Care sunt frontierele genurilor literare și cinematografice? Dar cele dintre ‘cultura înaltă’ (traducând literal arogantul Hochkultur din limba germană) și cultura populară? Unul dintre exemplele cele mai interesante într-o asemenea dezbatere mi-a fost reamintit de vizionarea filmului ‘Slaughterhouse-Five’ (‘Abatorul cinci’), ecranizare destul de fidelă, realizată în 1972, a romanului cu același titlu al lui Kurt Vonnegut, apărut în 1969. Considerat astăzi drept unul dintre cei mai importanți scriitori americani ai celei de-a doua jumătăți a secolului 20, Kurt Vonnegut (1922 – 2007) a întreținut de-a lungul vieții sale cu genul science-fiction o relație dintr-acelea pe care americanii le numesc ‘love-hate relationship’ – o legătură de dragoste amestecată cu ură.
Primele două decenii ale carierei literare a lui Kurt Vonnegut au fost strâns legate de genul anticipației. A publicat povestiri în revistele genului, a fost prieten cu mulți dintre autorii reputați de science-fiction, și primele sale romane au o tematică care depășește sfera influențelor și pot fi considerate aparținând genului. Romanul său de debut din 1952, ‘Player Piano’ (‘Pianul mecanic’), este o distopie plasată în timp după cel de-al Treilea Război Mondial, care descrie o lume în care roboții au înlocuit munca umană. ‘The Sirens of Titan’ (‘Sirenele din Titan’) din 1959 descrie o invazie extra-terestră a planetei noastre și introduce planeta Tralfamadore cu civilizația sa de roboți sau poate de hibrizi, pe care îi vom reîntâlni în ‘Slaughterhouse-five’. În povestirea ‘Harrison Bergeron’, publicată în 1961, Vonnegut imaginează un alt fel de distopie, cea a unei societăți ultra-egalitariste, în care cei puternici trebuie să folosească mașinării de atenuare a puterii și cei frumoși trebuie să creeze iluzia urâțirii pentru a nu ieși din limitele normelor obligatorii impuse prin lege. Și totuși, de la un moment încolo, Kurt Vonnegut a început să se distanțeze de science-fiction, a respins cu înverșunare încadrarea sa ca scriitor al genului și și-a și teoretizat în 1965 distanțarea într-un eseu care poartă exact titlul ‘Science Fiction’. Aici, scriitorul face o distincție clară între SF ‘de nivel jos’ și SF ‘de calitate înaltă’, și critică înverșunat prima categorie, in care consideră că s-ar încadra majoritatea producției genului. Cei care i-au răspuns, cititori și fani ai genului, au observat rapid că Vonnegut pare să se refere la maculatura populară produsă cu decenii in urmă, ignorând aproape total creațiile literare de calitate, inclusiv pe a sa.
Auto-distanțarea de SF nu a prevenit categorisirea romanului său cel mai cunoscut, apărut în prima ediție în 1969, ‘Slaughterhouse-five’ ca aparținând genului. A fost chiar unul dintre candidații la premiile anuale Nebula și Hugo ale literaturii SF, pierzând ambele competiții în favoarea romanului ‘The Left Hand of Darkness’ (‘Mâna stângă a întunericului’) al scriitoarei Ursula K. Le Guin. Cartea sa este astăzi inclusă cam în orice clasament al celor mai importante romane americane scrise și publicate în secolul 20. Ea a reprezentat și o turnură în cariera literară a lui Vonnegut consacrându-l ca pe unul dintre scriitorii contemporani importanți ai Americii, după ce lipsa de succes îl făcuse la un moment dat să ia chiar în considerare abandonarea scrisului. În limba română, cartea a apărut în 1983, în colecția Globus a editurii Univers, în traducerea Rodicăi Mihăilă, fiind republicată după 1990 de editurile ART și Polirom.
Cu ‘Slaughterhouse-five’ Kurt Vonnegut reușește să surmonteze o traumă personală. Până la un anumit moment, cartea este autobiografică. Vonnegut se înrolase în armata americană în 1943 și fusese trimis să lupte pe frontul european. În decembrie 1944, unitatea din care făcea parte a participat la bătălia de la Bulge (Ardeni), ultima mare contraofensivă germană în al doilea război mondial. În primele zile ale acestei acțiuni militare, germanii au înregistrat succese, încercuind și distrugând un număr de unități aliate, în special americane. Vonnegut a fost făcut prizonier și, după câteva săptămâni, a ajuns la Dresda. A supraviețuit bombardamentului aliat din 13-15 februarie 1945, care a transformat centrul orașului într-o ruină, bombardament în care au pierit în jur de 25 de mii de oameni, și în zilele următoare a fost obligat, împreună cu alți prizonieri, să participe la operațiunile de căutare și recuperare a cadavrelor de sub ruine. În această perioadă a fost găzduit într-un abator, iar bombardamentului i-a supraviețuit ascuns într-un frigider de carne, într-un subsol. Este exact ceea ce se i se întâmplă în carte personajului principal, Billy Pilgrim. Una dintre lecturile posibile ale cărții este ca un proces de recuperare post-traumatică a unui tânăr trecut prin experiența grozăviilor războiului, rămas cu oroare față de violență și cu o permanentă neliniște și lipsă de adaptare la realitățile din jurul său. Desigur, de aici încolo, experiențele scriitorului și ale eroului său sunt diferite. Vonnegut imaginează pentru personajul lui trăiri extreme: capacitatea de a prevedea viitorul, răpirea de către extratereștrii, care îl transportă pe planetă Tralfamadore ai cărei locuitori trăiesc într-o lume cu patru dimensiuni, un spațiu einsteinian extins, în care timpul, devenit o dimensiune, poate fi parcurs în ambele direcții, anulând cauzalitatea și determinismul istoric pe care le cunoaștem în lumea noastră, cu scurgerea ei ireversibilă a timpului. Interpretările acestui univers care permite eroului salturi în timp controlate doar de propriile gânduri și emoții sunt și ele multiple. Aparține cartea genului SF cum o consideră mulți comentatori? Sau, mai degrabă, este unul dintre produsele cele mai sublimate ale unei contra-culturi, combinând anarhia literară cu protestul social, în deceniul care a schimbat fața Americii?
