezi, într-o perioadă paralelă. Autorul îi dedica două capitole, în fapt două eseuri diferite, deoarece după ce în primul studiu ajunsese la concluzia că fenomenul dulelului are la români un caracter mai degrabă simulat și mimat, legând-o de lipsa unui sentiment profund de “onoare”, el revine cu al doilea eseu care demonstrează că ‘instituția’ duelului, tradiție poate mai tânără în societatea românească, a avut adepți iluștri și a durat mai mult decât în alte culturi ale lumii. L-au practicat, printre alții, Nicolae Bălcescu, Christian Tell, Dumitru Bolintineanu, Carol Davilla, Mateiu Caragiale, Tristan Tzara, Ion Barbu, Dan Botta și Lucian Blaga (pe cei doi din urmă doar intrarea României în al doilea război mondial, în iunie 1941 i-a împiedicat să încrucișeze armele). Cu ocazia asta am aflat despre originile evreiești ale doctorului Davilla și despre faptul că un june român pe nume Iancu Racoviță l-a ucis în duel pe liderul socialist moderat Ferdinand Lassalle, lăsând mișcarea socialistă germană în mâinile mai extremiștilor Karl Marx și Friedrich Engels. Iată un duel care dacă avea alt deznodământ, întreaga istorie a lumii ar fi putut fi alta.
Capitolul final se ocupă de bibliocid (arderea cărților). Este unul dintre cele mai impresionante texte pe care le-am citit în ultima vreme. Istoria bibliocidului are ca precedent celebru, desigur, arderea bibliotecii din Alexandria și ea continuă oriunde dictatorii sunt înfricoșați de puterea ideilor. Arderea cărților este de cele mai multe ori paralela sau precede cu puțin timp lichidarea fizică a celor care le-au zămislit. Continuarea în viitor, prevestită în ‘Fahrenheit 451’ a lui Ray Bradbury (și Francois Truffaut) va lua poate și alte forme, căci nici macar descentralizarea Internetului nu reprezintă o garanție completă. Prima versiune a acestui eseu a fost scrisa în 1990, la scurt timp după ce Biblioteca Centrală Universitară, clădirea-tezaur care stătea intre cele doua palate instituții ale puterii comuniste, arsese:
‘Când, la câteva ore după “arderea-de-tot” (= holo-caust în greaca veche), am reușit să intru în ceea ce a rămas din bibliotecă, am avut parte de o imagine de coșmar: sute de rafturi labirintice, cu cărți negre așezate pe locurile lor. Am încercat să scot câteva, dar mi s-au spulberat în palme, transformându-se în praf fin, de cenușă. Pe rafturi nu erau cărți, ci fantomele lor. Un Ceauschwitz al cărților …’ (pag.377-378)
Diversitatea temelor, toate interesante de altfel, și abordarea multidisciplinară riguros documentată și temeinic argumentată fac din ‘Moravuri și năravuri’ o carte care se citește intens. Curiozitatea cititorului pasionat de istorie și de științele care luminează aspectele mai puțin cunoscute ale acesteia este pe deplin satisfăcută. Stilistic lectura este ușoară, scrierea este mult mai cizelată și mai cursivă decât în cărțile anterioare, sunt evitate în mare parte repetițiile și super-abundența de detalii care făceau uneori dificilă lectura. Cu ‘Moravuri și năravuri’ Adrei Oișteanu mi-a pus în bibliotecă o carte pe care am citit-o cu pasiune, la care sunt convins că voi reveni în viitor, și pe care o voi păstra pentru a o transmite mai departe.