teze și antiteze din Paris (Carte: George Banu – Scena lumii)

Nu l-am întâlnit niciodată pe George Banu. Traseul biografiei mele s-a apropiat însă cu vreo 55 de ani în urmă de al dânsului. Eram adolescent și părinții hotărâseră să-mi accelereze integrarea în lumea viitorului cu lecții particulare de engleză, suplimentând cele învățate în școală. Profesoara era o doamna sau domnișoară Ghinopol, o figură interesantă și destul de tragică, una dintre multele victime ale zbuciumurilor istoriei românești de la mijlocul secolului trecut. Avusese neșansa să lucreze ca bibliotecară sau secretară la Biblioteca Americană în anii de după sfârșitul celui de-al doilea război mondial, și plătise naivitatea apropierii de cultura de limba engleză cu ani de închisoare. Scoasă practic din circuitul social, după ieșirea din detenție se întreținea din lecții de limba dar și de cultura engleză în mediile intelectuale ale Bucureștilor. Practică metoda conversațională, și conversația ii era sclipitoare, avea darul vorbirii dar și cel al ascultării partenerilor, chiar dacă era vorba despre un adolescent în formare. Printre discuții legate de subiecte de la Henric VIII (pe marginea filmului ‘A Man for All Seasons’) până la Soljenițîn și Saul Bellow (ale căror cărți le-am citit prima dată împrumut de la ea), îmi relata despre o pereche de prieteni, studenți sau poate proaspeți absolvenți IATC, unul regizor, celălalt critic de teatru, extraordinar de talentați, care erau de asemenea elevii ei. Așa am auzit prima dată despre Andrei Șerban și despre George Banu. Andrei Șerban, după ce pusese în scenă un ‘Iulius Caesar’ care a zguduit convențiile și a răscolit lumea teatrului românesc, avea să plece peste câțiva ani, în 1969, să-și perfecteze engleza peste Ocean și să înceapă acolo o strălucită carieră de regizor și profesor de teatru. Prietenul său, George Banu, avea să ia calea Parisului, unde s-a stabilit în 1973, devenind profesor de teatrologie la Sorbona.

Să facem ‘fast-forward’ cu vreo jumătate de secol. Stabilit la Paris George Banu ține la invitația lui Andrei Pleșu o rubrică lunară în ‘Dilema Veche’, în care relatează despre experiențele sale culturale. Articolele adunate vreme de cinci ani formează materialul volumului ‘Scena lumii’ apărut în 2017 la Editura Polirom.

‘Existența unei colaborări mensuale, constante, ca această pe care Dilema Veche mi-a permis-o, organizează în secret gândurile și evenimentele. Ea mă invită să rămân deschis, să aleg și apoi să decid subiectul eseului, depășind astfel seducția notelor disparate, a fragmentului, pentru a reține acel punctum – cum spunea Barthes – care cristalizează “motivul” unei luni de viață. Se atabileste astfel un dialog între comandă și răspuns, relație ce servește de terapie atunci când – cum e cazul meu acum – trăiești fără program și perspectivă. E o salvare de la derivă, răspuns curativ! Și totodată o șansă de a sesiza pe viu acele împliniri ale vieții la întâlnirea cu arta.‘ (pag. 141)

Autorii de rubrici permanente știu că formatul fix al unui articol de revistă care trebuie să se încadreze lunar în aceiași pagină de ziar este o provocare stilistică pentru autor. Formatul este respectat cu rigoare de cele 63 de articole din ‘Scena lumii’, care se întind fiecare pe lungimea a 4-5 pagini de carte. Cu atât mai mult este însă vizibilă și remarcabila libertate și bogăția de idei. Acolo unde este impusă economia numărului de cuvinte, crește doar densitatea și calitatea textului, bogăția tematică și adâncimea dezbaterii interioare. Locul în care au fost scrise și de unde au fost trimise articolele, diversitatea culturală și nivelul intelectual m-au trimis din nou spre amintiri din trecut, spre anii când asculatam la Radio Europa Liberă emisiunile de la Paris ale perechii Monica Lovinescu și Virgil Ierunca.

Bogăția relatărilor nu ne împiedică să putem detecta câteva elemente comune și subiecte recurente în articolele trimise din Paris revistei bucureștene. George Banu este un om de teatru în tot ceea ce face și scrie. Vede lumea prin prisma teatrului, mai mult, trăiește parcă într-un teatru care este sistemul de referință al universului său cultural. Titlul cărții invocă evident metafora hamletiană, și în fiecare articol teatrul revine, fie ca tematică principala, fie ca sursă de asociații cognitive și culturale. Dacă nu apare în text, teatrul există la George Banu în subtext. Cea mai citată piesă, căreia îndrăznesc să o cred că George Banu ii cunoaște fiecare replică, este ‘Livada cu vișini‘ a lui Cehov. Iată, ca exemplu, eseul dedicat expoziției ‘Parisul 1900‘ de la Musée du Petit Palais, anul care marchează sfârșitul ‘ultimului secol francez’. Parisul cu sărbătorile epocii, ‘spasme fin de siècle’, este perceput ca o “livada de vișini” a Europei aflată în pragul abisurilor secolului 20. Comparația dintre expoziția de la Petit Palais și cea de vis-a-vis de la Grand Palais (a ‘reputatului cuplu rus Kabakov’) ii prilejuiește o fină dar fermă reflecție despre relația și diferențele între artă și divertisment:

‘ Mă întreb, în singurătatea mea de vizitator, care-i diferența dintre vechiul motiv shakespearian al “lumii ca teatru” și cel recent al “societății-spectacol”? Cel dintâi desemnează o condiție – acea a omului care-și joacă rolul pe scena vieții -, cel de-al doilea, o iluzie – aceea a omului care se alienează prin distracții. Primul atestă puterile teatrului, celălalt confirmă mirajele spectacolului. La Shakespeare, o ordine se instituie, la Paris, o excitație se cultivă. Spectacolul e varianta light a teatrului.’ (pag. 138-139)

Articolele care au ca subiect teatrul și artele spectacolului ocupă, firesc, un loc important. George Banu este un împătimit îndrăgostit de actori. Relația dintre spectatori și actori este pentru el esența artei teatrale, actorii și spectatorii lor formează un cuplu care avansează împreună în timp, îmbătrânesc împreună. Banu este și un prieten și admirator al regizorilor, dar un prieten dintre aceia foarte buni, care tocmai cu cei care îi sunt mai apropiați și mai intimi este uneori mai sever și nu ezită să-și exprime dezacordurile sau displăcerile. Este la curent cu tot ceea ce se întâmplă important pe scenele lumii. Singurele referințe care lipsesc, cel puțin din această culegere de articole, sunt cele legate de dramaturgia românească. Chiar și atunci când analizează tema spitalului și a azilurilor psihiatrice ca metaforă a lumii moderne în eseul ‘Lumea ca spital‘, lipsește din trecerea sa în revistă ‘Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintal‘ a vecinului sau, tot parizian de adopție, Matei Vișniec. George Banu este însă strălucitor și atunci când abordează artele plastice în eseuri care sunt de multe ori ocazionate de vizitarea marilor expoziții sau ale muzeelor din capitala Franței sau din alte locuri din Europa. Am descoperit cu plăcere menționate câteva dintre expozițiile pe care le-am vizitat și eu în acei ani, mi-am descoperit multe afinități, chiar și o comunalitate in lipsa de entuziasm față de unii dintre pictorii celebri ai anumitor epoci cum ar fi Poussin, Velasquez sau Delacroix. Am aflat și informații care pentru mine erau noutăți, cum ar fi faptul că celebra ‘blouse roumaine’ care a făcut obiectul câtorva tablouri celebre ale lui Matisse își are originea într-un cadou primit de la prietenul și discipolul Theodor Pallady. 

Referințele istorice sunt de multe ori legate de biografia personală a autorului și de istoria părții de lume în care s-a născut. ‘Noapte albă la Kremlin‘ este o excepțională analiză a câtorva cazuri de în care o parte din Occidentul culturii a fost orbit de întunericul propagandei comuniste. ‘1917‘ descrie evenimentele anului de cumpănă al istoriei secolului 20, și pune în balanță cele două mari subversiuni, politică și culturală, a bolșevismului și a avangardei dadaiste, care germinau pe străzile aparent liniștite ale Zurich-ului neutru. Tema a mai fost abordată în detaliu și de Andrei Codrescu în ‘Ghid Dada pentru postumani‘. Descriind exilurile lui Chagall, pictorul astăzi puțin devalorizat de criticii de artă ai lumii care nu prea știu cum să-l catalogheze pe artistul urmărit de istorie de-a lungul vieții sale, cel care de-a lungul vieții s-a refugiat din exil in exil pe măsură ce patriile succesive cădeau sub dictatură sau ocupație, George Banu nu scapă ocazia de a lansa săgeți către exilurile de compromis:

‘Dacă acest exil este sfâșâietor, tot el e cel ce interzice tranzacțiile și compromisurile. El permite accesul la o condiție tragică! Condiție extremă ca noaptea fără stele. Lui i se opune exilul light, “lejer”, acela ales de artiști care circulă fără dificultate între o țară și altă, pe fondul unor reconcilieri temporare și iluzii pasagere. Ei revin în țară, și-și construiesc adesea o hiperbolică imagine de sine, pentru a pleca din nou și a profita de beneficiile, adesea economice, ale teritoriului străin.’ (pag. 80-81)

