Voi face în această săptămână o pauză de la trecerile în revistă ale fascinantei și apăsătoarei actualități și vă voi invita la o discuție despre o ramură mai puțin cunoscută a artei, care a luat naștere și își găsește inspirația în știință, și care, la rândul său, influențează cercetarea științifică și devine una dintre uneltele sale de lucru. Este vorba despre paleoartă. Desigur, primul lucru care trebuie spus este că paleoarta nu este același lucru cu arta paleolitică, pentru care termenul mai exact ar fi, oricum, arta preistorică. Paleoarta este compusa din lucrările artistice originale, care încearcă să reconstituie și să înfățișeze viața naturală preistorică conform dovezilor științifice. În cele mai multe cazuri este vorba despre picturi și desene, dar modelele fizice tridimensionale ale animalelor sau plantelor dispărute și, mai recent, modelele grafice pe calculator pot și ele să fie considerate, la extrem, ca aparținând acestui domeniu artistic.
Paleoarta are și ea o istorie a sa, la fel de veche precum primele descoperiri și studii ale fosilelor, care au premers stabilirii disciplinei științifice a paleontologiei. Termenul a fost introdus la sfârșitul anilor 1980, de artistul american Mark Hallett, pentru arta care descrie subiecte legate de paleontologie, dar se consideră că a apărut ca o tradiție vizuală la începutul anilor 1800, în Anglia. Antecedentele sunt însă mult mai vechi. De exemplu, unii cercetători consideră că o vază corintiană pictată cândva între 560 și 540 î.Hr. prezintă o reprezentare a unui craniu fosil. Acest așa-numit „monstru din Troia”, fiara cu care s-a luptat Hercule, seamănă oarecum cu craniul girafidei Samotherium. În mod similar, unii autori au speculat că deschiderea nazală uriașă și unificată din craniul mamuților fosili ar fi putut inspira lucrări de artă antice și legenda ciclopului. Alte opere de artă din Evul Mediu târziu al Europei, care înfățișează de obicei creaturi mitice, sunt inspirate mai plauzibil de fosilele de mamifere și de reptile mari preistorice, care au fost cunoscute din această perioadă. Manualul german ‘Mundus Subterraneus’, scris de savantul Athanasius Kircher în 1678, prezintă o serie de ilustrații de oameni giganți și dragoni care ar fi putut fi inspirate de descoperirile de fosile din acea vreme, multe dintre ele provenind din cariere și peșteri. Unele dintre acestea ar fi putut fi oasele unor mamifere mari din pleistocen, găsite în aceste peșteri europene. Altele s-ar putea să fi fost bazate pe fosile mult mai vechi de plesiozauri, despre care se crede că au generat imaginea dragonului din această carte, care se îndepărtează considerabil de silueta clasică zveltă și ondulată a dragonilor din reprezentările precedente. Se crede că reconstituirile scheletice ale inorogului din secolul al XVIII-lea au fost inspirate de oasele de mamut și rinocer din epoca glaciară, găsite într-o peșteră de lângă Quedlinburg, în Germania de astăzi, în 1663. Aceste lucrări de artă sunt de origine incertă și ar fi putut fi create de Otto von Guericke, naturalist german, cel care a descris prima rămășiță de „unicorn” în scrierile sale, sau de Gottfried Wilhelm Leibniz, autorul care a publicat imaginea postum în 1749. Aceasta este cea mai veche ilustrare cunoscută a unui schelet fosil.
