‘In veacul copiilor nedoriti, al celor ce nu-si gaseau locul, al celor ce nu trebuiau sa se nasca, dar au facut-o. Asa am fost eu, fiul meu si el: asa va fi pana la sfarsitul veacurilor. Noi nu i-am rugat, s-au instalat in noi, ca sa ne suga sangele si viata. Vremea bastarzilor. Si nemultumiti de asta, le mai intra in cap si ca trebuie sa-i iubim.
…
Forta se impunea legitimitatii. Nimic nu mai avea sens. Ceea ce era imuabil se naruia ca un turn Babel, de la temelie, de la acoperis; n-avea nici o importanta. Totul se prabusea sub greutatea instinctului si a nevoii de putere, religia capata note partizane in disputele locale dintre Avignon si Roma, mantuirea sufletului se cumpara cu bule papale, legile se modificau functie de banii pe care-i puteau aduce la vistierii. Nu aveai nici o siguranta, in afara de cea pe care ti-o dadea necesitatea de a supravietui. Ordinea universala, care pana atunci fusese neschimbata, devenea un adevarat dezastru: muzica sferelor – un scartait strident. Haosul se intindea din mana noastra, a tuturor celor care ne insusisem aceasta ordine si o facuseram sa sara in aer, ca un urs printr-un cerc.’ (pag. 373-374)
‘Vremea bastarzilor’. Asa numeste Beatriz, eroina principala a celei de-a doua carti a tinerei (nu a implinit inca nici 30 de ani, cartea a scris-o pe cand abia trecuse de 20) scriitoare spaniole Paula Cifuentes vremurile in care i-a fost dat sa traiasca. Este vorba despre secolul al 14-lea, si locul actiunii sunt castelele regatelor din Peninsula Iberica ce aveau peste ceva mai mult de un secol sa se contopeasca definitiv sub egida coroanei regale spaniole. O perioada de lupte interne, de nesfarsite intrigi ucigase, de violenta si coruptie morala. Secolul 14 este secolul de trecere de dupa vremurile de legenda ale Evului Mediu si inainte de mijirea luminilor Renasterii, este secolul ciumei si al rotilor care sfarama oasele, as streangurilor si otravurilor, al regilor cruzi si bastarzilor care se intre-omoara pentru a le lua locul. ‘Vremea bastarzilor’ este si titlul cartii aparute in 2013 in Editura RAO in traducerea impecabila a Angelei Mocanu.
(Conditiile grafice ale editiei sunt excelente, am insa o observatie. Extrem de utilii arbori genealogici ai caselor de Burgundia si de Castilia sunt aproape ilizibili si asta deranjeaza, caci cititorul are repetata nevoie de a consulta legaturile de rudenie nu foarte simple intre diferitele personaje ale cartii.)
sursa www.librariaatlas.ro
Intr-un fel cartea aceasta ar putea fi considerata o cronica de familie. La un moment dat chiar si tonul evocarii devine tolstoian:
‘Mult mai tarziu am inteles ca nu exista familii perfecte, asa cum nu exista nici iubiri perfecte. Suntem egoisti, iar nucleul familiei mele reprezenta acest egoism in esenta lui maxima. Nu ne preocupa decat propria persoana si nu ne uitam decat la celalalt (tata la mine, eu la mama, mama la fratele meu, fratele meu la tata), cand acesta putea sa inlocuiasca absentele noastre. (pag. 114)
O familie intr-adevar extrema, bantuita de violenta si pacat, in care adulterul si incestul sunt regula, si iubirea un concept necunoscut sau o exceptie in cel mai bun caz. Biografia eroinei principale oscileaza si la fel planurile naratiunii in capitole alternante intre relatia dintre eroina si tatal ei – pretendent si apoi rege al Castiliei, tormentat de tatal sau pentru a deveni tormentor al celorlalti membri ai familiei, inclusiv al fiicei sale careia i se impune intr-o relatie incestuoasa care incearca sa recreeze relatia cu mama eroinei, asasinata tot din vina tatalui. Intr-o scena de un macabru memorabil si totusi inspirata se pare dintr-un fapt istoric real Ines de Castro, concumbina lui Pedro I ajuns rege al Castiliei este scoasa din cripta ei, concumbinajul cu regele recunoscut drept casatorie, si hoitul ei onorat ce pe o regina. Nu este de mirare ca in aceasta atmosfera copiii sunt crescuti in frica, in acceptarea pacatului ca ceva firesc, se calesc in a fi martori ai celor mai cumplite crime.
‘Sunt prea multe persoane, prea multe vieti curmate ca sa nu existe ceva care sa insemne un profund dispret fata de bunatate, si anume, rautatea absoluta. Daca au murit oameni mi-e mai simplu sa cred ca nu exista adevarati faptasi, ca n-au fost cei din jurul meu.’ (pag. 80)
Frontierele dintre viata si moarte nu sunt nici ele prea clare. Povestitoarea insasi isi recapituleaza firul (sau firele, caci sunt in carte cum am spus doua planuri de actiune paralele care se intalnesc doar in ultimul capitol) vietii de dupa moarte, din cripta in care este ingropata alaturi de sotul ei. Eternitatea si-o vor trai impreuna la capatul unei relatii cu multe meandre, care se dovedeste spre final a deveni o neasteptata poveste de dragoste.
sursa www.lapazmundial.com
Pespectiva naratoarei din cripta contine insa si problematica stilistica a cartii. Vocabularul nobilei Beatriz nu prea pare cel al unei traitoare in secolul al 14-lea ci mai degraba al unei femei moderne. Chiar cand se refera la credinta (o femeie agnostica in secolul 14!) limbajul este urmatorul:
‘Ni se spune ca de nepatruns sunt caile Domnului. Ca nu stim cum e El. Ca nu trebuie sa incercam sa-L intelegem. Se refugiaza in credinta. “Crede!” ti se spune. Dar mie umorul mi se pare forma cea mai inalta de inteligenta. Dumnezeu ar trebui sa fie infinit in toate nuantele, in toate aspectele caracterului Sau, mai ales in acesta. Iar daca eu as vrea sa-I seman: sa fiu fiica Lui, fiica Tatalui, ar trebui sa incerc sa rad cu aceeasi forta atotputernica si omniprezenta, sa am, in definitiv, un simt al umorului care se incapataneaza sa ma ocoleasca uneori: mie mi se pare ca glumele Domnului sunt, pur si simplu de inteles (si uneori foarte proaste).’ pag. 281
Sau poate nu este vorba despre agnosticism, ci mai degraba despre un profund scepticism? Caci ce inseamna pierderea credintei la amurg de Ev Mediu decat pierderea completa si ireparabila a sperantei. Nici cand apare – neasteptat – dragostea, ea nu reuseste sa izbaveasca. In lumea bantuita de fantome a bastarzilor nu este loc pentru fericire, si nici macar pentru iluzia fericirii.