The Catcher In The Sand

Mă număr printre fanii neconditionati ai lui John le Carré. Fiecare roman al scriitorului al cărui nume real este David Cornwell este pentru mine o sursă de delectare, îmbinând acțiunea migulos construită și de obicei desfășurată pe eșichierul geo-politic al lumii cu umorul tipic englezesc. Personaje sale sunt complexe și credibile, departe de stereotipul super-spionilor, oameni cu îndoieli, slăbiciuni și greșeli, purtători de mesajele politice și morale care solicită respectul chiar dacă nu ești ca cititor întotdeauna de acord cu ele. Le Carré face parte dintr-o tradiție literară în care nu există genuri minore, iar dacă ele totuși ar exista, literatura romanelor detective sau de spionaj sigur nu s-ar încadra între ele. Din generația care l-a precedat făcea parte de exemplu Graham Greene, un alt scriitor dintre cei mai importanți ai literaturii engleze a secolului 20, ai cărui eroi erau mulți dintre ei spioni sau diplomați, dintre aceia a căror acțiuni, chiar dacă desfășurate de multe ori ‘în umbră’ influențează în mare măsură viețile tuturor.

Cea mai recentă carte a lui John le Carré se numește ‘A Legacy of Spies’ și ediția pe care am citit-o este cea publicată de Penguin Books și datată 2017. Nu știu să fi fost tradusă în românește,  și când va fi sunt curios ce titlu va alege traducătoarea sau traducătorul. Cuvântul ‘Legacy’ înseamnă moștenire, însă într-o conotație ceva mai largă și mai puțin materialistă decât în limba română, el însemnând ceea ce un om lasă în urmă să, dar nu numai din punct de vedere material ci și moral, ca tradiție, ca amintire, ca loc în istorie. Se vorbește de exemplu despre ‘the legacy of president John Kennedy’ și înțelesul nu este moștenirea imediată și materială pe care președintele asasinat la Dallas la 22 noiembrie 1963 va fi lăsat-o în urmă sa prin testament, ci la moștenirea sa politică, la locul și influența să în istorie.

sursa imaginii https://www.penguinrandomhouse.com/books/558020/a-legacy-of-spies-by-john-le-carre/9780735225138/

Cele 24 de cărți publicate până acum de le Carré sunt împărțite între cele care se petrec înainte de 1989, în perioada războiului rece, o perioada ceva mai ușoară, paradoxal poate, din punctul de vedere al clarității morale, și cele din perioada de după 1990 și până în zilele noastre, perioada mult mai agitată, mai complexă și mai confuză din anumite puncte de vedere, în care despărțirea binelui de rău, și diferențierea oamenilor atașați de aceste concepte este mult mai dificilă. Într-un fel ‘A Legacy of Spies’ aparține ambelor. Acțiunea principală se petrece în prezent, eroul principal fiind Peter Guillam, adjunctul legendarului George Smiley, șeful secției operative a spionajului britanic în perioada războiului rece. Eroii lui le Carré îmbătrânesc împreună cu scriitorul (și cu o parte din cititorii săi, aș adăuga). Ei aparțin aceleiași generații care a trăit cel de-al doilea război mondial în copilărie, care s-a angrenat în lupta secretă din motive în mare măsură idealiste în perioada războiului rece pentru a combate celălalt mare totalitarism al secolului 20, și care ar trebui acum, în al nouălea deceniu de viață să se bucure de anii pensiei, de recunoștiința națiunii, sau măcar de o anonimitate liniștită. Desigur, lucrurile sunt departe de a se petrece așa. Guillam este convocat la Londra din locul îndepărtat al retragerii sale din lume în Normandia, pentru a răspunde unor întrebări și a deveni repede principalul suspect într-o anchetă declanșată de urmașii a doi spioni (și foști prieteni) căzuți în perioada războiului rece care caută să afle adevărul și să pedepsească vinovații care i-au trimis la moarte pe părinții lor. Acțiunea oscilează între prezentul anchetei și amintirile dezvăluite treptat ale celor petrecute cu mai bine de jumătate de secol în urmă în Anglia și Europa scindată de Cortina de Fier.

