Peter Carey a implinit acum doi ani 70 de ani si este considerat astazi un ‘monument’ cultural australian. Portretul sau a figurat chiar pe un timbru dintr-o serie de marci postale cu aceasta tema. Nu a fost insa intotdeauna asa, pana a ajunge sa fie scriitorul popular si consacrat, castigator a doua premii Booker, Carey a avut o tinerete tumultoasa presarata de tot felul de experimente, o cariera scriitoriceasca sinuoasa, si multe alte evenimente mai mult sau mai putin personale intre care refuzul de a se intalni cu regina (Carey este republican) si un divort (al doilea de fapt) foarte public terminat desigur … cu o carte. Din 1990 Peter Carey traieste la New York, temele cartilor sale ocupandu-se alternativ sau combinat de Australia natala, Anglia si Statele Unite, locurile pe care le cunoaste bine si in care a trait si creat timp de multi ani.
‘Oscar si Lucinda’ aparuta original in 1988 i-a adus primul premiu Booker. A fost ecranizata in 1997 intr-un film care nu s-a bucurat de un succes critic rasunator, desi in rolurile principale apar superbii actori Ralph Finnes si Cate Blanchet. Nu am vazut filmul si chiar sunt curios ce l-a despartit de succes comercial. Sa fie o excesiva cumintenie care nu reuseste sa reflecte anarhismul subteran al prozei lui Carey? Sau poate Finnes, actorul interiorizarilor zgomotoase, a fost pus la incercare de o usoara contradistibuire intr-un rol care cere exuberanta exterioare in contrast cu calitatea interioara a personajului?
In Romania cartea a aparut in 2013 in Editura ART, tradusa impecabil de Iulia Gorzo in ceea ce pare sa fie o serie de autor. Initiativa dupa parerea mea excelenta.
Actiunea cartii se petrece la mijlocul secolului al 19-lea in Anglia si Australia. Cele doua personaje care dau titlul cartii sunt despartite la nastere de oceane si prima parte a cartii construieste biografiile lor paralele pregatind prima lor intalnire care are loc aproximativ la mijlocul cartii. Oscar Hopkins este fiul unui preot baptist sarac lipit dintr-un colt de coasta engleza, vaduv ascet, manat de pasiune stiintifica dar intolerant fata de orice abatere de la doctrina sa ultra-puritana. Fiul va fi atras spre credinta anglicana dominanta si mai toleranta, dar in timpul studiilor teologice isi descopera si pasiunea pentru jocurile de carti si pariuri la cursele de cai. Pasiunea pentru metode stiintifice este canalizata in inventarea unui sistem care ii permite sa castige la curse, desi el atribuie norocul mai degraba protectiei divine decat metodei. Lucinda Leplastier este o orfana binecuvantata cu o avere importanta, care ii permite sa cumpere o fabrica de sticla, a carei administrare este insa ingreunata de conventiile sociale care nu permit femeilor nici macar in Australia sa ocupe in societate un rol diferit de cel de sotie. Jocul de carti devine pentru ea o alternativa, un refugiu, un mod de a invinge conventiile si a deveni egala macar la masa de joc.
