V-ați întrebat vreodată care este originea citatului plin de avânt ‘The sky’s the limit’ / ‘Frontiera (sau limita) este în cer’? Eram destul de convins că sursa este vreo cuvântare inspirată a lui John Kennedy sau a altui președinte american, dar originile expresiei sunt mai vechi. Nu chiar atât de vechi însă cum susțin cei care i-o atribuie lui Cervantes, bazându-se pe traducerile englezești timpurii ale lui ‘Don Quijote’, din secolul al XV-lea. Originalul spaniol al capodoperei lui Cervantes nu include însă această frază, și nici altele atribuite – greșit, se pare – tot lui, ca ‘a pune toate ouăle în același coș’. Prima utilizare documentată a expresiei datează de la sfârșitul secolului al XIX-lea, când un reportaj în ziarul american ‘The Stevens Point Daily Jounal’ se referea la plafonarea (sau neplafonarea) mizelor jocurilor de cărți: ‘Limita este cerul, până când se ajunge la 50 de mii de dolari’! A fost apoi preluată, cu sensul pe care îl atribuim astăzi, de ziarul new-yorkez ‘The Siracuse Herald’, în septembrie 1911, pentru a descrie progresele aviației aflate în faza sa eroică, și reluată de titlul unui film din 1943 cu Fred Astaire, care juca rolul unui aviator într-o faimoasă escadrilă luptând în al Doilea Război Mondial.
Ocazia de a descoperi aceasta istorie a fost una dintre știrile recente legată – inevitabil, în aceste zile – de războiul cauzat de invadarea Ucrainei de către Rusia și de sancțiunile pe care Statele Unite, statele Uniunii Europene și aliații lor din restul lumii le-au inițiat contra Rusiei. Unul dintre domeniile care va fi serios afectat, dar despre care se vorbește mai puțin, este cel al cooperării în domeniul lansării rachetelor și al explorării spațiale. Unde se află – în ceruri, în cosmos – limita boicoturilor și a sancțiunilor? Este un fapt cunoscut că, în ultimele decenii, o mare parte dintre lansările expedițiilor în spațiu, inclusiv ale celor americane și europene a fost făcută de la cosmodromul din Baikonur, aflat în Kazahstan, dar controlat de Rusia. Situația este în schimbare datorită noilor generații de rachete americane (ale lui SpaceX, și nu numai), însă un număr de proiecte cu lansări în acest an și în anii următori încă sunt contractate și planificate. În ce măsură sancțiunile împotriva firmelor de stat rusești vor afecta Roscosmos, corporația guvernamentală a Rusiei? Un exemplu este a doua fază a misiunii ExoMars a Agenției Spațiale Europene (ESA) care este planificată să fie lansată în septembrie spre Marte, de la Baikonur. Dacă aceasta dată este pierdută, următoarea ocazie când planetele vor fi aliniate pentru o traiectorie optimală va fi doar cu 26 de luni mai târziu. Roscosmos, la rândul ei, a retras pe 26 februarie personalul de la cea mai mare bază spațială europeană, cea de la Kourou din Guiana Franceză, de unde erau lansate rachete Soyuz. Această acțiune pune sub semnul întrebării continuarea unor programe cum sunt sistemul de geo-poziționare Galileo și observatorul spațial Copernicus. Ce se întâmplă însă cu stația spațială internațională (ISS)? La bordul acesteia se află în prezent doi cosmonauți ruși, patru astronauți americani și unul european. Traiectoria de zbor trece peste Ucraina bombardată și în flăcări. La bord, cel puțin după afirmațiile celor de la NASA, ‘bussiness as usual’. Pe 18 martie, este programat un schimb de echipaje, cu trei cosmonauți ruși lansați de la Baikonur, în timp ce doi ruși și un american din echipajul actual se vor întoarce aterizând tot în Kazahstan. Paisprezece țări colaborează, asigurând buna funcționare a stației internaționale, și probabil că această colaborare va continua, cu restricții, până la finalul misiunilor. Programele viitoare sunt însă în re-evaluare. Cortina de Fier care coboară din nou în Europa pare să se extindă în spațiul cosmic. Deodată, toate programele întocmite în spirit de cooperare în ultimii 20 sau 30 de ani se află sub semnul întrebării. Prezența și progresele Chinei, a treia putere spațială în prezent, ale cărei programe sunt în majoritate independente, complică și mai mult situația.