Cei care cunosc anchetele din romanele lui le Carré și altele similare știu bine că eroii nu se grăbesc să dezvăluie adevărul – nici cel factual, și cu atât mai puțin cel legat de motivațiile acțiunilor întreprinse. Mai niciodată nu aflăm adevărul și tot adevărul, unul dintre motive fiind că acesta nu este cunoscut întotdeauna nici măcar eroilor. Presat la un anumit moment să dezvăluie relațiile intime (petrecute cu zeci de ani în urmă!) cu una dintre colegele de meserie, eroul cugetă:

‘And I was supposed to tell them this? … I, who was taught from the craddle to deny, deny, and deny again – taught by the very service that is seeking to drag a confession out of me?’ (pag. 161)

Cititorul află în cele din urmă mai multe decât anchetatorii lui Paul Guillam din carte, el este confesorul aproape absolut, scriu aproape, căci personajele lui le Carré trăiesc în penumbră, și toate detaliile nu le sunt dezvăluite nici măcar lor însele. Iată ce știm despre scurta dar intensa poveste de dragoste pe care o trăiesc eroii cărții în vremuri de război rece:

‘She had empowered me. She had made me the man I had never been till now. More than one woman over the years had told me – kindly, bluntly, and in outright disenchantment – that I had no aptitude for sex; that I could neither take, nor give with abandon; was inept, restrained; that I lacked true instinctual fire. 

But Doris knew all that, before we ever embraced. She had known it as we brush-passed, and she knew as she took me naked into her arms, welcomed me, absolved me, showed me; then formed herself around me until we were all friends, than careful lovers, and finally triumphant rebels, broken free of everything that presumed to control our two lives.’ (pag. 166)

Le Carré este un maestru al reconstituirii treptate a poveștii din frânturi de informație și amintiri ale eroului principal, combinate cu documente (rapoarte, înregistrări secrete, circulare oficiale) care oferă perspectivele alternative ale faptelor petrecute cu multe decenii în urmă. Există în carte o schismă în timp care este simultan și o prăpastie ideologică și una psihologică. Eroul principal este rechemat de organizația căreia îi va aparține până la moarte și a cărei disciplină a semnat să o respecte pentru a da socoteală pentru fapte care s-au întâmplat cu jumătate de secol în urmă, într-o lume cu alte entități în conflict, cu alte legi ale onoarei și trădării, cu alte repere morale. Pot fi judecate faptele petrecute atunci după principiile morale de astăzi? Soldații din umbră ai trecutului luptei împotriva tiraniei aveau claritatea țintei în față, dar justifică asta mijloacele și victimele colaterale? La recrutare lor li se spunea ceva de genul:

‘We don’t pay a lot, and careers tend to be interrupted. But we do feel it’s an important job, as long as one cares about the end, and not too much about the means.’ (pag. 8)

sursa imaginii https://www.myhorridparent.com/add-celebrity-stories/2017/8/1/john-le-carr

La ora bilanțului sau aproape de ea se pune întrebarea dacă și-au trăit eroii viața pe măsură reperelor morale ale tinereții. Sunt ei eroi din umbră, sau mai degrabă agenți ai răului, pe care lumea violentă de umbre și trădări în care și-au desfășurat activitatea i-a corupt moral, așa cum îl acuză pe erou unul dintre urmașii celor care nu au supraviețuit?

‘You’re all sick. All you spies. You’re not the cure, you’re the fucking disease. Jerk-off artists, playing jerk-off games, thinking you’re the biggest fucking wise guys in the universe. You’re nothings, hear me? You live in the fucking dark because you can’t handle the fucking daylight.’ (pag. 247)

Veți găși răspunsurile în carte, dar ele nu sunt răspunsuri definitive.  Lumea spionilor din cărțile lui le Carré este o lume de oglinzi care mai degrabă ascund și derutează decât reflectă realitatea. Personajele sunt discrete și ambigue, inclusiv George Smiley, șeful lui Paul Guillam, cel care ar trebui să dețină cheile tuturor enigmelor, care apare doar spre sfârșitul cărții, dar a cărui prezență sau absență este simțită în fiecare pagină a cărții.

Scrierea lui John le Carré este atentă la detaliu și extrem de plastică în ceea ce privește redarea atmosferei. Chiar și cititorii tineri, care nu au trăit comunismul, care nu au călcat niciodată pe pământul Berlinului, vor fi copleșiți și impresionați de atmosfera fostei și viitoarei capitale germane, ocupată și împărțită, de la sfârșitul anilor ’50 și începutul anilor ’60. Câteva detalii par a fi greșite, poate scăpări (nu cred că Armata Roșie a avut vreodată preoți atașați unităților militare, nu cred nici că șapca cu stea roșie să fi fost purtată de civili în Polonia) dar ele nu pot diminua prea mult impresia de autenticitate. Fanii scriitorului englez vor regăsi în această carte personajele preferate și vor savura dialogurile și dezvăluirea treptată a intrigii de spionaj și a poveștii de dragoste. Cititorii mai tineri sau mai recenți vor găsi poate o poartă de intrare în lumea lui Smiley și a oamenilor săi tocmai în această carte finală sau aproape finală. Cel mai promițător este însă faptul că precum eroii săi, John le Carré evită judecățile definitive, și orice final de carte al său include promisiunea unei continuări. Le urez longevitate și lui și personajelor sale.

