Ce o poate determina pe o regizoare franceză cunoscută și apreciată, intrată în al optulea deceniu de viață, să realizeze pentru prima dată în cariera sa un film în limba engleză, explorând un gen cinematografic – science-fiction – inedit pentru ea? Întrebarea aceasta mi-a fost stârnită de vizionarea filmului ‘High Life’, lansat pe ecrane în 2018 și regizat de Claire Denis, avându-i în rolurile principale pe Juliette Binoche, deținătoare a unui premiu Oscar pentru rolul din ‘The English Patient’, actriță care apare în multe dintre filmele regizoarei, și pe englezul Robert Pattinson, unul dintre actorii cei mai în vogă și mai bine plătiți din lume la ora actuală, protagonist printre altele al filmelor ‘Cosmopolis’ al lui David Cronenberg. ‘The Lighthouse’, în care îl are ca partener pe Willem Dafoe, și ‘Tenet’ al lui Christopher Nolan. Este un film de anticipație cu o temă și o atmosferă sumbre, care pune întrebări despre prezentul și viitorul speciei umane, dar care, după cum vom vedea, nu este lipsit de legătură cu restul creației regizoarei franceze.
Cine este Claire Denis? S-a născut în 1946 și a petrecut primii 12 ani de viață în coloniile imperiului francez în destrămare, însoțindu-l pe tatăl său, funcționar în administrația franceză, în țări ca Burkina Faso, Senegal, Somalia Franceză și Camerun. Întoarsă în Franța în pragul adolescenței, s-a confruntat și cu adaptarea dificilă la viața în metropolă, și cu poliomielita care a lovit-o în aceeași perioadă. Urmările aveau să se vadă în filmele ei de mai târziu. Multe dintre personajele sale se află la periferia societății și marginalizarea lor are substraturi psihologice și sociale. Impactul istoric al colonialismului și urmările acestuia în țările Africii vor reveni ca una dintre temele dominante ale filmelor sale. După ce a fost asistenta lui Wim Wenders în două dintre filmele celebre ale acestuia, ‘Paris, Texas’ (1984) și ‘Wings of Desire’ (1987), Claire Denis debutat ca regizoare în 1988 cu ‘Chocolat’, o meditație auto-biografică despre efectele colonialismului, film selectat pentru Festivalul de la Cannes și bine primit de critică și de public. Dintre filmele sale cele mai apreciate menționez ‘Beau travail’ din 1999, cu Denis Lavant în rolul principal al unui fost ofițer al Legiunii Străine amintindu-și perioada sa de serviciu în Africa, și ’35 ruhms’ din 2008, care descrie relația complicată dintre un tată și o fiică, care este una dintre temele secundare și în filmul său cel mai recent.
‘High Life’ este un proiect pe care Claire Denis l-a gândit vreme de un deceniu și jumătate. Ideea unui film în genul ‘călătorie spațială’ o preocupa de multă vreme și scrisese deja un prim scenariu pe care îl păstra în sertarul planurilor de viitor. Îl scrisese în limba engleză, deoarece, după cum mărturisea, nu își putea imagina că în spațiu se vorbește o altă limbă decât engleza, poate rusa sau chineza, dar ea nu stăpânește aceste limbi. Cineastă foarte atentă la detalii, și-a completat documentarea cu o vizită la Köln, la centrul de antrenament al astronauților al Agenției Spațiale Europene, și cu dialoguri cu fizicianul francez, expert în găuri negre, Aurelien Barreau. Împreună cu el, a definitivat concepția unei călătorii în spațiu, având ca scop extragerea de energie dintr-o gaură neagră, una dintre acele zone ale Universului prezise de Teoria relativității generale, o regiune a spațiului-timp cu o masă suficient de compactă în care gravitația este atât de puternică încât nimic – nici particule sau radiații electromagnetice precum lumina – nu poate scăpa din ea. Scenariul a fost apoi împărtășit cu scriitoarea engleză Zadie Smith (autoarea romanelor de mare succes ‘White Teeth’, ‘The Autograph Man’, ‘On Beauty’) și cu soțul acesteia Nick Laird, alături de care a scris o nouă versiune a scenariului. Diferențele de concepții creative au dus la destrămarea echipei și abandonarea, din nou, pentru o perioadă, a proiectului. Reînnoirea acestuia s-a produs doar după ce Claire Denis a văzut la Paris, la Fundația Louis Vuitton, expoziția artistului danez-islandez Olafur Eliasson, și în special instalația ‘Contact’, despre care a realizat în 2014 un film de scurt metraj. O parte din concepția vizuală a filmului, inclusiv finalul, au început să se clarifice în imaginația regizoarei. Eliasson avea să devină autorul scenografiei din ‘High Life’.
