Pe Bogdan Suceavă îl cunosc de pe Internet, ca partener de discuții pe Facebook și contributor la blogurile și portalurile culturale și literare. Știu că este matematician, profesor la o universitate californiană, și autor prolific în domeniul său științific, dar și în cel al ficțiunii literare în limba română, cu peste zece volume publicate din 1990 încoace, multe dintre ele răsplătite de premii literare. Este unul dintre acei intelectuali români enciclopediști și multilaterali, ai căror prezența în cultura română este o dovadă în plus a imposibilității separării diasporei de România geografică atunci când este vorba despre literatură și cultură în era Internetului. Cea mai recentă carte a sa, ‘Istoria lacunelor – Despre manuscrise pierdute’, apărută în 2017 la editura POLIROM reprezintă un eseu documentat și incitant, scris cu vervă și pasiune, o lectură pasionantă și o sursă de dezbateri interesante.
Cartea aceasta are un punct de plecare din biografia autorului identificat cu precizie în timp și în spațiu. Este vorba despre noaptea dintre 21 și 22 decembrie 1989, noaptea dintre lumi pentru istoria României, ultima noapte de dictatură, prima noapte de incertă libertate, noaptea demonstrațiilor și împușcăturilor pe străzile din centrul Bucureștilor. Atunci, în împrejurări niciodată complet elucidate, a ars Biblioteca Centrală Universitară, clădirea care pentru mulți bucureșteni permanenți sau vremelnici (și pentru mine) reprezenta un reper cultural și istoric, un depozit și o sursă aparent infinită și perenă de informație și înțelepciune, dar care în acea noapte s-a dovedit a fi atât de fragilă.
‘Așa ard bibliotecile. Ard sub ochii noștri, ard imparabil, ard într-un fel care nu poate fi oprit, și pălălaia asta poate lua cu ea unicate, manuscrise care nu au copie, arhive personale cu scrisori, fonduri documentare donate de autori sau de familiile lor. Un deznodământ ireparabil.’ (pag. 22)
‘Imaginea era apocaliptică: se ridicau noaptea spre cerul de decembrie limbi lungi de flăcări hrănite de o clădire adăpostind o uriașă bibliotecă. Privind o asemenea panoramă, ți se pare că tot ce e mai prețios se poate irosi repede, că tot ce ar putea fi mai nobil în moștenirea noastră e diminuat odată cu fiecare tragedie care poate aneantiză momentele de înălțare și de luciditate, chiar dacă le credem adăpostite între coperțile unei cărți.’ (pag. 69)
Autorul stabilit de mulți ani departe de țară revine la acest moment pentru a reflecta și a aduce în discuție aspectele diferite și consecințele pierderii cărților, a absențelor, a lacunelor pe care le crează distrugerea.
‘… dacă ne-am propune să producem lista cărților importante rătăcite de-a lungul istoriei, oamenii ne-ar apărea în adevărata lor lumina: drept niște primate care pierd obiecte, atunci când nu le ard sau nu le distrug în mod deliberat.’ (pag. 10-11)
‘De ce pierdem atât de multe cărți importante? Noi, oamenii, suntem o specie dotată cu un instinct morbid al pierzaniei.’ (pag. 49)
sursa imaginii https://moly.hu/konyvek/bogdan-suceava-istoria-lacunelor
Istoria, inclusiv componenta sa culturală, este în concepția lui Bogdan Suceavă un imens puzzle, cu multe piese lipsă. Omenirea a pierdut și în unele cazuri a distrus voit unele dintre aceste piese de puzzle. Acestea sunt ‘lacunele’ din titlu, și subiectul eseului de 175 de pagini oferit spre lectură și dezbatere cititorilor. Originea lacunelor este foarte diversă: unele cărți au pierit în incendii sau alte forme de violență caracteristice conflictelor între oameni, altele au fost victimele cenzurilor politice, religioase sau de moravuri, multe voci au fost înăbușite datorită condiției sociale sau apartenenței la minorități discriminate a scriitorilor, în alte cazuri autorii înșiși le-au distrus cu mâna lor sau au lăsat distrugerea să fie parte din execuția lor testamentară. În multe cazuri negura vremurilor a aruncat în uitare însăși cauza uitării, și ceea ce a supraviețuit sunt fragmente, citate, titluri dintr-un index al bibliotecilor pierdute.
Scriitorul are o formație științifică, și multe dintre exemplele și cazurile de studiu prezentate în carte aparțin domeniului său profesional. Aici se află poate și una dintre puținele observații critice pe care le-aș avea despre carte. Centrul de greutate este deplasat, firesc, spre lumea matematicii, dar unele dintre exemplele din acest domeniu sună ermetic pentru necunoscători, și câteva fraze care să explice ce înseamnă termeni cun sunt ‘Complex Projective Varieties’ sau ‘geometrie afină’ ar fi fost utile. Ariditatea acestor pasaje este compensată însă din plin de exemplele din domeniul istoriei sau al literaturii. Fantazăm, de exemplu, împreună cu autorul în legătură cu ceea ce ar fi putut reprezenta opera lui Judith Shakespeare, sora prezumptiva a Bardului.