Scrierile lui Dan Alexe nu lasă pe nimeni indiferent. Fie că este vorba despre postări pe Facebook sau articole de blog, despre cărți de demitizare și demistificare a istoriei sau de ficțiune mai mult sau mai puțîn legată de biografia personală, scriitorul și cineastul stabilit la Bruxelles are întotdeauna grijă să  epateze sensibilitățile burgheze ale cititorilor și să-i șocheze prin franchețea ideilor și a expunerii lor. Cea mai recentă carte a sa este romanul ‘Pantere parfumate’ apărut în 2017 la Editura Polirom în colecția EGO Proză. Formatul de roman este doar o fațadă a acestei cărți care combină jurnalul de călătorie, autobiografia erotică, expunerea istorică, și analiză geopolitică a unui spațiu nu prea îndepărtat de România, și totuși foarte departe de mentalitatea – să-i zicem – tradiționalistă, bazată pe repere morale rigide și pe un sistem de principii care nu au aplicare când suntem confruntați cu violența extremă a lumii din jur.

‘Am simțit deodată că nu pricepusem de fapt nimic din Munte și că nu era în realitate nimic de priceput. Nici eu și nici Dumas, cu toate considerațiile lui filozofico-istorico-estetice și toată erudiția care devine inutilă în față unor fâșîi de carne atârnând din copaci.’ (pag. 241)

Scrisă la persoana întâi cartea are ca erou un personaj uimitor de apropiat dacă nu identic cu imaginea pe care autorul și-o construiește de la o vreme încoace în alte cărți (vezi ‘În punctul lui rebbe G.’) pe blogul său și pe rețelele sociale. Un ‘bad boy’ exilat în Bruxelles și trăind mai ales în lumea imigranților care reprezintă o secțiune importantă din populația capitalei birocratice a Europei, autor de planuri și proiecte care îmbină nebunia cu sublimul, senzaționalul cu realitățile unei lumi care depășește capacitățile de invenție ale imaginației, un glob-trotter familiar cu zonele cele mai periculoase și cu oamenii cei mai aventuroși ai planetei. Cartea însăși și povestea inclusă în ea transcrie de fapt punerea în aplicare a unuia dintre aceste planuri: realizarea unui film documentar care urmărește traseul parcurs puțin după mijlocul secolului 19 de romancierul Alexandre Dumas într-o călătorie care l-a purtat din inima imperiului țarist spre periferia sa de sud-vest, în lumea și printre popoarele Caucazului.

‘Planul: să filmez tot ce văzuse și notase atunci Alexandre Dumas, întreg traseul urmat de el, dar așa cum a rămas azi, iar comentariul filmului avea să fie împletit din fragmente extrase din textul lui Dumas. Aceleași locuri văzute de el, aceleași situații, abia un pic modificate, dovedind aceeași nepăsare pentru umanitate, pentru viață, pentru cei umili. Violența dementă a Rusiei în Caucaz rămasă și azi intactă, același despotism, același dispreț fără limită acum ca și atunci, ca întotdeauna, pentru caucazieni, pe care rușii ii numesc “negri” sau “funduri negre” …’ (pag. 9)

sursa imaginii https://www.amazon.com/Pantere-parfumate-Romanian-Dan-Alexe/dp/9734671146

Avem de-a face aici cu un fel de post-orientalism orientat ceva mai la nord, spre fostul imperiu rus și periferiile sale caucaziene. Nu cred că este prea exagerată comparația, căci fascinația lui Dumas pentru Rusia și Asia Centrală este contemporană și sincronă cu cea a lui Delacroix și a colegilor săi de generație pentru culorile și moravurile nordului Africii sau ale ținuturilor aflate încă sub dominație otomană.

