Internetul nu este prima rețea globală de comunicații din istoria omenirii. Telegrafia a furnizat, începând de la mijlocul secolului al XIX-lea, ceea ce azi numim servicii de mesagerie textuală prin legături punct-cu-punct (unicast), extinzându-se treptat până la a asigura o acoperire globală. Sistemul a fost folosit vreme de mai bine de o sută de ani, aducând mici revoluții în domenii diverse cum erau cele ale difuzării internaționale a știrilor, tranzacțiilor comerciale și financiare și comunicațiilor personale. Efectele telegrafiei și oamenii care au făcut-o posibilă au constituit și o temă literară, reflectată și în marea literatură de la Dickens la Caragiale, dar dând naștere și unui gen minor și aproape uitat astăzi – literatura de telegraf. În răspândirea acestui mod de comunicare și în literatura generată de el găsim multe elemente care prezic cu mai bine de un secol în avans ceea ce se va întâmpla pe Internet. De fapt, nimic nou sub soare?
Principiul transmiterii informației prin cabluri conducătoare de electricitate era cunoscut din secolul al XVIII-lea. Telegrafia lega această descoperire științifică cu vechea metodă, cunoscută din antichitate, de transmitere a știrilor (despre fenomene naturale sau despre dușmani invadatori) prin stații de retransmisie (relee) succesive. 1837 poate fi considerat anul de naștere oficial al telegrafiei, acesta fiind anul în care, în paralel și independent, au fost înregistrate primele patente în acest domeniu în Marea Britanie și în Statele Unite. Inventatorii britanici William Fothergill Cooke și Charles Wheatstone au obținut un brevet pentru un sistem de telegraf care folosea șase fire și acționa cinci indicatori cu ace, atașați la cinci galvanoscoape la receptor. Când curenții treceau prin firele potrivite, acele indicau litere și numere pe panoul de recepție. În Statele Unite, încă din 1832, Samuel F.B. Morse, profesor de pictură și sculptură la Universitatea din New York, studiase posibilitatea telegrafiei electrice și făcuse schițele unui astfel de sistem. În 1835, el a inventat sistemul de puncte și liniuțe pentru reprezentarea literelor și cifrelor care avea să devină ‘codul Morse’. În 1837, i s-a acordat un brevet pentru un telegraf electromagnetic. Sistemul său era mai economic decât cel britanic, deoarece folosea mai puține fire, și mai practic, pentru că imprima rezultatele recepției pe o bandă de hârtie. Prima demonstrație a sistemului de către Morse a fost efectuată pentru prietenii săi la locul său de muncă, în 1837. În 1843, Morse a obținut sprijin financiar de la guvernul SUA pentru a construi un sistem telegrafic demonstrativ de 60 km (35 mile) între Washington, D.C., și Baltimore. După ce sistemul telegrafic continental a fost desfășurat cu succes în America, de la Atlantic la Pacific, primul cablu de telegrafie intercontinentală a fost instalat în anii 1865-1866, în Oceanul Atlantic, între Statele Unite și Anglia (și, în continuare, spre Europa). Organizația International Telegraph Union (ITU) a elaborat și primele standarde în domeniu, care acopereau atât detaliile tehnice ale transmisiei și recepției electromagnetice, cât și extinderea codului Morse în direcția internaționalizării. Au apărut și primele publicații tehnice de specialitate în acest domeniu care purtau titluri ca ‘Telegrapher’, ‘Journal of the Telegraph’, ‘Operator’ și ‘Electrical World’.
Instalarea primului cablu transatlantic a fost făcută în mare parte de nava SS Great Eastern, considerată una dintre minunile tehnologice ale celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea. Asamblată la șantierele navale Millwall Iron Works de pe râul Tamisa, lângă Londra, a fost cea mai mare navă construită vreodată la momentul lansării sale din 1858 și avea capacitatea de a transporta 4 000 de pasageri din Anglia și Australia fără realimentare. Ca dimensiuni, a dominat tot restul secolului, o navă mai lungă fiind lansată la apă abia în 1899, și tonajul fiind depășit abia la începutul secolului XX. În 1865, devenise proprietatea antreprenorului american Cyrus West Field (1819 – 1892), întemeietorul firmei American Telegraph Company. Voiajele lui SS Great Eastern din anii 1865 și 1866 combinau sarcinile tehnice de plasare a cablului submarin pe fundul oceanului cu voiaje de plăcere la preturi pe care și le permiteau doar cei înstăriți. Turismul maritim a anticipat deci turismul cosmic. Printre alte facilități de lux, la bordul navei exista o tipografie și se tipărea un ziar, care îi ținea la curent pe pasageri cu știrile internaționale la zi, primite prin telegrafie prin cablu. După instalarea cablurilor intercontinentale, transmisia știrilor pe cablu avea să devină ceva obișnuit, dar navele în mișcare pe rute de lungă distanță vor trebui să mai aștepte decenii invenția transmisiilor radio (broadcast), pentru a beneficia de servicii similare celor oferite în 1865-66 pasagerilor de pe SS Great Eastern.