Lacunele se pot naște și din pierderea momentului istoric în care o carte sau un alt obiect de cultură își are impactul optim. Situația este diferită când este vorba despre o teoremă matematică sau o descoperire care aparține științelor exacte, în raport cu un poem sau un complex de idei filosofice. Chiar dacă Einstein nu și-ar fi publicat articolul în care descrie teoria relativității în 1905, el sau altcineva ar fi făcut-o probabil cu câțiva ani mai târziu. Istoria științei ar fi continuar pe același făgaș. Dacă însă cei patru Beatles nu s-ar fi întâlnit și nu ar fi format grupul lor în 1962, istoria rock-ului, a muzicii, a culturii europeene ar fi luat-o pe o altă traiectorie.
Enumerarea împrejurărilor tragice care au generat piesele lipsă din puzzle-ul istoriei omenirii include războaie coloniale, persecuții religioase, represiuni politice, Holocaustul. Unul dintre exemplele istorice menționate de Bogdan Suceavă este cel al primului împărat al Chinei. La ascensiunea sa la tron, el a fost sfătuit nu numai să distrugă orice altă versiune a istoriei cu excepția celei oficiale (sfat care este urmat de atunci încoace de generații succesive de autocrati ajunși la putere) ci și să închidă cele o sută de școli de filosofie care inflorisera în perioada anterioară. Nimic nu este mai ostil dictatorilor sau monarhilor absolutisti decât diversitatea în gândire. La fel au procedat conquistadorii spanioli ordonând distrugerea a 27 de codice maya considerate lucrări ale diavolului creând astfel o parte din uriașa lacună a istoriei civilizațiilor pre-columbiene. La fel au procedat securiștii cubanezi confiscând manuscrise succesive ale operelor poetului Reinaldo Arenas, numai pentru ca acesta să le rescrie din nou și din nou cu o magnifică furie literară. Pe marele scriitor chinez Gao Xingjan zbirii ‘revoluției culturale’ l-au intimidat în așa măsură încât și-a ars un geamantan întreg de manuscrise. Opera pentru care cu decenii mai târziu a primit recunoașterea universală și Premiul Nobel pentru literatură reprezintă doar o recuperare parțială a imensei lacune a manuscriselor sale arse.
Una dintre ideile centrale ale eseului lui Bogdan Suceavă este că lacunele devin prin însăși natură lor o sursă de inspirație. Funcționează în cultură un fel de lege asemănătoare legii fizicii care enunță faptul că un spațiu legat de alte sisteme nu rămâne niciodată vid în natură, el se va umple cu gaz, cu lichid, cu praf stelar, cu ‘altceva’. O carte celebra ca ‘Numele trandafirului’ a lui Umberto Eco este construită pe lacună creată de pierderea în neantul istoriei a părții a doua a ‘Poeticii’ lui Aristotel. Absența unor documente istorice despre lumea secolului 4, secolul tranziției lumii occidentale de la zeitățile Greciei și ale Romei la creștinism este compensată de un ciclu de romane istorice îmbibate de intrigi romantice și de alcov. O speculație interesantă dar bine argumentată explică celebrul ciclu de romane ‘Stăpânul inelelor’ al lui J.R.R. Tolkien ca o replică în planul genului ‘fantasy’ a Kalevalei nordice în lumea anglo-saxonă. Paradigma funcționează și în domeniul științific. Unul dintre mentorii lui Bogdan Suceavă din perioada studiilor răspunde întrebărilor studentului care dorea să înțeleagă dacă geneza de noi teoreme în matematică mai este astăzi posibilă cu afirmația că înțelegerea cu adevărat a unei teorii pornește de la cunoașterea a ceea ce lipsește. Generalizând, lacunele atunci când sunt înțelese și asimilate sunt elemente de structură ale civilizației umane în aceeași măsură cu cărțile și artifactele culturale înseși. În domeniul literar, așa cum afirma Mario Vargas Llosa într-un interviu, nemulțumirea scriitorului când întâlnește o lacună poate fi o excelentă idee de roman. ‘Avem nevoie de literatură pentru a repara lumea rămasă neîntreagă.’ (pag. 138)
sursa https://filme-carti.ro/stiri/editorial/merita-bob-dylan-premiul-nobel-pentru-literatura-ancheta-literara-cu-19-scriitori-romani-59990/attachment/bogdan-suceava/
Sunt interesante și referirile la locul lacunelor în istoria culturii române. Nu lipsesc aspectele tragice. Ce lacune imense a fost create de moartea timpurie a lui Nicolae Labiș, de dispariția tragică în Holocaust a lui Benjamin Fundoianu, de accidentul care a curmat viața lui Mihail Sebastian la scurt timp după ce supraviețuise lacunelor create de interdicțiile impuse de legile rasiale în perioada războiului. Ce contribuție ar fi putut aduce Paul Celan dacă tot Holocaustul nu i-ar fi deturnat carieră inițială care își găsea expresia și în limba română? Perpsectiva istorică însă include pentru cultura română în opinia lui Bogdan Suceavă și lacune asumate și cultivate. În loc să promovăm continuitatea cultivăm lacunele, stopăm demersurile și lăsăm construcțiile în stadiu de fundație, să fie de multe ori completate de alții. Exemplele furnizate sunt cele ale ilustrilor matematicieni Gheorghe Țițeica și Dan Barbilian, cel din urmă creând sub semnătura Ion Barbu încă o lacună istorică, în poezia română, întrând în completă tăcere după publicarea în 1930 a volumului genial și unic ‘Joc secund’.
