Frumos nume a ales Florina Ilis pentru cel mai recent roman al sau, apărut în 2018 în colecția ‘fiction Ltd.’ a editurii Polirom: ‘Cartea numerilor’. De la latinul ‘numeri’ vine desigur ‘numere’ și este numele versiunii latine a celei de-a patra cărți a Vechiului Testament, care este și a patra dintre cele cinci cărți ale Torei. În limba ebraică numele acestei cărți este ‘Be Midbar’ adică ‘În deșert’. Ea povestește despre cei 40 de ani de peregrinare în deșert a evreilor ieșiți din Egipt, între poalele Muntelui Sinai unde Moise primise Tablele Legii și munții Moab de unde urmașii săi dintr-o altă generație se pregătesc să treacă Iordanul pentru a păși pe Pământul Făgăduinței.
Despre o peregrinare în deșert este vorba și în romanul Florinei Ilis. Deșertul este însă nu un spațiu fizic (nu este nici în Biblie, dar aceasta este altă poveste) ci un spațiu istoric. Este vorba despre secolul de istorie românească scurs de la întregirea României și momentul în care apare cartea, în anul centenar. Cartea este povestea a patru generații de oameni din ramuri înrudite ale aceleiași familii dintr-un sat românesc din Crișana, care supraviețuiesc furtunilor veacului:
‘În cele patru perioade istorice mari, …, se afirmă patru tipuri de generații de țărani și atitudini: e mai întâi generația luptătorilor, a celor din preajma Unirii, care au luptat și dobândit pământ, …, urmează apoi generația interbelică, a beneficiarilor, …, adică a celor care au muncit, agonisind mereu și sporind moștenirea taților, dar i-a prins războiul. Ar urma generația născută în timpul sau imediat după al Doilea Război, al celor care n-au primit nimic din moștenirea părinților, pe care i-aș numi generația dezrădăcinaților, … , pe care comuniștii i-au deposedat de avere și, rupându-i de ideea posesiei pământului, i-au făcut țărani cooperatori. În fine, e generația noastră, a celor care după 1989, s-au trezit cu tot pământul în brațe, generația recuperatorilor.’ (pag. 477)
Structura întregii cărți este inspirată de Biblie. Cartea începe, precum Noul Testament, cu o genealogie, două capitole care descriu arborele genealogic al povestitorului și prezintă cu această ocazie cititorului pe câțiva dintre eroii romanului. Numărul total de capitole este 52, precum numărul de săptămâni ale anului, precum numărul de pericope sau capitole săptămânale care sunt citite în succesiune în cadrul ciclurilor anuale de studiere a Bibliei în sinagogile cultelor iudaice. Fiecare capitol are un erou principal, dar succesiunea nu este liniară temporal. Avem de-a face cu o muncă de reconstituire a unui trecut, în care scriitorul trăind în contemporaneitate încearcă să reconstiuie istoria, pe baza mărturiilor celor care mai trăiesc, pe baza fotografiilor de epocă, a arhivelor recent făcute accesibile ale Securității. Secolul se desfășoară în fața noastră dar nu este vorba despre un tablou istoric, ci mai degrabă de un mozaic de amintiri și documente în care nu toate piesele sunt neapărat la locul lor și care lasă până la sfârșit multe zone albe, neexplorate sau acoperite de uitare.
