Carte: Alex Leo Serban – ‘4 decenii, 3 ani si 2 luni cu filmul romanesc’

Aceste note de lectura au aparut pe Web-site-ul filme-carti.ro condus de prietenul meu Stefan Ene (Jovi) si sunt prima mea contributie la noua editie a acestui site, pe care il recomand tuturor iubitorilor de film si carte.

———————

Una dintre cronicile culegerii lui Alex Leo Serban ‘4 decenii, 3 ani si 2 luni cu filmul romanesc’ aparuta in colectia CINEMA a editurii Polirom ii este dedicata confratelui sau din generatia mai veche de critici de film romani, Tudor Caranfil. Este o ocazie pentru Serban sa prinda in condei caracteristicile unui bun critic de film: ‘Pentru a fi bun (foarte bun … exceptional) sunt necesare trei conditii: sa scrie bine, sa aiba gust, sa aiba cultura (macar de specialitate daca nu generala).’ (pag. 299). Dupa toate aceste criterii Alex Leo Serban este cel putin un critic de cinema foarte bun.

sursa: www.polirom.ro

Ca iubitor de film exilat, al carui contact cu cinematografia romaneasca a fost destul de ocazional si marcat de mari goluri si intarzieri vreme de peste doua decenii, nu cunosteam nici noile generatii de critici de fim romani. Numele lui Alex. Leo Serban il intalnisem doar ocazional in presa ‘rasfoita’ pe Internet, si apoi aveam sa-mi confirm comunitatea de gusturi ca si seriozitatea si profunzimea opiniilor cronicarului de film (in ciuda stilului, well, cinematografic) vazand o parte dintre filmele despre care scria Serban. Mai recent am descoperit ca criticul este un colaborator peranent la LiterNet – http://www.liternet.ro/autor/90/Alex-Leo-Serban.html. Este primul volum al sau pe care il citesc.

Cartea cuprinde majoritatea textelor criticului despre cinematografia si filmul romanesc. Organizarea volumui este destul de eclectica. In prima sectiune ‘Atitudini si clasamente’ sunt adunate textele autorului care se refera mai mult la industria, presa si institutiile cinematografiei romanesti decat la filmele insesi. Pentru cititorul si iubitorul de film trait in ultimele decenii in afara hotarelor Romaniei valoarea unora dintre informatiile adunate aici este unica, o parte surprinzand, altele confirmand cele pe care le ghicisem din vizionarea unora dintre filmele epocii. Daca in primele texte viziunea este pesimista (un articol din 1993 este tritrat ‘Despre un Cinematograf care nu exista’) iar opinia despre institutiile care ar trebui sa sprijine cinematografia romaneasca este permenent critica, aparitia ‘noului val’ in primii ani ai noului mileniu este receptionata ca o surpriza (‘Adevarul este ca nu l-am vazut venind acest asa-zis “nou val” – pag. 55), o surpriza rapid recuperata si pe care criticul de valoare si sensibilitate se pune imediat sa o analizeze. El detecteaza imediat o ruptura intre generatiile regizorilor de ‘dinainte’ si de ‘dupa’ dar si filoane de continuitate tematica si de raportare la realitate. Noul Val este descris ca un rezultat nu numai al crezului artistic al regizorilor ci si ca o consecinta a conditiilor unei perioade de tranzitie economica, sociala si culturala pentru intreaga lume romaneasca: ‘jaloanele “minimalismului” cinematografic romanesc erau deja trasate: buget mic, filmari “din mana”, sunet in priza directa si o poveste simpla, puternica si adevarata, care face inutile artificiile cinemaului “traditional”‘. (pag 56-57).