Acțiunea filmului se petrece pe o imensă navă spațială care arată ca un imens paralelipiped traversând Cosmosul, o formă geometrică în spațiu care este departe de spectaculoasele siluete aerodinamice din superproducțiile hollywoodiene. Tânărul Monte (Robert Pattinson) și fiica sa, Willow, în vârstă de câteva luni, sunt singurii supraviețuitori ai unor evenimente tragice, reconstituite din amintirile eroului. Misiunea spațială nu era compusă nici din eroi și nici din voluntari. Pericolele implicate de accelerația până la 99% din viteza luminii și decelerația la apropierea de gaura neagră făceau ca misiunea să fie foarte riscantă, iar paradoxul temporal care duce la comprimarea timpului pentru cei care călătoresc la viteze mari rezultă într-un drum, în fapt, fără întoarcere. Doar rapoartele periodice trimise înapoi spre Pământ informau locuitorii planetei rămași în urmă despre soarta și eventuala reușită, dar cel mai probabil, despre sfârșitul tragic al misiunii. Pasagerii erau cu toții condamnați la moarte pentru crime terestre care își răscumpărau o libertate iluzorie prin participarea la expediție. Trăiau într-o comunitate unită prin dorința de supraviețuire, după reguli stricte, și nu de puține ori bizare. Conducătoarea în fapt a expediției este enigmatica savantă Dr. Dibs (Juliette Binoche) care le interzice pasagerilor relațiile sexuale, dar experimentează pe ei posibilitatea inseminării artificiale în condițiile călătoriei în spațiu. Willow este rezultatul succesului acestor experiențe, în timp ce toți ceilalți pasageri ai expediției mor în împrejurări mai mult sau mai puțin violente. Experimentul lui Dr. Dibs a reușit, dar tatăl și fiica fiind singurii supraviețuitori, o eventuală continuare a acestei specii s-ar baza pe un alt păcat primordial – incestul. Spre final, cei doi eroi supraviețuitori, Monte și Willow, ajunsă acum la vârsta adolescenței, se apropie de gaura neagră. Decizia de a risca totul pentru a cunoaște adevărul din spatele necunoscutului le aparține. Gestul final este eroic, el transcende și răscumpără trecutul violent al eroului și caracterul sinucigaș al misiunii. Care va fi soarta lui Monte și Willow? Vor fi distruși de uriașa concentrare de masă cosmică? Poate că, de fapt, muriseră de mult? Sau poate vor fi transformați în altceva, într-o formă a materiei a cărei înțelegere ne este încă necunoscută?
Titlul ‘High Life’ – pe care nu l-am găsit explicat nicăieri, fiind în mod înțelept lăsat de autoarea Claire Denis deschis interpretărilor – ar putea face aluzie la această nouă stare, dincolo de limitele cunoașterii noastre și a duratei filmului. În definitiv, în doctrina creștină, Iisus a trebuit să moară pentru ca omenirea să dobândească șansa salvării sufletelor. Sau, poate, este vorba despre o ironică aluzie la formele superioare de viață din adâncurile Universului, cele care sunt fabricate din material eroic doar în filmele comerciale, dar care în realitate îmbracă sau vor îmbrăca forme diverse, unele banale, altele sumbre, ca în aceasta poveste spațială cu nuanțe de ‘horror’. Într-una dintre scenele de la începutul filmului, Monte o învață pe micuța Willow semnificația cuvântului ‘tabu’. Aluzia are sens dublu. Micro-universul comunității de delicvenți trimiși într-o misiune cvasi-sinucigașă pentru a dezlega tainele energiei Universului încalcă multe dintre tabuurile posibile ale relațiilor interumane. La fel procedează însă și scenarista și regizoarea Claire Denis. Filmul ei nu seamănă cu niciuna dintre marile odisee spațiale imaginate pe ecrane în ultima jumătate de secol de istorie a cinematografiei. Viziunea nu este neapărat pesimistă, căci finalul recuperează moral eroii, este însă fundamental diferită. Istoria omenirii nu este și nu va fi liniară, așa cum și linia narativă a filmului se contorsionează în timp. Concepția vizuală este complet diferită de cea a multor altor filme de gen, un fel de anticipație cu tente retro. Lipsesc pereții imaculați, suprafețele bine șlefuite, ușile glisante sau dispozitivele de teleportare. Costumele de plimbări spațiale ale astronauților sunt uzate de atâta folosință și nu au trecut de mult pe la spălătorie. Tehnologia nu prea o interesează pe regizoare, chiar și ecranele de control ale navei spațiale sunt descrise ca banale ecrane textuale, lipsite de interfețe grafice. O seră imensă asigură aprovizionarea călătorilor cu produse vegetale proaspete, dar vegetație înseamnă apă și pământ și murdărie. Atmosfera filmului este departe de a fi antiseptică și, precum în alte filme ale lui Claire Denis, fluidele corpului joacă un rol important. În fine, viziunea finală, creată de imaginația lui Olafur Eliasson, este consistentă cu ansamblul operei artistului din nordul Europei, și va rămâne multă vreme întipărită în memoria spectatorilor. La un an după lansarea pe ecrane a filmului, în aprilie 2019, rețeaua de telescoape terestre Event Horizon Telescope, a dat publicității primele fotografii sintetizate ale unor găuri negre. Asemănarea cu viziunea lui Eliasson este uluitoare. Arta a anticipat în acest domeniu știința.
În articolul meu de săptămâna trecută, discutam un alt film al genului science-fiction, ‘A.I. – Artificial Intelligence’, un film conceput de Stanley Kubrick și realizat de Steven Spielberg. ‘High Life’ al lui Claire Denis se apropie mai mult de stilul lui Kubrick și de atmosfera filmelor sale. Filmarea este aproape documentară, dar ne aflăm parcă într-o buclă temporală. Spectatorului i se prezintă pe rând o succesiune de momente care șochează, stimulează intelectual, stârnesc empatie sau groază, insinuează, erotic, revoltă prin violență naturalistă. Scurgerea timpului, implicând monotonia și repetivitatea trăite de pasagerii expedițiilor spațiale, și abordarea care îl face pe spectator să oscileze permanent între senzațiile de oprire a timpului, de vis sau de explorare a memoriei amintesc și ele filmele lui Kubrick. Doar finalul ne confruntă cu o doză de naivitate și de speranță care îl amintesc pe Spielberg. Nu este un film ușor nici măcar pentru pasionații genului science-fiction, dar este un film care merită efortul și riscul vizionării.
(Articolul a apărut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)