Ecranizarea romanului a fost lansată în 1972. A fost prezentată la Festivalul de la Cannes, unde a obținut Premiul Juriului. Regia aparține lui George Roy Hill, un regizor cunoscut, dar care nu a reușit să devină unul dintre marile nume ale Hollywood-ului, poate și datorită faptului că era adeptul unui stil perfecționist din punct de vedere al tehnicii cinematografice, dar fără o personalizare stilistică evidentă din partea regizorului. Comercial, filmul nu a prea reușit, deși în cariera lui Hill el apare între cele două mari succese ale sale ‘Butch Cassidy & The Sundance Kid’ și ‘The Sting’, ambele avându-i ca protagoniști pe Paul Newman și Robert Redford. ‘Slaughterhouse-five’ are o distribuție mai puțin ilustră. În rolul principal Hill l-a distribuit pe Michael Sacks, actor debutant care, la data lansării filmului, avea doar 24 de ani. Destul de fidel romanului, filmul excelează în tranzițiile dinamice în timp ale personajului principal, care reușesc să creeze în final senzația anulării determinismului și a monotoniei timpului. Exclude un spațiu Einstein în patru dimensiuni conceptul de cauzalitate? Asta doar dacă îl generalizăm, considerând axa timpului ca pe o extindere a axelor geometrice, permițând călătoria fără restricții în timp. Nu găsim însă în cele publicate de Einstein nicio aluzie la o astfel de generalizare. Astăzi, majoritatea teoriilor care extind teoria relativității generalizate, acceptă o curbură a conceptului spațiu-timp care, la extrem, ar putea permite bucle temporale, cu condiția să putem acumula energie în cantitate practic infinită. Un fenomen asemănător cu simularea imponderabilității într-un zbor la mare altitudine. Cvasi-imponderabilitate pentru perioade scurte de timp. Imponderabilitatea adevărată poate fi însă atinsă doar la ieșirea reală în spațiu. La fel, călătoria în timp într-un spațiu cu patru dimensiuni ar fi posibilă doar dacă atingem viteza luminii. Desigur, pentru civilizația de pe planeta Tralfamadore din cartea lui Vonnegut, asta nu este o problemă.
Detaliile științifice sunt într-adevăr absolut secundare și aproape absente din carte și film. Avem de-a face cu o metaforă în care universul nostru este doar unul dintr-un număr infinit de universuri existente sau posibile, între care doar reprezentanții unei civilizații avansate ar putea fi aflat secretul călătoriilor. Pământenii nici măcar nu-i pot vedea pe aceștia – ei pe noi însă, da. Cei care pot călători într-un univers în care o dimensiune nu ne este accesibilă sunt pentru noi, în efemera noastră clipă prezentă, eventual doar niște fantome. Problemele filosofice pe care le aduce în discuție această abordare pun sub semnul întrebării concepte cum ar fi destinul sau determinismul dialectic și istoric. Vonnegut se definea ca fiind un ateist umanist, a și fost de altfel președinte de onoare al Asociației Umaniste Americane. Detesta religia organizată și tagma predicatorilor de televiziune, arătând exemplele negative ale violenței și războaielor care au avut în istorie ca sursă fanatismul religios. Și totuși, cărțile sale, inclusiv ‘Slaughterhouse-five’, pot fi interpretate și drept comentarii ale unor concepte de bază ale creștinismului, cum ar fi compasiunea sau egalitatea tuturor ființelor într-o lume cu posibilități infinite. Personajul său central se declară ateu, dar numele sau este Billy Pilgrim, iar peregrinările sale sunt căutări ale unui sens al vieții, dincolo de care se ascunde o altă arhitectură a universului decât cea cunoscută și acceptată. ‘Slaughterhouse-five’ este o dovadă că, atunci când avem de-a face cu o creație artistică autentică, categorisirile sunt futile și arbitrare. Oricărui gen am decide că îi aparțin cartea sau filmul, din orice perspectivă le-am aborda, avem de-a face cu creații artistice încărcate cu semnificații și emoții.