Telenovelă și thriller (carte: Joël Dicker – Enigma camerei 622)

Am așteptat cu mult interes să citesc ‘Enigma camerei 622’, cel de-al patrulea roman al scriitorului elvețian de limbă franceză Joël Dicker, apărut în 2021 în excelenta traducere în limba română a lui Doru Mares în colecția FICTION CONNECTION coordonată de Magdalena Mărculescu la Editura TREI. Primele trei romane ale scriitorului născut la Geneva în 1985 s-au bucurat de o excelentă primire din partea publicului și a criticii literare din spațiul francofon, și romanul acesta, așa cum indică subtitlul de pe copertă, a fost cartea cu cele mai mari vânzări în Franța în 2020. Romanul pandemiei, ar spune unii, favorizat poate de faptul că în acest an cititorii au avut mai mult timp la dispoziție și, astfel, cele peste 600 de pagini ale sale nu au constituit pentru unii dintre ei provocarea pe care o ridică în mod obișnuit o carte de asemenea dimensiuni.

Voi începe prin a cita ultimul paragraf al cărții, o frumoasă îmbinare de cuvinte care aparține marii literaturi:

‘Viața este un roman care știi de la început cum se termină: la sfârșit eroul moare. Cel mai important nu este deci cum se termină povestea, ci cum îi umplem paginile. Fiindcă viața, la fel ca romanul, trebuie să fie o aventură. Iar aventurile sunt vacanțele vieții.’ (pag. 618)

Se poate spune că asta este adevărat și pentru creatorii de literatură. Nu stiu dacă Joël Dicker a știut cu exactitudine în momentul în care s-a așezat la masa de lucru pentru a scrie acest roman cu o intrigă detectiva și sentimentală complexă cum se va sfârși. Este însă clar că a făcut eforturi de a umple paginile sale cu personaje interesante care trec prin aventuri tumultoase. În mare parte cred că a reușit pariul de a-și antrena cititorii în trăiri ieșite din comun, care au însă ca punct de pornire realități cunoscute sau bănuite de majoritatea dintre noi și drept cadru Elveția, țară cu o natură fascinantă, cu o ordine riguroasă și cu o liniște atât de profundă încât cei care o vizitează nu pot să nu suspecteze misterele care se ascund în spatele fațadelor și armoniei.

Intriga complexă a acestei cărți are două nivele narative și trei planuri temporale care avansează în paralel. Fiecare dintre capitole este marcat exact în spatiu și în timp. Stratul narativ exterior îl are ca erou principal pe însuși Scriitorul (fără nume dar cu destule date biografice care îl identifică pe autor însuși) care devine în scurtă vreme și detectiv, pornind pe urmele unei crime petrecute cu ani în urma în camera 622 a unui hotel din orășelul de munte Verbier. Intriga detectiva va progresa în paralel cu scrierea cărții care o descrie. Un Sherlock Holmes are nevoie și de un doctor Watson, și acesta apare prompt sub forma unei frumoase englezoaice aflate în divorț (și scriitorul însuși își lingea rănile sentimentale după ce ratase o aventură) cu numele de Scarlett, nume împrumutat din literatură, dintr-un alt roman cu multe sute de pagini. Cei doi vor porni în reconstituirea unei crime nerezolvate care avusese loc în acea cameră căreia proprietarii hotelului îi doreau uitat și numărul. Pentru o vreme, de fapt cam pentru două treimi din carte, se adaugă încă un element care separă narațiunea de cititor. Întrebărilor obișnuite ale unei intrigi polițiste – ‘cine este criminalul?’ sau ‘care este motivul crimei?’ – li se adaugă din punctul de vedere al cititorului și o a treia: ‘cine este victima?’.

Acțiunea se petrece în lumea marii finanțe bancare elvețiene. Crima este legată de schimbul de generații la conducerea unei bănci care fusese dominată vreme de secole de două familii înrudite (Ebezner și Hansen), de controlul asupra operațiilor băncii și lupta pentru pozițiile de la vârful piramidei, dar și de relațiile sentimentale dintre eroii principali. Fuseseră implicați în afacere Macaire Ebezner și Jean-Bénédict Hansen – cei doi tineri și potențiali moștenitori -, Anastasia – o femeie de o frumusețe fascinantă cu nume și pretenții de prințesă rusoaică -, și Lev Levovitch, un tânăr bancher ambițios și extrem de capabil, dar cu origini modeste. Telenovela și intriga polițistă se combină. Pe de-o parte avem de-a face cu o crimă a la Agatha Christie comisă într-un spațiu închis (un hotel elvețian într-o noapte de viscol), pe de altă parte implicațiile extind acțiunea la nivelele marilor afaceri bancare elvețiene și internaționale. Temporal povestea alternează între prezent (2018), anul crimei petrecute cam cu un deceniu înainte, și prin flash-back-urile eroilor principali cu sursele de la care pornise conflictul, cu încă 15 ani înainte de crimă.  

