I learned today from a History Today article that the first legislation of religious freedom, pluralism and prevalence of the state power over religious autorities was given by king John II Sigismund of Transylvania in the city of Turda in 1588.
king John II Sigismund
His majesty, our Lord, in what manner he – together with his realm – legislated in the matter of religion at the previous Diets, in the same matter now, in this Diet, reaffirms that in every place the preachers shall preach and explain the Gospel each according to his understanding of it, and if the congregation like it, well. If not, no one shall compel them for their souls would not be satisfied, but they shall be permitted to keep a preacher whose teaching they approve. Therefore none of the superintendents or others shall abuse the preachers, no one shall be reviled for his religion by anyone, according to the previous statutes, and it is not permitted that anyone should threaten anyone else by imprisonment or by removal from his post for his teaching. For faith is the gift of God and this comes from hearing, which hearings is by the word of God.
coat of arms of Turda
At that time Transylvania was under Turkish suzerainty. The edict covered the various West European Christian faith – Catholicism, Reform, and the Unitarian church to which the king belonged. Orthodox Christians to which most of the Romanians belonged and Jewish faith were just tolerated. Yet, it was the first legislative act of pluralism at the end of a century marked by the Reform, Counter-Reform and the bloody religious conflicts.
Intr-o discutie pe una dintre listele internetice verisoare a venit vorba despre Wannsee. Colegi de pe acea lista au vazut un film, cred ca o docudrama despre conferinta tinuta la 20 ianuarie 1942 in care a fost pecetluita soarta evreilor din Europa. Nu am vazut filmul (inca) dar am fost la Wannsee in 2007 si pot adauga cateva fotografii de la fata locului la aceasta dezbatere. Multumiri Marianei Smilovici, o parte dintre fotografii ii apartin – pe vremea aceea ea fotografia mai mult decat mine.
Wannsee
Wannsee este o suburbie a Berlinului pe malul lacului cu acest nume, un fel de Snagov situat la o distanta comparabila cu locul de agrement al bucurestenilor de capitala. Peisajul este idilic.
56–58 Am Grossen Wannsee
Conferinta a avut loc intr-o vila situata pe malul lacului la 56–58 Am Grossen Wannsee, construita in 1914 si cumparata de SS in 1940.
Wannsee - in muzeu
Dupa razboi locul a devenit muzeu, in mare parte datorita eforturilor istoricului Joseph Wulf, el insusi supravietuitor al Holocaustului.
Joseph Wulf
Wulf nu a apucat insa sa vada locul transformat in muzeul si memorialul care este astazi. S-a sinucis in 1974 impartasind soarta multor alti supravietuitori care nu au fost capabili sa duca povara ororii, si dezamagit de taraganarea deschiderii muzeului. Abia in 1992 muzeul si centrul de documentare au fost deschise publicului.
Conferinta de la Wannsee a fost pregatita cu meticulozitate in lunile care au precedat-o.
participantii
Printre particpantii la conferinta s-au aflat Reinhard Heydrich caruia avea sa i se incredinteze misiunea de a rezolva ‘problema evreiasca’ conform planurilor si deciziilor conferintei, si Adolph Eichman.
protocolul
Cu meticulozitatea si ordinea specific germane au fost inregistrate dezbaterile si hotaririle conferintei. Secretarul conferintei si raspunzator cu protocolul care a pecetluit deciziile a fost Eichman.
who is a Jew - varianta Nurnberg
Criteriul dupa care a fost stabilita evreitatea celor care aveau sa devina victimele solutiei finale au fost legile rasiale promulgate la Nurnberg in 1938 si aplicate initial in Germania.
statistici
Statisticile pe care le-au avut la dispozitie planificatorii Holocaustului includeau populatia evreiasca din toate tarile Europei, URSS, nordului Africii si Orientului Mijlociu. Erau impartite in doua categorii: A – tari aflate deja sub ocupatie germana, B – tari neutre sau aflate in conflict cu Germania. In total aproximativ 11 milioane de evrei. Au reusit sa ucida ‘doar’ 6 milioane.
