Am folosit, așa cum fac mai întotdeauna, recenta (și prea scurta) mea vizită în București pentru a viziona câteva spectacole de teatru. Mulțumirile mele adresate prietenilor care mi-au recomandat spectacolele și s-au ocupat și de procurarea biletelor le includ încă din acest prim paragraf. Dacă de alte dăți am combinat spectacole la teatre consacrate cu cele la teatrele experimentale mai mici (totdeauna interesante), de data aceasta selecția lor s-a concentrat pe trei teatre cu tradiție, teatre pe care le cunosc de peste 50 de ani – Teatrul Bulandra, Teatrul Național și Teatrul Mic. Alegerea lor s-a dovedit a fi excelentă, toate cele patru spectacole pe care le-am văzut în patru seri succesive au fost bune sau foarte bune – splendid jucate, puse în scenă în mod profesionist, invitând la gândire și la destindere inteligentă. Se practică încă în București punerile în scenă care respectă structura textelor originale, fără schimbări și mai ales scurtari excesive cm se ‘poartă’ in alte părți. Toate spectacolele au durat peste două ore și jumătate (inclusiv pauzele) și la toate nu am simțit cum trece timpul și m-am bucurat de fiecare minut. Interesant este și faptul că două dintre spectacole (cele de la Bulandra) erau reluări ale unor spectacole ale Teatrului Mic puse în scenă cu 40 sau 50 de ani în urmă, spectacole de referință, cu amintirea cărora mi-am putut compara experiențele teatrale de acum.
Primul spectacol a fost cel cu ‘Rața sălbatică’ a lui Ibsen la Sala Izvor (Liviu Ciulei) a Teatrului Bulandra, spectacol care are în istoria teatrului românesc o referință de legendă în spectacolul de acum peste patru decenii de la Teatrul Mic cu Valeria Seciu în rolul lui Hedvig. Montarea actuală regizată de Peter Kerek îi dă replica în mod mai mult decât onorabil, prin jocul unor actori din trei generații (de la Rebengiuc, trecând pe la Șerban Pavlu și Adrian Titieni până la tânăra Ioana Anastasia Anton), o scenografie ingenioasă și o viziune regizorală cu referiri la problematici actuale (relația adevăr – convenție, manipularea psihologică). Spectacolul a fost puțin cam static pentru gustul meu, dar a inclus suficiente momente de emoție teatrală autentică.
Mi-a plăcut montarea ‘Cursei de șoareci’ a Agathei Christie la Naționalul bucureștean în regia lui Erwin Simsensohn. Fără pretenții și fără invenții, respectând stilul și spiritul scriitoarei, un thriller relaxant, cu ritm și umor, care destinde și nu plictisește. Divertisment inteligent de calitate.
‘Tango’ a lui Slawomir Mrozek este încă un remake al unui spectacol din epoca cu adevărat de aur a teatrului românesc. Mărturisesc că nu îmi amintesc nimic din spectacolul din perioada Radu Penciulescu de la Teatrul Mic a cărui premieră a avut loc în 1967, dar sunt sigur că arăta cu totul altfel decât versiunea existențial-absurdă cu nuanțe apocaliptice a regizoarei Laura Vlad la Sala Studio de la Grădina Icoanei a Teatrului Bulandra. Prima parte m-a cam descumpănit și mi-a luat aproape un act pentru a mă sincroniza cu concepția regizorală și cu mesajul politic contemporan al montării. Partea a doua a fost excepțională și cele câteva momente stridente nu au putut eclipsa satisfacția vizionării unui spectacol cu substanță servit de un joc actoricesc fierbinte.
‘Ținutul din miezul verii’ de Tracy Letts aduce pe scena Teatrului Mic piesa de teatru care a inspirat excelentul film ‘August: Osage County’. Montarea lui Vlad Massaci se confruntă cu succes în cea mai mare parte a timpului cu problemele micii săli anexă în care este acum constrâns să joace Teatrul Mic, și aduce pe scenă drama destrămării familiei ‘model / Midwest’ americane. Jocul actoricesc a fost excelent, deși nu pot spune că Rodica Negrea m-a făcut să o uit pe Meryl Streep.