Nu știu alții cum sunt, dar pentru mine, una dintre amintirile copilăriei cele mai bine întipărite în memorie rămâne cea prilejuită de vizitele la Muzeul de Istoria Naturală ‘Grigore Antipa’ din București. Dintre toate imaginile de atunci, cea mai pregnantă rămâne cea a scheletului uriaș care reprezenta atunci, ca și astăzi, punctul de atracție principal și exponatul, poate, cel mai valoros. Muzeul de astăzi este continuatorul Muzeului Zoologic inaugurat la 24 mai 1908 de regele Carol I, care la rândul său reprezenta continuarea activității muzeistice și de cercetare științifică în domeniul științelor naturale a Muzeului Național înființat la 3 noiembrie 1834, din iniţiativa marelui ban Mihalache Ghica, fratele prinţului domnitor Alexandru Ghica. Nu sunt adeptul divagațiilor protocroniste, dar în ceea ce privește paleontologia, activitatea desfășurată pe teritoriul României încă de la mijlocul secolului al 19-lea este cu totul remarcabilă. România a fost una dintre primele țări ale lumii cuprinsă de fascinația animalelor gigantice care au pășit cândva pe suprafața Pământului. Scheletul uriaș care mă fascina în copilărie era al unui Deinotherium Gigantissimum, și fusese descoperit în anul 1890, la Mânzaţi, pe Valea Bârladului, de către Gregoriu Ştefănescu, unul dintre primii savanți români în domeniile geologiei și paleontologiei. Nu era al unui dinozaur, ci al unui mamut ‘tânăr’ în vârstă ‘doar’ de vreo 2 milioane de ani, un unchi îndepărtat al elefanților de astăzi, probabil cel mai reprezentativ exemplar din lume al speciei sale păstrat în întregime.
Inspirată de Muzeul American de Istorie Naturală din New York, al cărui corp principal a fost construit între 1869 și 1877, clădirea muzeului bucureștean de pe șoseaua Kiseleff numărul 1 a fost construită după indicațiile lui Grigore Antipa de către inginerul Mihail Rocco, fațada fiind proiectată de arhitectul Grigore Cerchez. Clădirea a fost special concepută pentru a adăposti scheletul lui Deinotherium Gigantissimum. Avariată la cutremurul din 1977, clădirea a fost refăcută și muzeul a parcurs o perioadă de renovare și reorganizare, redeschizându-se în 2011. De atunci, instituția a găzduit câteva expoziții temporare importante, dintre care două dedicate temei dinozaurilor, expoziții care au atras mulțimi de copii, părinți, elevi și grupuri organizate din școli. În fiecare an, în noaptea porților deschise ale muzeelor, din mijlocul lunii mai, Muzeul Grigore Antipa bate recorduri și se situează pe primele locuri în ceea ce privește numărul de vizitatori. Fascinația pentru istorie naturală, în general, și pentru paleontologie, în special, s-a amplificat din vremea copilăriei mele. Dinozaurii sunt la loc de cinste între jucăriile preferate ale nepoților mei.
Renașterea interesului, din ultimii 30 de ani, pentru studiul dinozaurilor se datorează în nu mică măsură romanului ‘Parcul Jurasic’ al lui Michael Chrichton, publicat în 1990, și urmării sale ‘Lumea pierdută’, publicată în 1995, precum și seriei de filme inspirate de acestea, produse începând cu anul 1993, din care primele două au fost regizate de Steven Spielberg. În viziunea distopică a romancierului american, rămășițe de ADN ale dinozaurilor păstrate în depozite de chihlimbar sunt reconstituite în scopul de a readuce la viață dinozaurii într-un uriaș parc tematic care atrage hoarde de vizitatori. Precum multe alte experimente (cel puțin în cărți și filme) care deviază de la scopurile științifice pentru a genera profituri, și acesta va avea urmări catastrofale. Cu toate resursele investite în sisteme de supraveghere și în pofida încercării de a prevedea toate scenariile posibile, comportamentul dinozaurilor readuși la existență în condiții care nu sunt exact cele în care trăiau în perioada în care dominau Pământul va avea urmări catastrofale. Michael Crichton era un sceptic în ceea ce privește capacitatea omenirii de a controla energiile dezlănțuite de avansurile prea spectaculoase ale științei și cărțile sale cu această temă pot fi considerate ca un avertisment privind pericolele aroganței omenirii și încrederii exagerate în posibilitățile științei. Dinozaurii săi sunt echivalentul creației doctorului Frankenstein. Scăpați de sub controlul uman, ei se întorc împotriva creatorilor. Paradoxal, sau poate nu, povestea lui Crichton, care include o critică a culturii populare, inclusiv a parcurilor tematice, s-a transformat într-o serie de filme care au din ce în ce mai mult tentă de divertisment, și care a generat … parcuri tematice care reiau și amplifică aventura.