Teatrul Cameri din Tel Aviv in colaborare cu teatrul din Haifa prezinta in coproductie spectacolul cu muzica ‘Yentl’ dupa povestirea lui Isaac Bashevis Singer in adaptarea scenica a lui Leah Napolin si traducerea lui Dan Almagor. Folosesc intentionat termenul ‘spectacol cu muzica’ similar celui ‘film cu muzica’ folosit de Barbra Streisand pentru filmul ei din 1983 – mi se pare mai potrivit si in acest caz pentru un spectacol in care partea muzicala si coregrafica nu este lipsita de calitati dar care nu are in el niciun shlagar memorabil, in schimb este binecuvantat cu fluiditate si tensiune dramatica.
Bashevis Singer este unul dintre scriitori mei cei mai iubiti. L-am descoperit tarziu, dupa ce am ajuns in Israel si am fost imediat fascinat de lumea evreiasca est-europeana pe care o descrie in romanele si povestirile sale, in care eroii isi traiesc pasiunile si iubirile in mediul permanent amenintat al comunitatilor evreiesti din Rusia si Polonia, in care coeziunea culturala bazata pe intelepciunea Torei si a Talmudului se confrunta in sufletele eroilor cu tentatiile carnale si culturale ale lumii din jur, cu deschiderea ei, cu teatrul, circul, ziarele si cartile sale, cu posibilitatea de a calatori in locuri de legenda cum ar fi cel numit America in care evreii nu ar mai fi vesnica victima a istoriei. M-a fascinat acest spatiu cu dimensiuni tragice si magice in acelasi timp, cu care am o afinitate ciudata, poate genetica, in ciuda pretentiilor mele de evreitate moderna si nereligioasa, si in ciuda ignorantei mele totale in ceea ce priveste idishul. Mai tarziu am descoperit povestirile si romanele sale americane, si din nou m-am regasit in nelinistea si dramele emigrantilor, in setea lor de adaptare exterioara si tensiunea fata de acea parte dinauntru care este ramasa pe veci in spatiul est european, in retrairea Holocaustului si de catre cei care i-au supravietuit si de catre cei care isi cara vina de a nu fi fost acolo.
Textul adaptarii pentru scena (original pentru Broadway) al lui Leah Napolin si al filmului Barbrei Streisand este insa departe de a fi fidel povestirii lui Bashevis Singer. Este ignorata in ambele productii una dintre componentele esentiale ale povestirii. Eroina lui Bashevis Singer traieste si drama ambiguitatii orientarii sale sexuale. Nu numai ca impreuna cu inteleptul sau tata inchidea obloanele si invata Torah (caci vorba batranului rabin in Dumnezeu poti avea incredere ca va intelege de ce o fata aspira sa invete Torah, dar in vecini nu) dar Yentl insasi era ‘diferita de celelalte fete din oras, inalta, subtire, mica in piept si ingusta in solduri. La amiaza Shabatului, cand tatal sau dormea Yentl ii imbraca pantalonii, caftanul de matase, talitul, chipa si palaria …’. In film ca si in piesa pusa in scena pe Broadway si la Cameri, ambiguitatea sexuala lipseste si Yentl se dezvaluie ca femeie iubitului sau Avigdor si isi redobandeste identitatea feminina in final, elemente de intriga care nu exista in versiunea originala,
Spectacolul de la Cameri este regizat de Moshe Kepten, regizor tanar care a inregistrat un succes de scena si de public anul trecut cu o noua versiune a ‘Violonostului de pe acoperis’ dupa Shalom Alechem, alta creatie cu versiune cinematografica celebra. Nu am vazut acel spectacol dar am citit cronici dupa care ‘Yentl’ ar fi o ralativa dezamagire. Daca este asa probabil ca am pierdut un spectacol foarte bun, caci mie si prezenta montare a lui ‘Yentl’ mi-a placut.