Proiectele de explorare spațială reprezintă doar o parte dintre programele științifice care vor fi serios afectate de războiul din Ucraina și de sancțiunile internaționale îndreptate contra Rusiei. Colaborarea pe termen lung dintre Rusia și laboratoarele de fizică pentru particulele CERN de lângă Geneva sunt și ele în parte sistate, ceea ce pare logic ținând cont de faptul că fizica particulelor își găsește din ce în ce mai multe aplicații în domenii militare și industriale strategice. Sub semnul întrebării se afla și proiectul ITER, de construire a unui reactor de fuziune atomică cu tehnologie rusească, în sudul Franței, proiect contestat deja de mulți din cauza întârzierilor semnificative față de planurile de construcție. Și dacă este vorba despre energie nucleară, este de observat că Ucraina se află pe locul doi în clasamentul rezervelor de uraniu între țările Europei continentale după… Rusia. Miza conflictului este, fără îndoială, și economică. Universitățile din Germania și Massachusetts Institute of Technology (MIT) au anunțat că vor pune capăt tuturor programelor de cooperare științifică cu instituțiile academice rusești, inclusiv cu Institutul Skolkovo de Știință și Tehnologie din Rusia. Aici apar însă și semne de întrebare. Ce se întâmplă, de exemplu, cu studenții și cu doctoranzii ruși aflați la studii în universitățile din Europa sau America de Nord? Este util, este corect, este uman ca studiile și activitățile acestora să fie sistate și să fie trimiși acasă? Îmi pun aceeași întrebare în legătură cu activități științifice din alte domenii. Este firesc ca lingviștii din Rusia să fie excluși de la un congres de slavistică? NU – este vorba despre cercetători individuali, care pot avea opinii politice diverse, chiar opuse regimului, vor zice mulți. DA – să ne amintim că rusificarea lingvistică a fost folosită ca armă culturală și politică de imperialismul rus și sovietic, vor zice alții. Întrebarea este similară cu aceea legată de boicotarea artiștilor individuali ruși sau de condiționarea participării lor în evenimente culturale de declarații publice de disociere față de politicile Rusiei lui Putin, sau chiar scoaterea din programele concertelor a compozitorilor ruși de către unele orchestre simfonice. Astfel de măsuri nu numai că sunt excesive și oglindesc exact tacticile totalitare atribuite regimului lui Putin, dar se pot dovedi contraproductive, lovind, la fel ca propusele restricționări ale accesului la Internet, tocmai pe oponenții regimului, pe cei care au nevoie acum mai mult decât oricând de comunicare și de cultură.
Tensiunile ideologice și propunerile de sancțiuni își arată efectele și în organizațiile internaționale de standardizare din domeniul Internetului și al comunicațiilor în care activez. Am participat recent la o conferință virtuală de coordonare între organizația care standardizează tehnologia Internetului – Internet Engineering Task Force (IETF) – și organizația răspunzătoare de standardele rețelelor locale (wi-fi între altele), Institute of Electrical and Electronics Engineers (IEEE 802). Ambele organizații au conferințe planificate pentru luna martie, dar situațiile lor sunt diferite. Există și diferențe între strategiile Rusiei și Chinei, în organizațiile de standardizare. Pornită cu un avantaj tehnologic și de tradiție academică în anii ’90, Rusia nu a continuat cu activități susținute în deceniile următoare. Unii dintre cei mai buni experți ruși au plecat în Occident, unii dintre ei devenind nume cunoscute în domeniul tehnologiei și antreprenori de succes. China, în schimb, prin firmele chineze particulare de tehnologie sau furnizori de servicii de comunicație, dar și prin universitățile sale de prestigiu, a cucerit treptat, mai ales după anul 2000, influență și poziții de conducere în multe instituții internaționale de standardizare. Secretarul General al biroului de standardizare internațională a telecomunicațiilor (ITU-T) este chinez. Experți chinezi se află și în echipele de conducere ale altor organizații. În prezent, aproape 40% din numărul de membri contributori individuali în domenii cum sunt comunicațiile wifi sunt din China. Restricțiile de călătorie internaționale impuse de guvernul chinez, urmând o politică strictă de izolare ‘zero covid’, au determinat organizația IEEE 802 să continue să se întâlnească și în acest an în mod virtual. Spre deosebire de aceasta, organizația IETF a desemnat sesiunea care va avea loc în martie 2022 ca o sesiune hibridă. Cine dorește, cine are permisiunea și suportul financiar al companiei pentru care lucrează și poate călători internațional are posibilitatea să participe în persoană la congresul cu numărul 113, care se va desfășură la Viena. În același timp, cei care nu pot sau nu vor încă să riște o participare on-site vor avea posibilitatea unei participări virtuale, folosind tehnologiile de tele-conferință, o parte dintre ele, de altfel, concepute și puse în aplicare pentru prima data în cadrul IETF. Nu am auzit până acum vreo propunere de a exclude participarea experților din Rusia la aceste congrese, dar restricțiile de călătorie dintre Rusia și Europa, pe de-o parte, și cenzurarea accesului cetățenilor ruși la Internet de către guvernul lor fac această participare practic imposibilă, și on-site și virtual.