Mi-a plăcut felul în care este descrisă Elveția și în special Geneva. Am vizitat-o de multe ori și am recunoscut locurile și atmosfera acestui oraș, în care se întâlnesc sau mai bine zis trec unii lângă alții bogătașii și imigranții aflați în căutarea unui adăpost, funcționarii băncilor și marilor instituții internaționale și aventurierii care urmăresc marea lovitură. Un oraș în care domnește liniștea și ordinea, care uneori ascund însă pasiunile și prejudecățile. La un moment dat, Scriitorul adaugă o notă personală:

‘Îmi întrerup dintr-o dată lucrul la roman. Singur, la mine în camera, în liniștea nopții, mă gândesc la Geneva, orașul meu iubit, și-i mulțumesc. Oraș al păcii și al oamenilor amabili, Care i-a primit pe ai mei și ne-a dăruit o patrie.’ (pag. 230)

Pasionații genului detectiv vor avea parte de o lectură complexă, care cred că îi va satisface pe mulți dintre ei. M-am regăsit ca lector avid de romane polițiste cum eram acum peste 50 de ani, m-am jucat cu ipotezele, și am și reușit să ghicesc o parte din soluții, desi Joël Dicker a avut grijă să presare în permanență capcane și surprize. Soluția enigmei este complexă și frumoasă, chiar dacă la limita sau dincolo de limita credibilului. Ea are însă rezonanță în celalalt gen cu care se joacă scriitorul, cel al telenovelei. ‘Enigma camerei 622’ este o telenovelă și din punctul de vedere al construcției epice și din punct de vedere stilistic. Acest din urma nivel pe mine însă nu mă atrage deloc, și am găsit și multe dintre caracterizările personajelor ca fiind schematice și repetitive (pe lângă altele pitorești și interesante), și multe dintre dialoguri forțate și romantizate până aproape de caricatură. Iată o mostră:

‘După o ezitare Lev i-a mărturisit:

– Domnul Rose, directorul de la Palace de Verbier, spune că i-aș putea lua locul. Iar tu ai putea fi directoare, alături de mine.

Chipul Anastasiei s-a luminat:

– Vai, Lev, ar fi minunat! Ne văd deja conducând împreună hotelul! Promite-mi că așa vom face. Este exact viața pe care o visez. Promite-mi, Lev!

– Iți promit!

La o masă din cafeneaua aceea mică din Bruxelles și-au visat împreună întreaga viață. Își imaginau noile direcții pe care le vor imprima hotelului și își promiteau o viață liniștită la munte, la adăpost de orice, în peisajele fabuloase ale naturii înverzite de vară și înzăpezite iarna.’ (pag.277)

Cartea lui Joël Dicker are și un personaj 100% real, identificat cu numele său adevărat și cu detalii biografice exacte. Este vorba despre Bernard de Fallois (1926 – 2018), cel căruia îi este dedicată cartea, cel pe care Dicker îl numește în dedicație ‘editorul, prietenul și maestrul meu’. Eroul povestitor, detectiv și Scriitor, îi relatează asistentei sale Scarlett întâlnirea sa cu Bernard, descoperirea ca scriitor, încurajarea și sfaturile primite de la cel care i-a îngrijit, promovat și publicat primele cărți. Aceste capitole constituie un frumos omagiu, complet separat de intriga detectiva a cărții, dar care se potrivește bine cu structura deschisă, de atelier de creație a narațiunii. Ar fi meritat ele să fie adunate într-o altă carte, mai subțire dar mai concentrata? Poate că da, poate că se va întâmpla sub o formă sau alta în viitor. Printre relatări se afla și următoarea, care deși se referă la un scenariu de film care adapta o carte anterioară a autorului, se potrivește și aici:

‘Până la urmă, am optat pentru un proiect de serial. Fiindcă era formatul cel mai apropiat de roman. La început, Bernard a avut unele rezerve: pentru el, serialul era inferior filmului. Spunea: “Totuși cinematograful este a șaptea artă!”. Apoi a realizat preponderența serialelor moderne asupra filmului, fiindcă de acum serialele dețineau mijloacele, regizorii, actorii necesari, plus că aveau beneficiul unei durate mai extinse. Văzând primele imagini, Bernard mi-a spus: “Serialul e noul cinematograf.” ‘ (pag.439)

Cred că aceasta caracterizare se aplică foarte bine și ‘Enigmei camerei 622’. Daca acest roman va avea o versiune cinematografică (și sunt destul de sigur că va avea) formatul de serial mi se pare mai potrivit. Scrierea nervoasă și alertă, răsturnările de situații, mulțimea de personaje diverse și colorate, felul în care capitolele se termină cu semne de întrebare care determină cititorii să dea imediat pagina, și desigur, lungimea cărții se potrivesc foarte bine genului serialelor sau mini-serialelor. I-ar fi plăcut lui Bernard de Fallois felul în care Joël Dicker flirtează în această carte cu telenovela și labirintul de complicații sentimentale care se suprapun peste acțiunea detectiva? Aici am îndoieli. Sunt destul de sigur că dacă editorul și prietenul ar fi trăit să aibă în grijă și această carte ea ar fi arătat altfel. Dar și așa, sunt destule motive ca ‘Enigma camerei 622’ să atragă și să placa multor cititori. Cât despre Joël Dicker, este un scriitor pe care îl voi urmări în viitor cu mare interes și cu curiozitate în legătură cu direcțiile spre care se vor îndrepta scrierile sale viitoare.