http://www.youtube.com/watch?v=uy2QGDXoUGo
Spectacolul dureaza o ora si 40 de minute fara pauza si are cursivitate si sensibilitate. Spatiul scenic este folosit in mod inteligent si legatura intre episoade este realizata prin proiectii de texte din Talmud care ilustreaza perceptele care guverneaza viata eroilor si cu care acestia trebuie sa se confrunte si pe care trebuie sa le incalce pentru a-si trai pasiunile. Cele doua conflicte principale – cel al setei de invatatura si al dragostei se imbina si se confrunta in permanenta. Eroina porneste de la dragostea fata de invatatura celor sfinte pentru a continua cu dragostea si atractia erotica si a se intoarce in final la invatatura – fiecare dintre aceste pasiuni o confrunta cu dilemele inerente statutului ei de femeie in societatea evreiasca traditionala si pentru fiecare in parte raspunsul este in incalcarea regulilor pentru a putea respecta principiile adevaraului si a dragostei – si a celei omenesti si a celei fata de Creator.
In rolul principal este distribuita Ola Schur-Selektor, actrita si cantareata pe care eu nu am vazut-o pana acum si care se achita cu brio de sarcina, joaca cu un amestec de naturalete si pasiune care cuceresc si canta cu aplomb si forta. Dansatorul si coreograful Yehezkel Lazarov ii da replica in rolul lui Avigdor la nivel bun, fara a fi stralucit, si lui i se datoreaza si conceptia coreografica si miscarea de scena care joaca un rol important in spectacol. Una dintre gaselnitele reusite este rolul vanzatorului de carti jucat de Tal Weiss, un alt personaj din mitologia evreiasca est-europeana care furnizeaza premiza initiala a povestii si joaca si rolul corului in finalul deschis si ambiguu, diferit de cel al povestirii lui Singer dar potrivit atmosferei si mesajului spectacolului.
L-am vazut ieri seara in al doilea concert al seriei Hot Jazz la Muzeul de Arta din Tel Aviv pe clarinetistul Evan Christopher. Nascut in California in 1974 Christopher aduce pe scena si in muzica sa elementele traditiei si placerii de a face muzica si a trai a capitalei americane si mondiale a jazzului.
A fost unul dintre acele show-uri in care nu numai ca poti asculta si trai muzica buna ci si poti invata enorm despre jazz si istoria sa. Desi relativ tabar Christopher preia si transmite isotoria unui instrument care a fost important in primele decenii ale istoriei jazzului, pentru a fi mai tarziu dupa anii 30 eclipsat de saxofon. De aceea in afara de faptul ca este un instrumentist excelent Chrostopher isi si alege si prezinta repertoriul fara a imite sa preia si sa explice piese care apartin istoriei genului. In concertul de ieri a vorbit mult despre Sam Morgan si formatia sa si a cantat doua dintre piesele sale:
Am cautat pe youTube doua piese apropriate ca atmosfera de ceea ce s-a cantat ieri seara. Am gasit ‘After the Rain’ – in stil de balada si atmosfera de blues, cum au fost cateva dintre bluesurile clasice cantate pe scena.
http://www.youtube.com/watch?v=SCSeiAwZzSM
In cu totul alta atmosfera si poate cea mai caracteristica stilului lui Chistopher este piesa pe care am gasit-o cu grupul Django a la Creole intr-o interpretare care preia elemente traditionale de muzica creola din zona New Orleans-ului
http://www.youtube.com/watch?v=cHJK4pIivCI
Din grupul care l-a acompaniat ieri pe Christopher a facut parte si chitaristul Amos Hoffman care a reusit sa dea o replica pe masura clarinetistului american. In bucata de mai jos Hoffman poate fi ascultat si vazut cantand un standard la chitara rece, ieri a cantat la chitara electrica si intonatiile sale in special in piesele de blues au sunat exceptional
Despre Evan Christopher si muzica sa pot fi citite mai multe la http://www.clarinetroad.net/
La 25 mai 1962 presedintele Kennedy lansa in plenul Congresului chemarea catre intreaga natiune americana de a explora spatiul cosmic si de a trimite oameni pe luna inainte de sfarsitul deceniului sapte al secolului trecut.