‘Deodată ceața s-a desfăcut ca faldurile unui sex gigantic și a apărut în sfârșit muntele. I-am dat un cot Evei ca se se ridice, să fie izbită pentru prima dată de aspectul de spaimă și admirație religioasă pe care îl inspiră zidul fracturat al Caucazului. Himalaya e doar un munte, Caucazul este însă un tron. Tron al zeilor și loc de caznă al eroilor, Caucazul este teatrul unde primul poet al antichității își plasează prima tragedie – drama lui Prometeu.’ (pag. 163)

Dan Alexe este un bun cunoscător al zonei geografice despre care scrie, și cititorii săi pot căpăta pe o cale mai insolită și mai puțîn documentaristică dar la fel de riguroasă ca în cărțile bune de călătorii (cum este cea a Sabinei Fati – ‘Ocolul Mării Negre în 90 de zile’) noțiuni de baza despre țările și popoarele uneia dintre zonele care uneori este menționată în știri dar despre care majoritatea europenilor știm foarte puțin.  Geopoliticului i se adaugă două aspecte cu care împreună constituie vârfurile unui triunghi în spațiul căruia are loc acțiunea cărții lui Dan Alexe: violența și erotismul. Toate împinse spre extrem.

‘Acolo se tupilau familiile vizate de o răzbunare, șeptel uman încuiat cu multe lacăte și pitit după bolovani, spionându-se de la un turn la altul, trăgând câte o săgeata spre cei care ieșeau din turnul din față, iar mai târziu împușcând cu flinta artizanală, cea cu o țeavă care îi putea plesni în față de la focurile repetate. Cultură a brigandajului, a tâlhăriei, în care adolescentul devine bărbat abia atunci când se întoarce cu o turmă prăduită în satul vecin sau dacă vine în sat cu un tabun de cai și o căpățână de dușman. Dușman îți poate însă fi oricine, dar la fel de bine îți poate fi oaspete oricine îți bate la ușa. Dușman îți este în realitate Caucazul, muntele opresant care nu înseamnă câtuși de puțin libertate, în ciuda legendelor.’  (pag. 196)

sursa imaginii https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Dan_Alexe.jpg

Structura cărții este cea a unui roman picaresc, cu capitole titrate în stilul romanelor clasice europene. Textul este bogat în pasaje care nu cruță cititorul nici în descrierile violente și nici în erotismul dus spre limita pornografiei. Totul însă pare surprinzător de firesc, căci aceasta este lumea în care trăiesc eroii cărții – o lume violentă și pasională, în care prieteniile se înfiripă în circumstanțe extreme dar poate tocmai din acest motiv sunt destinate să dureze cât trăiesc personajele, o lume în care poveștile de dragoste încep prin dialoguri și schimburi de clip-uri erotice pe Internet și se sfârșesc atunci când urmele conversațiilor virtuale fierbinți sunt șterse din memoria calculatorului. Dan Alexe schițează câteva portrete care rămân în memorie, cum sunt cele ale lui Salman și Ali, prietenii, complicii și protectorii eroului, sau al Evei, ‘mama târfelor, curva cea mare, iubita mea cea pură, prostituata Apocalipsei …‘. Înfiriparea relației dintre povestitor și Eva este descrisă prin intermediul transcrierii chat-urilor internetice ale eroilor. Relația începe virtual, continuă în planul fantasmelor orientaliste (‘Eva, Eva, după Kalmîkia o să călătorim pe râpa Terekului, fluviul acela care traversează Cecenia și Daghestanul, iar pe malurile Marii Caspice ai să striveșți cochilii ante-deluviene cu călcâiele tale roze, lăsându-ți urmele tălpilor în praf de vise‘), și se spulberă în violența sordidă a realității.

S-au schimbat Rusia și ținuturile de la marginea imperiului în cei 160 de ani care au trecut de când Alexandre Dumas le-a cutreierat și a scris despre ele? Filmul documentar care să descrie moravurile și situațiile contemporane folosind ca fundal textul cărților de călătorie ale scriitorului francez nu va fi probabil realizat niciodată. Rareori viața se desfășoară comform planurilor, mai ales când acestea se bazează în mare măsură pe fantasme. Călătoria eroului ‘Panterelor parfumate’ se sfârșește într-un eșec profesional și sentimental, cu o fugă de salvare a propriei pieli asemănătoare celor ale unui alt erou literar care a vagabondat în spațiul imperiului, cel creat de Ilf și Petrov. Eroul lui Dan Alexe pleacă în călătorie din România cea banală și dezamăgitoare, pentru ca ultima pagină a cărții să-l găsească în vaporul care se depărtează de țărmurile magice ale Caucazului și îl readuce – în viață totuși – spre aceeași Românie unde pentru mulți încep și se sfârșesc călătoriile. Ca și în cazul maeștrilor sovietici, și la Dan Alexe eșecul eroului înseamnă succesul literar al scriitorilor și în urmă rămâne o carte memorabilă. Dacă va exista cândva o ecranizare a cărții, cei doi candidați potriviți pentru a regiza filmul mi se par a fi Dan Alexe însuși și Quentin Tarantino.