‘Ziua a șaptea’, originalul roman al scriitorului chinez Yu Hua, apărut în 2013 și publicat în 2020 de Editura Humanitas-fiction în colecția ‘Raftul Denisei’ în traducerea impecabilă a Luminiței Bălan, începe cu moartea lui Yang Fei, eroul cărții. ‘Atunci am înțeles că era o zi importanta: întâia zi în care murisem.‘ Este și prima dintre cele șapte zile pe care eroul le va petrece suspendat într-un fel de purgatoriu între o viață trăită și întreruptă brusc și incinerarea urmată de înmormântare, care va semnala adevărata odihnă veșnică. În acest interval de timp, care poate dura foarte puțin pentru unii și se poate prelungi până la eternitate pentru alții, adică pentru cei fără mormânt, decăderea fizica își urmează cursul, dar amintirile sunt toate vii, la fel și sentimentele și trăirile. Decedații a căror moarte nu a fost desăvârșită continua să vadă lumea celor vii, să o străbată în căutarea amintirilor, dar și a unor răspunsuri legate de viețile pe care le-au trăit. Comunicarea este senzorială dar mai ales afectivă. Și, desigur, unidirecțională:
‘Treptat, căsuța s-a îndepărtat și cele două șine de tren au dispărut, plutind spre depărtări. Eu zăboveam în continuare pe urmele mele și, simțindu-mă obosit, m-am așezat pe o piatra. Trupul meu era precum un arbore tăcut, iar memoria mea alerga ușurel, ca la maraton, în lumea aceea pe care o părăsisem.’ (pag. 94)
Cele șapte zile în care se desfășoară povestea din carte sunt desigur o replică în oglindă a celor șapte zile ale Genezei, fapt confirmat de motto-ul cărții, dar nu este vorba despre zile ale Creației ci despre zile ale distrugerii, ale desăvârșirii morții, ale încheierii de conturi în scopul împăcării și dobândirii odihnei veșnice. Cuvântul suflet nu apare în carte, conceptul fiind diferit de cel din filosofia și religiile occidentale. O prietenă îmi amintește că șapte sunt și zilele de doliu din religia iudaică, asociere la care eu nu mă gândisem, dar care este și ea foarte potrivita în context. Personajele cărții, cei care populează această lume suspendată intre viață și neant, par să caute închiderea conturilor înainte de a se lăsa mistuite de ultimul foc, și deciziile și mijloacele de dobândire ale liniștii sunt personale, pe măsura vieții trăite de fiecare. Notabilă pentru ilustrarea ideii este și coperta cărții, frumoasă și simbolică, creată de Angela Rotaru.
Yang Fei, eroul cărții, a trăit o viață oarecum obișnuită, presărată de suferințe și zbateri într-o lume strivitor de materialistă, dar în care nu a fost ocolit de dragoste, la fel ca și de dezamăgirile ei. Născut într-un WC de tren și căzut intre șine, este descoperit de Yang Jinbiao, un modest lucrător la căile ferate, care își dedică din acel moment viața creșterii sale, renunțând la întemeierea unei familii proprii și la orice altă ambiție în viață. Prietenii lui Jimbao sunt Li Yuezhen și Hao Qiangsheng, care sunt pentru el un al doilea cuplu de părinți adoptivi. Când apar părinții naturali, țărani dintr-un sat îndepărtat, Yang Fei este deja un tânăr format, pe cale de a trai prima și marea sa iubire. Doar că poveștile de dragoste din acest roman, cel puțin cele ale generației lui, sunt nefericite. Cuplurile se afla permanent sub presiune economică și socială, îngrădiți de condițiile de trai, de tentațiile unei societăți capitaliste economic în care concurența este feroce, și de tradiții și legislații care strivesc personalitățile și deformează caracterele.
Personajul cel mai luminos al cărții este Yang Jinbioao, tatăl adoptiv, un simbol al omului de rând dintr-o Chină în fiebere, un cetățean care își face datoria în societate și un bărbat care este capabil să radieze prietenie și dragoste pentru cei din jur și mai ales pentru copilul pe care destinul i l-a pus în brațe. Când se îmbolnăvește de o boală fatală tatăl adoptiv alege să dispară din viața fiului, pentru a nu-l împovăra cu îngrijirea unui părinte muribund. O parte din peregrinările celor șapte zile includ căutările fiului, dornic să-și regăsească tatăl macar pentru o scurtă vreme înainte de plecarea spre neant.
Iată scena despărțirii la plecarea fiului în căutarea unei slujbe mai bune, așa cum el și-o amintește în zilele de după marea trecere:
‘Când trenul s-a pus în mișcare, el a rămas acolo, pe peron, fluturând-și mâna în urma trenului care se îndepărta. Desi era o mare agitație pe peron, cu oameni care umblau care încotro, mie mi se părea că rămăsese cumplit de singur acolo.