Cei care cunosc romanele precedente ale Florinei Ilis, sau măcar ‘Viețile paralele’ nu vor fi foarte surprinși de tehnica scriitoarei. Asemenea unui regizor de teatru care deschide scenografia spectacolului spre culise, și autoarea ‘Cărții numerilor’ își expune în mod repetat arsenalul de unelte literare, îl face părtaș pe cititor în asamblarea compoziției, descrie lacunele și intervențiile personale, într-un amalgam de documente, amintiri și ficțiune:
‘Dacă din lipsa de documente scrise, date fiind împrejurările, voi imagina acolo unde informațiile prea puține nu-mi ajung, cititorul, îngăduitor, mă va ierta, fiindcă în cartea numelor, pentru ca numele să nu se topească în uitare, devenind asemeni crucilor inegrite de timp, strâmbe și mute, m-am străduit să iscodesc oamenii și lucrurile, făcând din nimic și câteva metafore mai mult și, sporind cu toate câte le-am auzit și le-am crezut, voi face ca și puținul despre neamul meu și despre neamul nostru să nu se piardă și să nu fie pagubă celor ce vin. Fără a uita totuși că nu fac altceva decât literatură, voi apela la cercetare și documente doar cât să nu omor povestea și, pentru a înainta puțin câte puțin in trecutul care nu-mi dă pace, mă voi lasă in voia plăcerii de a povesti și mă voi servi de amintirile tuturor, nădăjduind să aflu cât mai mult, toate detaliile, chiar corelațiile nevăzute, secrete care există între lucruri și pe care, la o privire prea grăbită sau numai obiectivă, nu le observăm.’ (pag. 439-440)
‘În absența altor martori direcți la evenimente, voi proceda cu infinită precauție și, asemeni unui restaurator conștient de gradul avansat de degradare a vechii pelicule, mă voi strădui să identific fiecare fragment de amintire și fărâmă lipsa, apoi, cu ajutorul liantului potrivit, să reconstitui filmul evenimentelor și să-l pun în mișcare, iar imaginile de altă dată să prindă contur și să recapete o nouă viață.’ (pag. 274)
Cercetarea trecutului duce la descoperirea unor personaje puternice și interesante, bine conturate prin acțiunile, trăirile, și pasiunile lor: părinții Ioachim și Ana, bunicii Gherasim și Zenovia, Spiridon și Terezia, surorile mamei, străbunicul Petre Barna cu pasiunea sa pentru vânătoare, soțiile sale, dinastia fotografilor Lorand din Oradea care imortalizează în portretele lor țăranii și țărăncile din satele din jur, ramura Iliu a familiei amestecată în politică și suferind consecințele după schimbarea regimului, învățătorul Dima participant la Marea Unire și alunecat spre naționalismul extrem al cărui descendent este artist aservit regiumului comunist, femeile cu inocențele și pasiunile lor, mai mult sau mai puțin statornice in iubiri dar păstrând mai toate axa morală care permite statornicia și transmiterea obiceiurilor și tradițiilor de o generație la alta. Este o lume bogată și complexă, plină de portrete expresive, trasate cu mână sigură și cu contururi decise.
Citind acest roman mi-am dat seama cât de puțin este prezentă Crișana în proza românească, atât în cea clasică dar și în cea contemporană. ‘Cartea numerilor’ îi aduce o binemeritată recuperare. Legătura cu proprietatea, pământul, vitele, ograda ‘gazdelor’ este prezentată într-o manieră exactă, între două momente istorice de răscruce: redistribuirea și impropietarirea de după Marea Unire și colectivizarea forțată. Florina Ilis descrie în termeni aproape idilici clasa țărănimii înstărite, a chiaburilor declarați dușmani ai istoriei și ai progresului in primele decenii ale perioadei comuniste, trauma personală și nedreptatea istorică având consecințe nefaste asupra întregii țesături sociale a satului. Unele pasaje par descinse direct din Slavici sau Rebreanu:
‘ … în acea dimineață, boii, mai ascultători ca oricând, cu spinările incovoiate, trăgeau din răsputeri plugul, adaptându-se la ritmul impus de vrednicia cu care țăranul implanta fierul în glia roditoare. Hăis, Căline! Cea, Sorine! îi alinta stăruitor tatăl mamei mele. În urma plugului, brazdele se răsturnau drepte, fragede și umede. Un miros bogat, proaspăt și gras se ridica amețitor dinspre ele. Nu vă dau! murmura țăranul. Mai bine vă omor cu mâna mea! Nu vă dau! Căline! Sorine! Pruncii mei! Spiridon avea cei mai frumoși boi din tot satul. Cu picioare albe ca omatul. Strălucitori ca soarele. Și coarne tari ca fildeșul. Cum să-i dea la gospodărie? Așa ceva era peste puterile lui de înțelegere. Și cine o să-i hrănească? Cine o să-i mângâie între coarne? Să-i dezmierde? Cine?! Nu! Nu-i putea da! Mai bine va omor cu mâna mea!.’ (pag. 15-16)
Dacă stilul aduce cu un semănătorism târziu, juxtapunerea nu este doar stilistică ci și morală. Unul dintre eroii contemporani își amintește jelania bunicului pentru pământurile răpite vremelnic, dar și jaloanele morale trasate de acesta:
‘Glasul bunicului vorbindu-mi despre pământ și despre vechile rosturi îmi pătrundea adânc în suflet, copleșindu-mă. Mă simțeam mândru că aveam pământ și totodată mic și slab pentru că nu puteam striga în gură mare că hotarul, care se întindea pe dealul către sat, de la pâlcul de peri din coastă și până la drumul vechi, apoi dincoace de Vale, pe celălalt deal, din vârf de la Cruce, de-a lungul drumului de cânepiște, aparținea bunicului meu … Există așadar o altă scară a ierarhiilor sociale față de cea cunoscută, impusă de criteriile socialiste, una care nu mai avea nicio legătură cu funcția și demnitatea socială, ci cu ceva mult mai important și greu de contestat, cu avuția pământului.’ (pag. 434)
Una dintre scenele cheie ale primei părți a cărții se petrece în anul 1959. Este o seară de bal, în care viitorii părinți ai scriitorului, aflați la vârsta adolescenței, ar fi trebuit să joace în tradiția care însoțea începuturile idilelor și căsniciilor. Dar este și seara în care bunicul Gherasim este ridicat de autorități într-o încercare de a-l forța să semneze renunțarea la proprietate și aderarea la colectivă. Seara se termină în tragedie. Am găsit aici câteva dintre paginile cele mai alese de proză românească pe care le-am citit în ultimii ani, o descriere extrem de exactă și de frumoasă a mediului, o combinație de trăiri complexe de la inocența tinerilor și tatonările lor în dragoste, trecând prin demnitatea lipsită de șanse a țăranilor care încearcă să-și salveze avutul, până la răutatea coruptă a activiștilor regimului și a colaboratorilor lor. Elementele de biografie personală (înfiriparea legăturii între tatăl și mama autorului) descrise cu duioșie și senzualitate se întrețes cu elementele de violență politică lovind familia și pe adolescenții Ana și Ioachim care își trăiesc totuși cea mai frumoasă perioada a vieții. Trimis într-un lagăr de muncă forțată undeva la Canal, fără ca familiei să i se comunice ceva despre soarta sa, proces, condamnare, bunicul Gherasim nu va povești la întoarcere nimic din cele suferite în detenție. Din acest punct de vedere familia trăiește un fenomen întâlnit des și la supraviețuitorii Holocaustului sau ai Gulagului – tăcerea celor întorși:
‘De abia după moartea lui am remarcat că despre perioada de după război nu povestise mai nimic, iar eu, copil fiind, nu m-am gândit să-l întreb: Bine, bunicule, dar din anul 1947 până în 1968, când m-am născut eu, nu s-a petrecut nimic pe scara timpului? O astfel de întrebare copiii nu o pun. Nici măcar nu știusem că bunicul Gherasim ar fi fost închis din cauza pământului, fiindcă nu se discuta despre asta la noi în casă. Acum îmi dau seama că, la vremea aceea, în discuțiile oamenilor mari, anumite subiecte erau, în mod tacit și intenționat, evitate. În prezența noastră, a copiilor, discuțiile despre confiscarea pământului de către comuniști sau despre colectivizare nu se purtau niciodată.’ (pag. 424)
Experiență din detenție a lui Gherasim este descrisă dintr-o altă perspectivă, cea a unui intelectual deținut în aceeași perioadă. Dialogul dintre țăran și profesor, ajutorul reciproc, solidaritatea care le permite să supraviețuiască, prietenia care se leagă între cei doi este una dintre bijuteriile narative încărcate de simbolism care ar merita o dezvoltare separată. Profesorul îl învață pe țăran să scrie și să citească și asta îi va permite acestuia câteva luni mai târziu să înceapă să corespondeze, în condițiile detenției și cenzurii, cu familia. Țăranul îl ajută pe profesor învățându-l să țină in mâna și să mânuiască sapa, să-și îndeplinească normele de pușcăriaș condamnat la muncă forțată. Două fațete umane ale aceleiași monezi naționale prețioase.
Cei care au citit ‘Viețile paralele’ se așteaptă probabil la o doză sănătoasă de insolit și chiar de fantastic. Acestea nu lipsesc cu desăvârșire în ‘Cartea numerilor’ dar sunt ceva mai sporadice, ca de exemplu în scena în care povestitorul este bebelușul de patru luni care urmărește din leagănul său conversația bărbaților adunați la un pahar sau la un joc de cărți, schimbând amintiri despre război. Este vorba totuși mai mult despre un exercițiu narativ decât de o trăsătură de gen, stilurile realist și documentar sunt cele care domină proză. Episodul vânătorii, al puștii magice pierdute și regăsite după decenii ar fi un alt fir fantastic, dar el este legat de tema vânătorii ca ocupație și ca element de coagulare socială alternativă. Ne putem întoarce antropologic în istorie și în perioadele în care erau scrise cărțile Bibliei – oamenii se împărțiseră ca ocupații în culegători și în vânători. Majoritatea eroilor cărții (și strămoși ai povestitorului) sunt culegători, legați de pământ. Petre Barna alegând cariera de vânător își câștigă statutul social care va parcurge epocile de la perioada austro-ungară, prin România interbelică și până la vremea comuniștilor. Descendenții săi vor trăi farsă tragică a unei vânători la care participase nu altul decât Ceaușescu.