A doua sectiune intitulata ‘Portrete, dialoguri si relatari’ cuprinde interviuri cu si luate de Serban, portrete ale unora dintre persoanele importante ale cinema-ului romanesc actual si relatari de la festivalurile de filme, inclusiv de la Cannes din anii in care filmul romanesc era oaspete regulat al galelor premiatilor. Vorbind despre succesul tinerilor cineasti romani in strainatate criticul mentioneaza jaloanele esentiale: ‘Cristi Puiu a pus samanta (cu Moartea Domnului Lazarescu), Corneliu Porumboiu a udat locul (cu A fost sau n-a fost) iar Cristian Mungiu a cules roadele (cu 4 luni, 3 saptamani si 2 zile)’ – pag. 102. Nu lipsesc nici de la Cannes intepaturile la adresa ‘organizatiilor’: ‘Este aberant ca CNC sau mai stiu eu ce “for” sa se laude cu niste filme … facute in regim de gherila’ – pag. 119. Premiile festivalurilor de la Cannes sunt apreciate favorabil relativ cu premiile Oscar – ‘cu cat voteaza mai multi – si mai marunti – cu-atat premiul e mai dubios’ – pag. 120.

Alex Leo Serban

Sectia a treia este dedicata cronicilor propriu-zise. Aici am putut sa compar impresiile mele cu cele ale lui Serban in ceea ce priveste filmele pe care si eu le-am vazut, si in mare parte gusturile coincid. In primul rand criticul nu este catusi de putin reverentios sau tolerant cu esecurile regizorilor din generatiile vechi. Aproape nimic din ceea ce au facut in ultimele decenii Sergiu Nicolaescu sau Malvina Ursianu nu ii place (dar in schimb apreciaza cartea regizoarei) iar filmele lui Pita si Daneliuc sunt receptate si ele mai mult sau mai putin critic, de la caz a caz. ‘Marfa si banii’ – filmul de debut al lui Cristi Puiu este sesizat ca un moment de cotitura si o brusca deschidere de fereastra spre aer proaspat in cinematograful romanesc. ‘Filantropica’ lui Caranfil este asociat unui curent diferit de minimalism cu care asocierea este doar tematica. Despre ‘Train de Vie’ al lui Mihaileanu criticul are rezerve similare cu ale mele. Analizele cele mai serioase sunt cele facute filmelor lui Porumboiu si Mungiu. Despre 4-3-2 in cronica intitulata ‘Acesta nu este un film despre avort’ Serban gaseste cuvintele care cuprind exact si filmul si epoca la care filmul se refera: ‘4,3,2 este ca un experiment cu oameni, numai ca “opera” nu este a lui Mungiu cu a lui Ceausescu; regizorul-scenarist nu a facut decat sa traga cortina peste cutiile transparente in care romanii avortau zilnic vietile lor’.

Ultima sectiune a cartii este intitulata ‘Addenda’ – titlu sub care s-ar aduna de obicei tot ceea ce nu a putut fi categorisit si plasat in logica restului cartii. Tocmai aici insa poate fi gasit cel mai important text al cartii dupa opinia mea. Este vorba despre eseul ‘Cele doua batai de pleoapa ale modernitatii’ care se ocupa de precursorii noii cinematografii romanesti de astazi. Dupa ce trece in revista debuturile cinematografiei romanesti in 1912 si momentul Iliu cu ‘La moara cu noroc’ (‘oricat de important a fost acest titlu pentru vremea respectiva, pare mai mult un film din anii ’30 ajuns la destinatie cu intarziere’), criticul ajunge la anul cheie 1965. Titlul cartii este chiar inspirat din numele filmului lui Mungiu, iar daca numaram deceniile, anii si lunile de la scrierea cartii in urma dam de anul 1965, anul in care ‘Padurea spanzuratilor’ al lui Ciulei lua premiul la Cannes si in care iesea pe ecrane filmul de debut al lui Pintilie ‘Duminica la ora 6’. Daca acesta din urma este mentinat doar ca o rebeliune a formei pe baza unui scenariu conformist, ‘Padurea spanzuratilor’ si ‘Reconstituirea’ lui Ciulei din 1969 sunt pentru Serban dipticul canonic pentru istoria filmului romanesc. Personalizarea viziunii regizorale si includerea elementelor de oglindire a artei cinematografice (de la filmul in film al lui Pintilie pana la studioul de televiziune provincial al lui Porumboiu) sunt semnele de reper sub care se desfasoara evolutia filmului romanesc. Acest eseu care incheie culegerea de texte diferite in origine, forma, si destinatie scrise de Alex Leo Serban intr-o perioada de approape doua decenii pune ordine si da sens multora dintre ideile disparate despre subiectul de pasiune comuna al criticului si cititorilor – cinematografia romaneasca contemporana.