Succesul fenomenal al ‘Parcului Jurasic’, al celorlalte cărți și al filmelor pe care le-au inspirat nu trebuie să ne facă să uităm că au existat predecesori în istoria literaturii și a cinematografiei. Eroii din ‘Călătorie spre centrul Pământului’ a lui Jules Verne, apărută în 1864, întâlneau în drumul lor în adâncurile planetei animale preistorice, cum ar fi plesiozauri și pterozauri. Tehnic, ei nu sunt exact dinozauri, dar acestea sunt detalii. Verne a fost urmat în 1912 de Arthur Conan Doyle care, pe lângă romanele avându-l ca erou pe Sherlock Holmes, a fost și autor de science-fiction. Profesorul Challenger, eroul cărții ‘Lumea pierdută’, descoperă în America de Sud o zonă în care animale preistorice, inclusiv patru specii de dinozauri, au supraviețuit izolate vreme de milioane de ani, alături de oameni-maimuță și alte creaturi mai mult sau mai puțin fantastice. Un pasionat al dinozaurilor a fost și Ray Bradbury și, dacă veți căuta poveștile sale cu dinozauri și le veți citi, veți avea parte de o adevărată delectare. Genul continuă să procure lecturi pasionante până în ziua de astăzi, dar în paralel progresele științei suscită neliniști și întrebări. Oare ingineria genetică modernă și procedeele de resuscitare a speciilor dispărute bazate pe cunoașterea structurii ADN fac posibil scenariul descris în ‘Parcul Jurasic’? Răspunsul oamenilor de știință este în acest moment un categoric ‘nu’. Pentru ca o asemenea procedură să fie posibilă, inginerii geneticieni ar trebui să aibă la dispoziție o hartă exactă a structurii ADN a speciilor respective. În realitate, ADN-ul se degradează relativ rapid, timpul său de înjumătățire fiind de 521 de ani. În cele 66 de milioane de ani care au trecut de la dispariția dinozaurilor de pe suprafața Pământului, nu a mai rămas nimic lizibil sau folosibil din structura lor ADN.
Sunt multe alte aspecte, care continuă să fie studiate și dezbătute, legate de istoria dinozaurilor, categorisirea lor, modul în care trăiau, se hrăneau, interacționau unii cu alții și cu alte animale cu care împărțeau suprafața Pământului. Este o știință relativ nouă, de altfel, care datează de mai puțin de 200 de ani. Definirea dinozaurilor ca o specie distinctă și dispărută a avut loc în Anglia în prima jumătate a secolului 19, și primele reconstituiri ale acestor animale gigantice au făcut senzație la Expoziția Universală de la Londra din 1851. În ultimii ani, studiul dinozaurilor a furnizat și un interesant exemplu de dispută științifică în jurul unei teorii aparent universal acceptate ca ‘adevăr științific’, dar care deodată este contestată de o minoritate a comunității științifice. Cu toții ‘știm’, pentru că am învățat la școală și am citit în nenumărate locuri, că dinozaurii au dispărut ca urmare a unei catastrofe create de impactul unui meteorit care a lovit Pământul cu 66 de milioane de ani în urmă, la sfârșitul perioadei cretacice, ducând la schimbări radicale de climă. În urmă cu câțiva ani, câteva articole publicate în reviste științifice au argumentat că evenimentul astronomic nu a fost cauza principala a extincției. Erupțiile vulcanice din zona unde se află acum India, însoțite de mișcările tectonice care au dus la formarea lanțului munților Himalaya au constituit adevărată cauza a iernii climatice în urma căreia dinozaurii au pierit, în mare parte de foame, căci vegetația de la baza lanțului alimentar dispăruse. Argumentele erau susținute și de exemplele altor două extincții în masă (la finele perioadelor permiană și triasică, respectiv) care au fost găsite în straturile geologice ca fiind simultane unor erupții vulcanice, fără să se înregistreze vreun impact de meteorit. Disputa aceasta a durat câțiva ani și a lăsat impresia că avem de-a face cu unul dintre acele exemple de teorii infirmate prin efortul și îndrăzneala celor puțini care au avut curajul de a contesta. Un articol publicat acum câteva săptămâni în revista ‘Science’ restabilește însă prioritatea teoriei consacrate. Cercetări în straturile geologice, analize chimice și măsurători mai precise devenite posibile în ultimii ani demonstrează că erupțiile vulcanice (care au durat cam un milion de ani) au avut efect maxim cam între 400 de mii și 200 de mii de ani înainte de impactul meteoritului. Ele au dus la o încălzire globală cam de 2 grade (oarecum similară cu cea care se petrece astăzi), dar apoi temperaturile au revenit la nivelul dinainte. Dinozaurii au supraviețuit și doar impactul meteoritului a dus la fenomenele extreme și la extincție. Cauza principală a dispariției dinozaurilor a fost totuși acel meteorit.
De ce sunt dinozaurii o temă atât de fascinantă pentru omenire? Cărți de ficțiune și filme cu încasări de miliarde de dolari. Expoziții în muzee științifice și atracții în parcurile tematice. Cărți pentru copii și studii științifice. Toate se ocupă, sub o formă sau alta, dintr-un punct de vedere sau din altul, de dinozauri. Ne pasionează, desigur, dimensiunile lor, felul lor de viață și înfățișarea lor, care au dat naștere legendelor cu dragoni și pe care știința le reconstituie din ce în ce mai exact. Cred însă că mai există un motiv dintre cele mai serioase, deși poate nu toți și nu întotdeauna îl percepem în mod conștient. Dinozaurii oferă istoria unei specii care a dominat planeta noastră și pe care un eveniment cataclismic subit a transformat-o în scurtă vreme în istorie. În fosilele îngropate în straturile geologice se ascunde o istorie și un avertisment de care omenirea, o specie mai inteligentă și mai organizată social, trebuie să țină cont. Istoria, inclusiv istoria naturală, are tendința de a se repeta și de a-i pedepsi pe cei care-i ignoră lecțiile.
(Articolul a apărut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)