‘Ce l-a determinat pe acest tânăr român, renegatul – cum îi spunea prietenul său învățătorul Inochentiu Dima – să se înroleze fără ezitare în detașamentele lui Iuliu Maniu, formate din tineri ardeleni, mobilizați la sfârșitul războiului în vederea luptei pentru Unire, pare mai greu de înțeles. Spiritul de aventură? Trezirea conștiinței naționale? Dorința de răzbunare? Nesiguranța? Un concurs oarecare de împrejurări? Războiul și camaraderia cu ofițerii români? Gândindu-mă că acest bărbat pe care n-am apucat să-l cunosc este tatăl mamei tatălui meu (cu care din punct de vedere biologic mă inrudesc), mă intrigă mai ales lucrurile pe care nu le știu despre el. În special cum și prin ce mister a reușit acest fiu de oameni simpli (cu o mamă slujnică și un tată pădurar) să se bucure, în acel mediu rural, inflexibil și conservator, de o oarecare considerație socială și să ajungă într-o companie care să-l situeze cu mult deasupra clasei și stării sale?!’ (pag. 216)
Sunt multe pasaje frumoase în această carte și multe portrete memorabile care merită să fie descoperite. Și totuși lectura, de la un moment încolo mi-a devenit cam dificilă. De vină poate sunt și dimensiunile cărții. Florina Ilis nu se teme să pună în mâinile cititorilor romane voluminoase, și ‘Cartea numerilor’ cu cele 570 de pagini ale sale nu este o excepție. Perspectiva narativă este interesantă – din motive de ea știute autoarea a ales ca naratorul principal să fie un bărbat născut exact în același an cu ea (1968). Distanțare de genul autobiografiei? Sau poate evitarea filonului feminist care s-ar fi cuvenit explorat și adâncit dar ar fi complicat structura romanului? Cartea este însă și o colecție de mărturii, așa încât perspectiva narativă se schimbă destul de des, iar personajele, chiar și cele aparțînând generațiilor diferite, riscă de la un moment încolo să fie confundate. Sincer, nu știu de ce mulți dintre scriitorii români și nu numai ei evită clasicul obicei de a-și însoți cărțile, mai ales cele de dimensiuni impresionante, cu o listă de personaje sau chiar de un arbore genealogic care s-ar fi potrivit foarte bine în această cronică de familie care se întinde pe durata unui secol întreg. Așa, narațiunea seamănă in multe locuri cu piesele frumos desenate ale unui joc de ‘puzzle’, dar care nu se îmbină perfect într-un tablou coerent. Riscul pierderii cititorilor la jumătatea sau puțin după jumătatea lecturii nu trebuie neglijat.
Ultima generație descrisă în finalul cărții are șansa recuperării proprietăților, dar perioada comunistă se pare că ucisese ceva care este mult mai greu de recuperat – structura morală care fusese inobilata prin legătura sătenilor cu pământul. Nouă generație moștenește și duce mai departe corupția morală care infectase structura socială. Noii politicieni sunt fiii celor vechi, nepotul luptătorului naționalist pentru Unire este un pictor servil regimului, noii bogați se dezradacineaza și își conduc afacerile din străinătate sau revenind în țară își ascund identitatea. Intelectualii încearcă să reconstituie ceva din istorie, dar în cel mai bun caz ceea ce va rezulta este o carte bună. Ultima parte a cărții conține și ea o scenă antologică, cea a sărbătoririi aniversării a 500 de ani de la întemeierea satului, festivități împodobite cu drapeluri tricolore și albastre, așa cum prea bine le cunoaștem. Scena pare o oglindire a scenei balului din prima parte a cărții, care mi-a adus aminte de poate singurul citat care îmi place din Karl Marx: ‘Istoria se repetă, întâi că tragedie, apoi ca farsă’. Nu este un final optimist. Generațiile se vor fi schimbat, dar peregrinarea nu se încheie aici, suntem încă in deșert.
În pofida dimensiunilor și a unei structuri narative care cere efortul și participarea intelectuală și afectivă a cititorului, ‘Cartea numerilor’ este un roman remarcabil, una dintre cele mai bune cărți apărute în ultimii ani, aparținând unei scriitoare de prim rang a literaturii române de astăzi.
sursa fotografiilor https://www.lapunkt.ro/2019/03/interviu-florina-ilis-trebuie-sa-iti-iubesti-toate-personajele-pentru-ca-numai-iubindu-le-te-poti-apropia-de-ele/