Mai târziu, după ce el a început să dispară, în tăcere, din viața mea, adeseori îmi aminteam cu tristețe imaginea aceea de peron, într-o dimineață de vară. Eu mă năpustisem în viața lui pe neașteptate, atunci când avea douăzeci și unu de ani, îi umplusem existența într-atât, încât nu mai rămăsese pic de loc liber pentru fericirea ce i s-ar fi cuvenit. Bineînțeles că indurase toate suferințele ca să mă poată crește, iar eu pe nesimțite îl părăsisem pe un peron de gară.’ (pag. 103)
Tabloul societății chineze contemporane este prezentat în mod cât se poate de critic și fară menajamente, cu puține înflorituri alegorice. Este o lume egoistă și coruptă, în care societatea ierarhizată este dominată de politicul urmat de cei înavuțiți în ultimii 40 de ani și de o mare masă de oameni simpli și dezorientați. Yu Hua s-a născut în 1960 și copilăria sa a fost marcată de Revoluția Culturala, urmata de schimbarea orientării economice și trecerea la un capitalism feroce combinat cu control ideologic în stil comunist. Viziunea să reflectă epoca prin care a trecut. Faptul că acest roman a putut fi publicat în China de astăzi m-a surprins și într-un fel m-a bucurat. Trebuie curaj pentru a scrie o asemenea carte dar și pentru a o face să apară. Cititorii români vor recunoaște în carte multe dintre aspectele trăite și la noi în timpul tranziției perpetue în care pare să se afle și societatea noastră, amplificate însă în proporții la dimensiunile uriașe ale Chinei: generații de tineri fară perspective și speranțe, clădiri demolate în timp ce locatarii se afla încă înăuntru, violența poliției, nou-născuți abandonați, crimă organizată, prostituție și trafic de organe, o presă de senzație care însă nu previne mușamalizarea unor grave afaceri de corupție, sau ascunderea gravitații unor accidente soldate cu victime omenești. Asemănarea cu evenimente recente este desigur pur întâmplătoare:
‘… pe internet au apărut știri diferite. Unii spuneau că numărul morților depășise cincizeci, ba unii vorbeau chiar de o sută de persoane. Mulți criticau guvernul în mediul online pentru că ascundea numărul persoanelor decedate, ba unii chiar căutau definițiile date de Comitetul pentru Securitatea Muncii accidentelor soldate cu morți, și astfel au aflat că un accident cu trei până la nouă morți era considerat “de gravitate medie”, un accident cu peste zece morți era considerat “grav”, în timp ce unul cu peste treizeci de morți era “foarte grav”. Pe internet unii criticau guvernul pentru că încerca să diminueze consecințele situației, stabilind că ar fi vorba doar de șapte persoane decedate. Chiar dacă ar fi murit și celelalte două persoane cu răni grave, tot ar fi fost cu totul doar nouă victime, ceea ce impunea încadrarea incidentului drept unul de gravitate medie, nimic mai mult. Iar această încadrare era cât se poate de potrivită, căci nu afecta poziția primarului, a secretarului de partid și a celorlalți ștabi.’ (pag. 117-118)
Cititorii români vor fi familiari și cu sentimentele povestitorului confruntat cu transformările ecologice și depopularea satelor:
‘Când într-un final am ajuns în satul tatălui meu, am băgat de seamă că nu mai era câtuși de puțin satul unde fusesem eu în copilărie. Satul acela avea pădure și pâlcuri de bambus, ba chiar și câteva heleșteie. Odinioară, împreună cu câțiva veri mai mari ochisem vrăbii prin pădure cu arcul, sau mă băgasem în heleșteu, cu pantalonii suflecați, ca să prind raci. Îmi aduc aminte că lanurile de rapiță străluceau pe ogoarele înșiruite unele după altele și răsunau de voci și zgomote care mai de care – voci de bărbați, de femei, de copii sau bătrâni, însoțite de ciripitul pasărilor, de mugetul vacilor. Mai mult decât atât, țin minte că erau acolo și niste scroafe care umblau prin canalele despărțitoare dintre câmpuri. Acum, satul era ca amorțit, ogoarele părăsite, iar păduricea și pâlcul de bambuși fuseseră de mult tăiate. Nici heleșteiele nu se mai zăreau. Toți tinerii din sat își găsiseră de lucru la oraș, ceea ce explica de ce am întâlnit doar câțiva bătrâni care stăteau în fata porții și câțiva copilași care se apropiau de mine șovăielnic.’ (pag. 120-121)
Yu Hua este un maestru al narațiunii și lectura acestui roman (prima dintre cărțile sale pe care o citesc) nu mi-a lăsat nicio îndoială că mă aflu în prezența unuia dintre marii scriitori contemporani ai lumii. Talentul său de povestitor combină realismul cotidian, de multe ori crud și senzaționalist, cu fantezia și cu satira care frizează absurdul. Dar este și o carte poetică și profund omenească, în care se întrețes nu una ci mai multe povești de dragoste, sensibile, patetice, de obicei terminate tragic. Poate părea straniu, dar în ciuda grozăviilor descrise care se petrec în lumea noastră și a inevitabilității sfârșitului, mesajul mi s-a părut optimist. În universul creat de Yu Hua vii și morții interacționează și mai exista o șansă de împăcare și de liniște. Daca acceptăm premiza cărții după care moartea este doar un început, atunci există și speranță.