DeGroot, profesor la universitatea St Andrews demistifica in cartea sa premizele, desfasurarea si rezultatele programelor de cercetare spatiala americane, si in special a programului Apollo de explorare a lunii. Articolul din History Today se concentreaza asupra procesului de decizie din cadrul administratiei americane si rolului jucat de presedintele Kennedy.
Teza lui DeGroot este ca John Kennedy a fost departe de a fi fost suporterul inflacarat al prgramului spatial care a ramas in istorie. Subiectul a aparut pentru prima data in cadrul campaniei electorale din 1959-1960 cand America se simtea in inferioritate fata de Uniunea Sovietica in cursa pentru explorarea spatiului cosmic. Era vorba nu numai despre prestigiu ci si despre capacitatea de a lansa rachete care aveau si aplicatii militare. In cursa pentru nominalizare din cadrul partidului democrat Lyndon Johnson era cel care sustinea cercetarea cosmica in special datorita numarului de locuri de munca potentiale, in timp ce Kennedy sustinea mai degraba programele sociale. Situatia se schimba dupa ce Kennedy ajunge presedinte. Primul an al presedentiei sale a fost catastrofal. Uniunea Sovietica lanseaza primul om in spatiu in aprilie 1961, cateva saptamani mai tarziu invazia exilatilor cubani la Golful Porcilor se termina in dezastru. Mai mult din criza de idei este readusa ideea egalizarii si depasirii sovieticilor in cursa pentru spatiu, si luna pare a fi primul obiectiv tangibil si cu sanse de reusita pentru americani. Aici intuitia lui Kennedy si a consilierilor sai este corecta, caci avansul sovieticilor este bazat doar pe capabilitatea de a trimite obiecte mari in spatiu, in timp ce in toate celelalte domenii necesare unui program stiintific de explorare a spatiului – automatizare, comunicatii, sisteme medicale si aparatura de colectare si analiza – americanii erau superiori tehnologic. Cu toate ca este constient ca programul va costa mult mai mult decat cele 7 pana la 9 miliarde estimate initial in conditiile in care bugetul american din acei ani era sub 100 de miliarde de dolari Kennedy lanseaza apelul si da organizatiei NASA fondurile necesare inceperii programului.
Primii ani nu au fost usori, mai ales ca sovieticii par sa-si mentina avantajul cu zboruri de durata si primele echipaje trimise in spatiu, in timp ce americanii se complica cu un program complex si care pare din ce in ce mai scump. Asasinarea lui Kennedy la 22 noiembrie 1963 este cea care pune paradoxal programul Apollo pe traiectoria fara intoarcere. Explorarea spatiului si atingerea lunii devine in ochii opiniei publice ‘programul lui Kennedy’ si presedintele Johnson nu mai are nicio sansa de a-l anula sau de a-l schimba, oricat ar costa, si oricare ar fi celelalte probleme cu care se confrunta administratia sa. Succesul ramane singura optiune si in iulie 1969 primul om paseste pe luna, si el este cetatean al Statelor Unite ale Americii, asa cum prevazuse Kennedy.
http://www.youtube.com/watch?v=RMINSD7MmT4
Privit retrospectiv programul Apollo a avut un rezultat amestecat. Luna a fost atinsa mai mult ca rezultat al concurentei dintre SUA si URSS in timpul razboiului rece. Beneficiile stiintifice au fost departe de a fi imediate si multe dintre ele au fost indirecte – dezvoltarea te tehnologii de comunicatie, fotografiere si transmitere de imagini filmate, materiale noi si a echipamente de supravituire in conditii extreme.
Cel mai mult poate ca omenirea a invatat din programul Apollo despre ea insasi – despre capacitatea de a atinge un tel dincolo de limitele existente pana atunci ale tehnologiei si organizarii. Si daca Kennedy nu a fost chiar vizionarul care a creat acest program cum sustine cartea lui DeGroot, numele sau ramane in memoria colectiva legat de cateva momente cheie printre care si cuvantarea de la 25 mai 1962. La cateva zile de la prima aselenizare un necunoscut a pus pe mormantul sau de la cimitirul Arlington un biletel pe care scria: ‘Domnul Presedinte, ‘Vulturul’ a aselenizat!’.