Un memorabil eseu este dedicat cărții. Cartea ca suport fizic, cartea ca vehicol de transmitere al sublimului sau al abjectului:

‘Cartea ca rezistență … dar cartea amenințată odinioară de bombe e acum amenințată de Internet. Aceasta îmi evocă vizita într-o veche mănăstire italiană din secolul al XI-lea, unde mă imobilizam uimit în fața manuscriselor elegant caligrafiate policrome. Un paradis al ochilor … dar, câteva secole mai târziu, cartea imprimată de Gutenberg nu suscită oare pentru călugării devotați aceeași rezervă ca ecranul calculatorului, azi, pentru cititorii decepționați? La ei să ne gândim când deplorăm declinul lecturilor și al bibliotecilor. Ca atunci, la apariția tipografiei, se schimbă față lumii. Biblioteca, precum teatrul, e “livada” noastră de azi. Vestigiu a cărui soartă e pecetluită … o lume nouă se naște pe catafalcul cărții. Astfel, o pagină a civilizației scrisului se termină și o alta se deschide.’ (pag. 209)

‘… un tablou ce prezintă o călugăriță în stare de beatitudine … Îi descopăr motivul de satisfacție: cartea pe care o ține strâns la piept. Cartea roșie e Biblia și ea îi motivează explicit mulțumirea … detest toate cărțile care securizează și uniformizează, toate cărțile “roșii” care nu furnizează decât remedii generaliste, uniforme, sistematice. Urăsc cartea care înlocuiește cărțile, plural ‘salvator’. Nu-i cartea vinovată, ci relația servilă pe care tânăra militantă o întreține cu ea. Nu-i iubesc servitutea.’(pag. 210)

George Banu nu ezită să-și exprime răspicat opiniile. Când nu-i place ceva (un artist, un curent cultural, o atitudine) scrie ‘nu-mi place’ și nu caută sinonime sau eufemisme. Corecții politici s-ar putea indigna în legătură cu opiniile tranșante îndreptate împotriva falsului feminism și a discriminării compensatorii din eseul ‘Femei, femei, femei …‘ sau din cauza perspectivei plăcerii masculine dezvoltată în ‘Mitologia feminină a Parisului‘. Un zbor de lungă durata spre o conferință unde este invitat să vorbească despre mișcările artistice ‘underground’ ale anilor 60 ii prilejuiește revelația diferențelor între percepțiile occidentală și est-europeană – ‘o pulsiune anarhistă în contextul democratic al Americii și … o speranță de eliberare în contextul autoritar al vechiului Est.‘ (pag. 279-280). Râsul agresiv îl exasperează, și bășcălia generalizată i se pare un simptom al unei maladii profunde, ‘consecință asumată a deziluziilor militante: când toate luptele au eșuat, toate utopiile s-au deteriorat și nimic nu mai e de sperat, râsul devine râs de refugiu și de supraviețuire pe marginea prăpastiei.‘ (pag. 267)

O altă tema recurentă este cea a cadourilor. George Banu vizitează expoziția cadourilor primite de Jacques Chirac în timpul președenției sale și reflectează asupra kitsch-ului și banalității majorității cadourilor oficiale. Detestă cadourile de conveniență, fie ele cât de aurite. Emoția ii este declanșată de cadourile inteligente și personalizate, sau de micile gesturi umane, cum este cel descris în ‘Crochiuri japoneze‘:

‘Aici, printre chelneri se agită o doamna în vârstă care ne servește rapid și atent. Pare un personaj ieșit din filmele lui Ozu de altădată … din acele familii cotidiene fără eroi sau gheișe, cărora cineastul le consacră operele sale. Îi propun să ne fotografiem și întreaga masă de oaspeți se reunește în jurul ei: nu zăbovește însă, căci e preocupată de sarcinile restaurantului, dar îi simt satisfacția, pudic exprimată. La plecare ne întâlnim și, repede, caută ceva în buzunarul șorțului, improvizează un dar de mulțumire adresat doar mie: un șervet cald, imaculat! M-am gândit atunci la Brecht, care iubea tocmai acele cadouri furtive, cadoul act mai degrabă decât cadoul-obiect.’(pag. 257)

Timpul este una dintre preocupările permanente ale lui George Banu. Senzația crizei de timp pare să se accentueze, iar dilema deciziei între concizia focalizării interesului și a forțelor spre un număr redus de subiecte și tentația dispersării enciclopedice îl însoțește permanent pe autor. Unul dintre ultimele eseuri din carte se numește ‘Începutul și nesfârșitul operei‘ și are că tema operele neterminate, care nu trebuie considerate că eșecuri ci ca invitații adresate nouă de a le continua în minți și suflete. Eu pot doar să sper că și scrierile lui George Banu, inclusiv articolele și eseurile culturale, se vor mai acumula pentru o vreme, împingând în timp momentul în care va începe nefârsitul.