Dintre domeniile noi care vor fi discutate la sesiunile din martie ale IEEE 802 și IETF, am reținut începutul standardizării în domeniul Wireless Body Area Networks (comunicații cu și între senzorii atașați de corpul omenesc și de îmbrăcăminte). Tehnologii existente sunt extinse în spații aplicative noi: Reliable and Available Wireless (RAW), care este o generalizare în spațiul wireless a standardelor IETF ale rețelelor deterministe (DETNET), ce furnizează servicii în timp real, cu timpi de propagare minimi și întârzieri foarte limitate. În fine, tehnologia Ethernet, prima metodă de rețele locale care a fost generalizată în calculatoarele personale în anii ’90, este propusă acum de IEEE 802.3 ca tehnologie de interconectare în automobilele electrice și hibride. Un standard în acest domeniu ar constitui un progres extraordinar pentru industria automobilistică. La fel cum, în ultimul deceniu al secolului trecut, Ethernet făcea posibilă legarea oricărui calculator la rețeaua locală, acest standard simplu și economic va permite interconectarea senzorilor, motoarelor, unităților de calcul, sistemelor de propulsie și direcție și a unităților de divertisment multimedia din automobile, ușor și firesc precum niște piese de Lego, chiar dacă sunt fabricate de vendori diferiți.
În încheiere, un episod din istoria standardizării, un domeniu care mă fascinează, deoarece combină formația mea profesională tehnică cu pasiunea pentru istorie. L-am găsit descris într-un articol semnat de Patricia Fără, de la Colegiul Clare din Cambridge, și publicat în numărul 3/2022 al revistei ‘History Today’. Dezvoltarea explozivă a transporturilor feroviare în Anglia după inventarea și punerea în fabricație a locomotivelor cu aburi dusese la o creștere a rețelei de căi ferate de la 100 de mile, în 1830, la peste 6600 de mile, în 1852. Și totuși, exista un impediment major în calea dezvoltării acestui tip de transporturi. Diferiții producători de locomotive și vagoane și companiile feroviare asociate nu căzuseră de acord nici asupra unui ecartament standard al liniilor feroviare, și nici asupra unei metode de măsurare a timpului care să permită întocmirea unui ‘mers al trenurilor’ unic. Când Turner picta faimosul sau tablou ‘Rain, Steam and Speed’, în 1844, în jur de o sută de companii administrau diferitele tronsoane feroviare britanice. Legat de timp, până la mijlocul secolului al XIX-lea, fiecare oraș englez își stabilea independent ora sa, după momentul în care se petrecea amiaza zilei în locul respectiv. Orașele engleze trebuiau aduse la aceeași oră. Regina Victoria, exasperată de faptul că trebuia să schimbe trei trenuri pentru a călători de la Londra la castelul ei din Scoția, a cerut Comisiei Regale să standardizeze ecartamentul și să impună respectarea standardului. Disputa principală s-a dus intre adepții ecartamentului îngust, conduși de constructorul George Stephenson, cel care construise prima linie publică cu trenuri acționate de locomotive cu abur, și cei ai ecartamentului mai larg, conduși de rivalul acestuia, Isambard Kingdom Brunel, care propunea linii cu ecartament mai larg. A câștigat până la urmă metoda lui Stephenson, deși experții susțineau atunci și mai susțin și astăzi că metoda lui Brunel era mai rapidă și mai confortabilă. Argumentele deciziei erau legate de siguranță (viteze mai mici, riscuri mai mici), dar mai ales de costurile relative ale introducerii generalizate a celor doua metode. Fuseseră instalate deja linii cu ecartament îngust pe o lungime de patru ori mai mare decât cele cu ecartament lat. Introducerea metodei lui Stephendon era, pur și simplu, mai ieftină. Dezbaterea publică legată de standardizare, cu aspectele ei tehnice, economice și de siguranță și confort al călătorilor a intrat în istoria științei. În Europa însă, a mai rămas o frontieră la care există decalaje de ecartament. O cunosc toți cei care au trecut vreodată cu trenul frontiera dintre țările fostei Uniuni Sovietice și restul Europei, unde trebuie schimbate osiile locomotivelor și vagoanelor pentru a adapta trenurile standardelor diferite de ecartament. Și din acest punct de vedere, frontiera fostului imperiu rus încă există.
(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)