It’s only the second feature film of German director Chris Kraus, but it’s already a strong, mature and dark drama that goes much beyond the apparent limits of its place and time.
It’s a jail story. Jenny, the main heroine of the story is jailed for murder and has little chances to see anything than prison for the rest of her life. She is however also a very gifted pianist, but her rebellious character drives her playing as it drives anything that she does in life.The penitentiary system, as enlightened as it may be in a country as Germany has the bureaucratic, oppressive, and shadowy treats of any system that punishes and deprives men of their liberty.
It’s a friendship story. Traude, the piano teacher who gives music lessons to detainees in order to ease their time and improve their lives and who befriends and supports her is herself a survivor of the Nazi persecutions, who is too familiar with suffering and with what life without freedom and hope means. Yet their friendship is not an easy one, none of them is a communicator, the level of mistrust and fears that the outer world imposed on both of them prevents them from relying on each other.
It’s a music story. Music is supposed to play the role of redeemer and possibly do the job of deus-ex-machina in changing the fate of the heroes of the story. Yet the director who is also the script writer avoided the easy path and never falls into conventional melodrama. More than that, music is one of the conflict reasons between Jenny and Traude and in the superb final scene of the film Hannah will win her internal freedom by rejecting the classical beauty and conventional balance of the symphonic music for the freedom of improvisation of the ‘negro’ music that expresses herself.
http://www.youtube.com/watch?v=duHGXK1PZEM
… and in the final seconds of the four minutes they seem to meet – psychologically and in music.
Acting which is traditionally a strong item in German movies is superb here. I have already seen Hannah Herzsprung in Der Baader Meinhof Komplex and The Reader – here she gets the full screen for a role of a broken young woman, which music cannot redeem completely. Monica Belibtrau is the piano teacher – she is supposed to be the redeemer but far from being linear and angelic she cannot free herself from the sufferings and guilt of the past, and from her own limitations.
Vier Minuten may surprise with its pessimistic message – if a remake is ever made at Hollywood it better keep the skeptical look, as any other approach risks to turn it into a valueless melodrama.
More information about the film at http://www.imdb.com/title/tt0461694/
Recent i-a fotografiat pe Kohl, Bush Sr, si Gorbaciov pentru aniversarea celor 20 de ani de la caderea zidului. Sunt fotografiile care deschid expozitia pe care o puteti vedea si pe Internet la http://www.andreasmuehe.com/ In expozitie si fotografii ale lui Egon Krenz, ultimul conducator comunist al RDG-ului ducand o viata de pensionar mic-burghez.
Deutsche Welle i-au dedicat si ei un reportaj:
In aceasi emisiune apare si laureatul premiului Pulitzer Liu Heung Shing care s-a nascut in Hong Kong in 1951 si traieste in America din 1961. Dupa 1978 a inceput sa fotografieze China prinzand schimbarile prin care trece aceasta fscinanta lume de la sfarsitul perioadei lui Mao la dinamica societate si economie de astazi. Iata-l vorbind despre cartea sa de fotografii – China, Portrait of a Country – care incearca sa descrie acest drum si aceste transformari prin fotografii ale vietii de zi cu zi a chinezilor.
Ultima dintre expozitiile ocazionate de centenarul orasului pe care le-am vizitat luna trecuta era dedicata descoperirilor arheologice facute cu prilejul constructiilor efectuate in diverse perioade ale istoriei orasului.