‘Era fara doar si poate un pacat, dar ii placea sa joace cribbage. Ii placea chiar foarte mult. Se pomenea in timpul zilei asteptand cu nerabdare jocul asa cum pana nu de mult ar fi asteptat cu nerabdare galustele cu sirop de zahar. Cand juca carti nu era nici anosta si nici furioasa. Radea. Parea mai frumoasa. Simtea si ea schimbarea. Oamenii ii zambeau. Jocul de carti o misca intr-un fel pe care nu si-l putea explica nici macar pentru sine.’ (pag. 157)
sursa imaginii http://www.cartepedia.ro/speciale/premiul-man-booker-4286
Patima jocului si a pariurilor ii aproprie pe cei doi eroi. Intr-o scena cheie din mijlocul cartii, pe un vapor care ii transporta pe amandoi dinspre Anglia spre Australia (Oscar plecat pentru a-si implini ceea ce considera a fi chemarea misionara, Lucinda intorcandu-se dupa o calatorie care reprezentase de fapt o incercare nereusita de a gasi o partida matrimoniala pe masura averii sale) cei doi vor juca un joc de carti caruia doar o cumplita furtuna ii pune capat. In relatia dintre cei doi care de fapt in acel moment doar se infiripa, viciul jocurilor de noroc este fapt un surogat al abstinentei sexuale impuse de normele epocii victoriene dar si de educatia religioasa a celor doi. Presiunea sociala este una dintre temele principale ale cartii – presiunea care ii reprima si inhiba pe eroi in a nu-si exterioriza sentimentele si creaza contratimpul sentimental cu efecte comice pe termen scurt si tragice spre final, presiunea care ii determina sa-si ascunda pasiunea pentru jocurile de carti si pariuri, presiunea care le distruge carierele si ii indreapta spre pariul lor extrem. Aceeasi presiune insa ii si arunca pe unul in bratele celuilalt, desi impratisarea si apropierea fizica au loc tarziu, mult prea tarziu.
Credinta religioasa si formele pe care o imbraca aceasta este una dintre temele secundare importante. Evolutia lui Oscar cel iesit de sub tutela interpetarilor intolerante ale doctrinei crestine predicate de tatal sau si ajuns in mediul mai rational al doctrinei anglicane ‘mainstream’ este descrisa in amanunt in prima parte a cartii, desi abandonata oarecum dezamagitor in jumatatea ‘australiana’ (a doua):
‘Doamna Stratton a zis ca trebuie sa judecam atunci cand alegem doctrina.
A mai zis si ca indoiala este un pacat.
A mai zis si ca indoiala este starea cea mai inalta pentru un crestin.
Oscar s-a tinut tare, ca un baiat infricosat pe un catarg inalt, pe o mare nesfarsita.’ (pag. 75)
sursa imaginii http://observer.com/2012/05/scientific-american-peter-carey-on-the-weirdness-of-history/
Pasiunea pentru sticla este o alta tema a cartii. Ceea ce la inceput este o afacere care are ca scop sa dea o baza economica productiva averii Lucindei si sa o transforme intr-o activitate utila social, devine in timp substanta unui vis impartasit de cele doua personaje, o fantasmatica biserica din sticla care sa fie transportata in mijlocul desertului australian, devenind un simbol al iubirii si credintei intr-o zona salbatica si ostila. Se combina aici cateva teme ale literaturii lui Carey dar combinatia include si elemente din creuzetul mitic al Australiei: credinta, pasiunea explorarii, sfidarea imposibilului, frumosul si transparenta.
‘Adevarata ei ambitie , cea pe care nu i-ar fi marturisit-o, era sa construiasca ceva Extraordinar si Ales din sticla si fonta. Un Palat de Cristal, dar nu chiar un Palat de Cristal. O sera, dar nu chiar o sera. Sticla cu dantelarii de otel, intinsa ca o panza de paianjen – ideea asta juca undeva la marginea campului ei vizual, intotdeauna prea fugitiv ca sa se limpezeasca. (pag. 351)
‘Dar Oscar nu vedea acelasi lucru ca Lucinda. In timp ce praful dansa in tunelul luminos al soarelui la apus, n-a vazut o constructie mica si indesata si nici o banala latrina, ci lumina, gheata, spectre. A vazut sticla asa cum o percep cei care o iubesc. A inteles ca acesta este materialul brut care seamana cel mai bine cu sufletul sau spiritul (sau cu sufletul sau spiritul asa cum si le-ar fi dorit el), ca era neatins de imperfectiune, de praf, de rugina, ca era un drum spre glorie.’ (pag. 364)
Este remarcabil talentul de povestitor al lui Carey, capacitatea de a descrie oameni si relatii, de a crea in cateva paragrafe personaje vii, complexe, colorate, expresive. Cartea sa este o lume. Nu stiu cat de apropiata si de verosimila este aceasta lume in raport cu realitatea istorica a Angliei si Australiei la mijloc de secol 19, dar este cert o versiune a ei care se intipareste in memoria oricui are sansa sa citeasca aceasta carte.