Cărțile dispărute, lacunele, ar putea umple o bibliotecă virtuală imaginară imensă. Ar fi această biblioteca mai bogată și mai valoroasă decât la fel de imaginara biblioteca a totalității cărților deja tipărite? Nimeni nu poate răspunde în mod decisiv la această întrebare. Ceea ce este sigur este faptul că ar fi mult mai diversă, și istoria culturală a omenirii ar arăta diferit dacă lacunele ar fi înlocuite cu cărțile care au pierit sau care n-au fost scrise. Mărturisesc că am așteptat cam de la începutul cărții referirea la Borges și biblioteca imaginară din povestirea sa celebră. Așteptarea nu mi-a fost în zadar, deși a trebuit să am răbdare până aproape de sfârșitul lecturii.
‘Oare numărul operelor care au ars în decursul istoriei e mai mare decât numărul lucrărilor geniale care au fost înțelese, asimilate, păstrate și transmise până la noi? Pe Jorge Luis Borges l-a interesat imaginea unei biblioteci ce ar fi inclus toate cărțile posibile care s-ar fi putut scrie vreodată. Pe noi ne atrage o imagine duală: umbra pierdută a bibliotecii care include toate cărțile ce au fost scrise vreodată, de la capodopere la registre contabile, pe baza cărora să putem reconstitui istoria.’ (pag. 168)
‘Istoria lacunelor’ poate fi citită și ca o carte de istorii alternative, gen care îl limba engleză a primit numele de ‘what-if’. Louis Geoffroy a inaugurat acest gen în prima jumătate a secolului 19, imaginându-și o lume în care Napoleon nu s-ar fi împotmolit în iarna rusească și ar fi câștigat războiul din 1812, invadând apoi și Anglia. I-au urmat istorici speculativi și autori de ficțiune ca Philip K. Dick, Philip Roth, Harry Turtledove, Michael Chabon. Este însă și o reflecție serioasă asupra a ceea ce cuvântul scris lasă în istorie, asupra rolului cărților care supraviețuiesc și al lacunelor create de lipsa cărților pierdute. Ce ne rezervă viitorul? Constituie tehnicile digitalizarii cărților o alternativă, care poate micșora numărul lacunelor în viitor? În teorie răspunsul este pozitiv, dar o analiză mai atentă dezvăluie că epoca Internetului aduce cu ea pericolul apariției unei noi categorii de lacune, cele produse de înăbușirea informației utile și a produselor de valoare în zgomotul produs de bombardamentul informațional:
‘… și aici sunt pericole și ele țin de natură cantității. Există și un alt fel de uitare, una la fel de criminală ca și ștergerea informației cu totul, și anume cea creată de bombardamentul cu informație utilă. Am zile când primesc șase sau șapte lucrări de matematică ce m-ar interesa, iar la capătul patului am un raft pe care am strâns șaizeci de cărți pe care le-aș citi imediat, toate clasificate în agenda mea personală drept lecturi de maximă urgență. Am aliniate în Kindle alte cărți, tot urgențe. E prea mult. Nu mai fac față. Balanța dintre uitare și bombardamentul cu informație a fost dată peste cap, iar cei din generația mea pot aprecia asta mai bine ca oricine. Noi am trăit penuria de informație, perspectiva uitării, orizontul aneantizarii livrești și am trecut într-o singură generație către cealaltă perspectivă, unde abia ne mai descurcăm sub presiunea fluviului de informație azvarlit spre noi de ambientul digital. Ceva s-a schimbat. Undeva, prin anii optzeci ai veacului trecut, pe când în Europa de Est circulau samizdate, se mai putea imagina apariția unei lacune de tip clasic, adică aneantizarea unei cărți, dacă autoritățile cereau asta. Acum însă lacunele ar putea fi altfel. E posibil ca un moment de clarviziune a unui autor să nu fie observat în oceanul de informație similară, nu toată de aceeași valoare, disponibilă. O lacună obținută prin ignorare.’ (pag. 88-89)
Istoria lacunelor continuă să fie scrisă.