Multa lume cel putin dintre israelieni cunoaste fotografia celebra care este un fel de document fondator al orasului facuta in primavara anului 1909 cu ocazia tragerii la sorti a parcelelor pe nisipurile de la nordul Jaffei unde a inceput orasul. Avantul constructiei pare sa nu fi parasit niciodata de atunci Tel Avivul, trecut prin faze istorice greu de imaginat astazi cum ar fi fotografia care reprezinta sirul de camile tropaind prin nisipurile unde prindea contur in 1920 strada Allenby.
strada Allenby in constructie - 1920
In repetate randuri lucrarile de constructie au adus la suprafata marturii ale unei istorii care ca si in multe alte locuri in Eretz Israel este departe de a fi doar centenara. Din nisipurile si piatra de la Tel Casila (dealul unde se afla muzeul insusi), zona celor sapte statii (azi in Gan Yehoshua) sau fasia de langa malul marii unde s-a construit termocentrala Reding pentru a enumera cateva locuri dar au fost scoase obiecte arheologice care atesta vechimea prezentei umana si sirul popoarelor si civilizatiilor care s-au perindat si asezat pe aceste locuri.
Printre primii care au avit o prezenta stabila aici ca si pe o mare parte a litoralului pana in Gaza intre anii 1200 si 1000 BC au fost filistinii. ‘Cuibul dansatorilor’ este un splendid exemplu de ceramica din acea perioada din care multe alte obiecte si vase sunt prezente in expozitie.
razboiul culturilor - perioada elenista
Dupa ce regatul evreiesc a inlocuit dominatia filistina a urmat exilul babilonean, intoarcerea si contrirea celui de-al doilea Templu. Incepnad cu secolul al patrulea BC intreaga zona devine teatrul razboiului civilizatiilor dintre ocupantii elenisti si locuitorii evrei ai tarii. Un triptic de pietre insciptionate cu simboluri evreiesti si texte in scriere ebraica si greceasca stau marturie dialogului si confruntarii intre ocupanti si localnici.
sarcofag din perioada romana
Cand ocupatia romana succede celei grecesti apar si sarcofagele tipice obiceiurilor funerare romane.
sticla din perioada bizantina
Prezenta romana urmata de cea bizantina ramane dominanta in toata prima jumatate a primului mileniu AD. Tehnicile de prelucrare a ceramicii si mai ales a sticlei sunt adaptate materiilor prime locale creand o traditie originala in aceasta zona de rasarit a bazinului mediteranean.
Expozitia ramane deschisa pana la sfarsitul lui februarie.
O invitatie transmisa de un prieten pe o lista internetica m-a adus la Casa Artistilor din sat la vernisajul expozitiei de pictura a lui Moris Manes. Casa Artistilor face parte din complexul care include noul sediu al teatrului orasanesc, si impreuna cu cinemateca alcatuieste triunghiul noii vieti culturale pe care primarita incearca sa o creeze in adormita si burgheza noastra asezare, prea mult aflata in umbra marelui oras.
pictorul si primarita
Moris Manes este nascut in 1932 in Romania si a absolvit Institutul de Arte Plastice ‘Nicolae Grigorescu’ din Bucuresti fiind coleg de generatie cu Sabin Balasa. A facut alia in 1959, si din anii 60 a expus in mod regulat in Israel. Doua tablouri de dimensiuni mai mici ilustreaza perioadele mai vechi ale creatiei sale.
natura moarta din anii 70
In fapt vizitarea expozitiei incepe de la scara care urca spre spatiul de expozitie, unde sunt expuse cateva schite – remarcabile dupa opinia mea prin expresivitatea si dinamismul liniei.
schitza
Picturile expuse in sala principala acopera in majoritate anii recenti de creatie ai artistului 2006 pana la 2009. Trei grupuri tematice in trei stiluri diferite impart tablourile si absorb atentia vizitatorului.
Primul si cel mai numeros este dedicat muzicii. Spatiul sonor este recreat prin imbinari de linii circulare care creaza planuri concentrice suprapuse intr-o coloristica derivata din paleta lui Kandisky. Surpriza provine din indrazneala de a taia agresiv formele cirulare cu silueta instrumentelor, care concentreaza astfel atentia ca in reprezentarea harpei.
harpa
Al doilea grup imbina desenul cu culoarea. marturisesc ca aici gama coloristica nu m-a entuziasmat, am avut impresia ca artistul a facut oarecum concesii modei si doar cate o prelingere de culoare accidentala sau nu creaza o lipsa de regularitate care sparge tiparele unei conventii prea cunoscute, acceptate si placute.
lehaim
Surpriza vine insa din al treilea grup, cel mai putin numeros, in care figureaza cateva peisaje recente intre care unul din Tzfat cu o geometrie intriganta, si doua sau trei picturi echestre. Am ramas fascinat de o pictura recenta reprezentand un cal salbatic din care redau un detaliu de salbaticie si inocenta surprins cu spontaneitatea instinctiva a mainii unui mare pictor.