Primele exemple de creații care aparțin incontestabil domeniului paleoartei, fiind legate de cercetări științifice ale paleontologiei în formare, datează de la începutul secolului al XIX-lea. Naturalistul și profesorul francez Jean Hermann de la Strasbourg a creat în 1800 o serie de schițe bazate pe primul schelet fosil cunoscut al unui pterozaur. Acestea prezintă interpretarea de către Hermann a animalului ca mamifer zburător, cu blană și urechi mari externe. Este vorba despre desene cu peniță, schițe relativ rapide, care însoțeau notele sale despre fosile, și probabil că nu au fost niciodată destinate publicării, iar existența lor a fost descoperită doar recent, în corespondența dintre artist și anatomistul francez, baronul Georges Cuvier. Cuvier, pornind de la reconstituiri ale scheletului mamiferelor dispărute a realizat la începutul anilor 1820 restaurări cu musculatură stratificată deasupra lor, care pot fi considerate cele mai vechi exemple de ilustrații ale țesuturilor animale construite peste schelete fosile. În aceeași perioadă, mai exact începând cu 1805, în Rusia, comerciantul Roman Boltunov din Yakutsk a realizat schițe bazate pe fosile de mamut, care nu au fost, probabil, niciodată destinate publicării științifice, dar funcția lor – de a imagina aspectul unui animal ai cărui colți îi găsise în Siberia și pe care spera să-i vândă – reprezintă totuși unul dintre primele exemple de paleoartă, conform definiției de astăzi. Schițele lui Boltunov au suscitat suficient interes științific încât desenele au fost ulterior trimise la Sankt Petersburg și, în cele din urmă, au condus la organizarea unei expediții pentru excavarea și studiul restului specimenului. Arta începuse să influențeze știința.
Vizitatorii de astăzi ai liniștitului parc Crystal Palace, din sudul Londrei, pot admira, la marginea unui lac, o relicvă curioasă din expoziția care dă numele parcului: o turmă de dinozauri de beton, lenevind cu fălcile căscate, solzoși și mândri, lângă copaci. Creaturile preistorice au fost realizate de artistul Benjamin Waterhouse Hawkins în anii 1850 și sunt considerate drept primele sculpturi de dinozauri din lume. O parte dintre ele au fost realizate pentru expoziția universală din 1851, iar restul (33 în total), câțiva ani mai târziu. Consultantul științific a fost Sir Richard Owen, cel care în 1841 inventase termenul de dinozaur. Progresele paleontologiei au infirmat multe dintre ipotezele lui Owen despre cum arătau animalele preistorice, dar reperul istoric rămâne valabil.
Una dintre cărțile cele mai interesante în acest domeniu este ‘Paleoart: Visions of the Prehistoric Past’, publicată în 2017 de editura Taschen, specializată în albume de artă. Autoarea cărții este publicista americană Zoe Lescaze. Albumul acoperă un secol și jumătate de istorie a acestei discipline, între anii 1830 și 1980. Este o carte monumentală și ‘monstruoasă’ ca dimensiuni, imagini și design. Uneori, investigațiile au fost dificile și Lescaze a trebuit să scotocească prin arhive instituționale și private, unele dintre lucrări fiind publicate pentru prima dată în această carte. De exemplu, ea relatează în ‘Paleoart’ cât de multe dintre „cele mai bune lucrări ale lui Burian (artistul ceh Zdeněk Michael František Burian, 1905-1981) lâncezesc închise în depozitele muzeului” din Republica Cehă. În mod similar, dinozaurii din Londra ai lui Hawkins au fost abandonați timp de zeci de ani, după ce Crystal Palace a ars în 1936. O soartă zbuciumată au avut și lucrările cu dinozauri și alte animale preistorice create de artistul german Heinrich Harder, care decorau Acvariul din Berlin. Când Grădinii Zoologice din Berlin i s-a adăugat acvariul, în 1913, Harder a fost însărcinat să picteze picturi murale și sculpturi în relief cu creaturi dispărute. Distrus de bombardamente în 1943, acvariul a fost reconstruit, iar lucrările de paleoartă reconstituite de Hans Jochen Ihle (1919-1997, artist german considerat unul dintre cei mai remarcabili sculptori de animale din secolul XX), folosind fotografii, fragmente de plăci și planurile originale ale lui Harder. Printre ele, remarcabilul mozaic „Pteranodon” re-creat în 1982.