Apariția și răspândirea telegrafiei a dat naștere și unei noi meserii – operator de telegraf sau, mai simplu, telegrafist. În America de Nord și, mai ales, în centrele urbane, această meserie a fost îmbrățișată în majoritate de femei. Se poate specula în legătură cu motivele, dar este vizibil că acestea sunt legate de criza de forță de muncă succesivă Războiului Civil american (fenomene similare vor apărea și după marile conflagrații ale secolului XX) și faptului că este vorba despre o profesie care nu cere forță fizică, dar solicită atenție, reziliență, precizie și… discreție. În scurtă vreme, telegrafistele (‘telegraph girls’) vor deveni și eroine ale culturii populare și se va naște un gen literar numit literatura telegrafică (‘telegraphic literature’). Termenul îi este atribuit lui William John Johnston, un fost telegrafist la Western Union, care devenise editor al jurnalelor ‘Operator’ și ‘Electrical World’. În cadrul acestora începuse să publice literatură scrisa de operatorii de telegrafie, care în majoritatea lor erau operatoare. Printre titlurile și autoarele populare în epocă: romanul ‘Wired Love’ de Ella Cheever Thayer și colecțiile de povestiri ‘Playing with Fire’ de Lida Churchill și ‘Wooing by Wire’ de Josie Schofield. Publicul a fost atras de această combinație de subiecte care aduceau împreună progresele științifice și pericolele acestora, emanciparea economică și socială a femeilor și, mai ales, melodrame sentimentale. Operatoarele anonime din camerele telegrafelor deveniseră și ele eroine ale acestei literaturi. Problemele legate de anonimat par a anticipa povești pe care le savurăm în secolul XXI despre neînțelegerile și capcanele legăturilor înfiripate prin comunicările sub pseudonim, nu rareori complicate de falsurile identitare legate de gen sau vârstă.
Cine erau autoarele de succes ale acestui gen literar? Lida Churchill a fost una dintre personalitățile cele mai interesante, ca scriitoare și ca activistă socială. Printre experimentele sale literare, se află capitole scrise în cod Morse și folosirea de cuvinte trunchiate pentru transmisia telegrafică a noțiunilor și sentimentelor (o anticipare a stilului internetic care a generat expresii precum ‘lol’, ‘imo’ sau ‘me2’). După ce a părăsit meseria de telegrafistă, a devenit ziaristă și scriitoare de succes la New York și adeptă a curentului social-religios al spiritualismului, publicând câteva cărți de ‘self-improvement’. A refuzat să devină proprietară, locuind toată viață în apartamente închiriate. Nici Lida Churchill și nici Ela Cheeve Trayer nu s-au măritat, deși eroinele cărților lor trăiau povești imaginare de dragoste, pline de pasiune. Mai tragică este povestea vieții și morții lui Josie Schofield. Canadiană la origine, se transferase la New York în 1877. La scurt timp după aceea, s-a sinucis, aruncându-se în vâltoarea cascadei Niagara, nu înainte de a-i trimite logodnicului care o aștepta la Toronto o ultimă telegramă cu următorul conținut: ‘Trenurile nu se conectează. Nu pot ajunge acasă în seara asta. Înnebunesc.’ O simplă legătură de tren pierdută care declanșase sau accelerase o criză personală? Sau ceva mai important și mai simbolic, legat de statutul social câștigat prin muncă grea de aceste femei singure, de multe ori în detrimentul vieții personale, cu prețul izolării și al singurătății?
Prima linie telegrafică pe teritoriul actual al României a fost instalată în 1852, când Timișoara, devenită cu scurt timp înainte capitala provinciei imperiale austro-ungare Banatul Timişan şi Voivodina Sârbească, a fost legată de Viena. Au urmat extinderea pe traseul Viena-Timişoara-Sibiu-Alba Iulia-Cluj, finalizată în anul 1853, și linia telegrafică interurbană din Muntenia, Bucureşti – Giurgiu – Rusciuc, construită în perioada 1854-1855 și inaugurată la 10/22 martie 1855. Legătură telegrafică internațională a Principatelor cu restul Europei a fost realizată la sfârșitul anului 1855, prin inaugurarea liniei dintre Iași și Cernăuți (oraș aflat atunci sub stăpânire austro-ungară și legat deja telegrafic de Viena). Dacă literatura română nu a avut (din câte știu) o literatură telegrafică scrisa de telegrafiste, ea se poate mândri însă cu o capodoperă – schița ‘Telegrame’ a lui Ion Luca Caragiale, compusă dintr-o succesiune de mesaje telegrafice. Avem aici o perfectă stăpânire și utilizare creativă a stilului telegrafic, intrigi politice și amoroase cu savoare balcanică și expresii geniale care au intrat în tezaurul umorului românesc precum ‘se duce dracului giudețul’ sau ‘pupat toți piața endependenți’. Mai puțină melodramă și mai multa farsă. “Que voulez-vous, nous sommes ici aux portes de l’Orient, où tout est pris à la légère… „ cum zice citatul lui Raymond Poincaré, folosit ca motto de celălalt Caragiale.
(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)