Incepusem lectura cartii de note de calatorie a lui rim pe cand ma aflam in Japonia si scrisesem atunci de impresiile mele paralele la capitoul sau japonez – http://filme-carti.ro/carti/calatorul-de-serviciu-2459 . Sfarsitul de saptamana, an si deceniu mi-a dat ragazul sa completez lectura cu cele cateva capitole restante, dupa cele parcurse in tipul calatoriei mele din noiembrie.
Nu cred ca rim a intentionat sa scrie o carte clasica de impresii de calatorie. Notele sale au o tenta personala si refuza pretentia de obiectivitate si de documentare exhaustiva, desi nu lipsesc – ba din contra – sclipirile de asociatii culturale si istorice. Ele au insa in general o tenta personala accentuata, din carte aflam mai mult ce a simit si gandit rim despre experienta vizitarii locurilor decat despre locurile insasi. Probabil ca cea mai inalta concetratie de informatie si tenta obiectivista o putem gasi exact in capitolul despre Japonia, dar poate ca si aici este vorba despre o reflectare a experientei diferite in contact cu indepartatul Orient.
Cititorii lui rim de pe listele internetice cred ca il vor regasi mai degraba in acest volum decat cititorii prozelor sale. Multe dintre referirile la personajele de pe Internet sunt directe, si rim parca pare constient de faptul ca notele sale de calatorie vor cadea mai devreme sau mai tarziu in mainile colegilor de liste si va deveni subiect de discutie (iata, il ajut si eu in asta!).
Punctul de vedere al calatorului rim este pur personal, la fel si ritmul si stilul. O si spune explicit la un moment dat in dialog cu unul dintre personajele sale (alter-ego?) imaginare cu care se afla in permanenta conversatie: ‘… daca ceva are sens nu-i decat Grecia mea subiectiva …’ – aici este vorba despre Grecia, dar inlocuiti-o cu oricare dintre tarile vizitate de autor. In alta parte o fraza cheie dezvaluie ca ‘n-am de ce face deosebire intre compania mea concreta de drum si cele imaginare, ambele sunt la fel de reale in acel plan.’
Am gasit insa o valoare documentara a notelor de calatorie ale lui rim, dar intr-un loc neasteptat si anume in cel al experientei turistului roman al perioadei post-decembriste, eliberat de catusele vizelor, dar limitat in resurse materiale si obligat sa practice de cele mai multe ori exercitiul calatoriei in grup. Aici umorul si observatia psihologica ale lui rim se dezlantuie liber, si notiunea de ‘calator de serviciu’ capata vreo doua nuante noi daca nu mai multe. Ghizii si partenerii de calatorie devin personaje la fel de importante ca oamenii si locurile intalnite in calatorii.
Nu lipsesc nici momentele de inflacarare si rezonanta cu locurile. Experienta spaniola in special pare a fi cea in care rim pare a nu reusi sau nu incearca prea tare sa se detaseze, dandu-me parca un indiciu de cum va arata o carte serioasa de note de calatorie atunci cand se va hotari sa o scrie.
Nu pot incheia aceste scurte si prietenesti note de lectura fara o observatie critica asupra editorului acestei carti. Lipseste evident capul limpede si numarul de cuvinte stalcite pare a indica ca nu a fost facuta nici macar o corectura de baza a textului editiei (editura SemnE sau Muzeul Literaturii Romane – coperta exterioara si pagina 4 spun lucruri diferite, anul este 2007). Editorul atent si profesionist care este rim merita un editor mai de calitate pentru aceasta carte a sa.