Printre artiștii care au lucrat în strânsă colaborare cu oamenii de știință și, prin lucrările lor, i-au influențat pe aceștia, dar au și aprins imaginația publicului larg se numără Charles R. Knight (1874-1953). Pictor american care și-a început cariera la sfârșitul secolului al XIX-lea și a atins apogeul la începutul secolului XX, Knight a lucrat îndeaproape cu oameni de știință precum Henry Fairfield Osborn și Barnum Brown, pentru a reprezenta subiectele cât mai exact posibil, având în vedere ipotezele științifice de atunci. În conformitate cu ideile lui Osborn, Knight le-a dat dinozaurilor săi membre subțiri de șopârlă, mai degrabă decât picioarele musculoase, asemănătoare unei păsări pe care le sugerau, de fapt, fosilele. Aproape orb deja, de pe când avea 30 de ani, Knight a optat pentru un stil naturalist plin de volum și mișcare, cu culori complementare, palete moi și peisaje expansive. În timpul vieții lui Knight – și pentru ceva timp după aceea –, paleoarta a rămas un domeniu destul de liber. Pictorii proveneau din medii diferite – unii erau ilustratori școliți, iar alții, amatori entuziaști. Nu toți erau neapărat preocupați de rigoarea anatomică. În anii ‘30 și ’40, artiștii europeni, precum Mathurin Méheut, au căutat romantism în preistorie, prin desene stil Art Nouveau și acuarele evocatoare, punându-le pterodactililor aripi de liliac și înzestrând dinozaurii cu gâturi lungi și elegante. Paleontologul sovietic Konstantin Konstantinovici Fliorov (un mare admiratori al lui Knight) a fentat realismul artistic forțat al artei sovietice, înfățișând lumea preistorică drept un univers de basm, plin cu dinozauri asemănători dragonilor. Cinematografia a început și ea să fie influențată, au apărut filmele cu monștri preistorici, cum ar fi King Kong, Godzilla și diferite feluri de dinozauri inventați la Hollywood. O schimbare semnificativă a modului de reprezentare a dinozaurilor a avut loc la sfârșitul anilor ‘60, când o revoluție științifică minoră a început să schimbe percepțiile despre dinozauri ca animale lente, care își târâie cozile, în creaturi active, agile și uneori letale. S-a adăugat la acestea demonstrarea legăturii evoluționiste dintre dinozauri și păsări. Începuse perioada numită în paleoartă ‘renașterea dinozaurilor’, care avea să atingă apogeul cu ‘Parcul Jurasic’ – romanul lui Michael Crichton și seria de filme începută de Steven Spielberg.
Paleoarta modernă, prin definiție, pune în centrul activității sale credibilitatea științifică. Ea implică respectarea unor principii științifice și a unor principii artistice. Artistul trebuie să înțeleagă locul organismului-subiect în timp (geocronologie) și spațiu (paleobiogeografie), pentru ca restaurările de scene sau medii în paleoartă să fie credibile. Obiectivele paleoartei variază de la comunicarea cunoștințelor științifice la stimularea emoțiilor prin fascinația față de natură. Reviste ca National Geographic au dedicat articole și numere întregi acestui dialog activ dintre știință și artă și metodelor moderne cărora astăzi li se adaugă matematica, inteligența artificială, grafica digitală și printarea tridimensională. În afară de obiectivul exactității în sine, intențiile paleoartistului pot fi multiple și includ ilustrarea unor ipoteze științifice specifice, sugerarea de noi ipoteze sau anticiparea cunoștințelor paleontologice prin ilustrare, care poate fi verificată ulterior prin dovezi fosile. Paleoarta poate fi folosită chiar și ca metodologie de cercetare în sine, cum ar fi crearea de modele la scară pentru estimarea greutății și dimensiunilor. Paleoarta este, de asemenea, folosită frecvent ca instrument de informare și educație publică, inclusiv prin producția și vânzarea de jucării, cărți, filme și alte produse cu tematică paleontologică. Știința și fantezia se întâlnesc și interacționează în această disciplină de frontieră, mai mult și mai semnificativ decât în multe alte domenii.
(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)