Onirism magic (carte: Nichita Danilov – Simfonia mută)

Măsura maturizării generației din care facem parte este marcată de aniversările scriitorilor preferați cu care ne asociem și pe care îi considerăm ‘contemporani’. Chiar dacă sincronizarea vârstelor nu este întotdeauna perfectă, ea funcționează destul de bine în cazul poetului, prozatorului și publicistului ieșean Nichita Danilov, care a împlinit în aceasta primăvară 70 de ani. Nu știu dacă Editura Polirom a intenționat să dea vreun caracter aniversar publicării volumului de nuvele și povestiri ‘Simfonia mută’, apărut în colecția ‘fiction-Ltd’. El reprezintă, cred, un eveniment și în evoluția prozatorului completând precedenta carte, remarcabilul roman ‘Omul din eprubeta’, și o reîntoarcere la un format care fusese neabordat de autor vreme de cam un sfert de deceniu.

Cele unsprezece proze din volum nu sunt datate. Am senzația, și aceasta este doar o presupunere de cititor, că sunt scrise în perioade de creație diferite. Ca dimensiuni, avem de-a face cu o nuvelă – cea care dă titlul volumului – bine dezvoltată și ca personaje și ca fire narative, cu câteva povestiri care se întind pe puține zeci de pagini fiecare, și câteva schițe fiecare de cel mult zece pagini. Stilistic, deși elementul fantastic nu lipsește din niciunul dintre cele unsprezece texte, în unele dintre ele – grupate, poate întâmplător, poate nu, în prima parte a volumului -, elementul oniric este dominant, în timp ce în altele putem sesiza o mai mare atenție acordată alegoriei, simbolisticii, chiar satirei sociale.

Deschid volumul două schițe în care apar deja elemente care se vor repeta în majoritatea textelor următoare. Cadrul temporal și spațial este în același timp precis dar aparține și fantasticului. Din zidurile caselor unei străzi cu nume precis ies amenințătoare sau ademenitoare mâini care atrag și amenință. Un predicator, vânzător de nemurire sau de iluzii se întâlnește cu Divinitatea. Suntem într-un spațiu narativ care pare gotic, dar nu percepem din el decât frânturi. Ca și cum am examina un tablou de Bosch făcând abstracție de ansamblu și concentrându-ne pe un singur sector. Precum la maestrul flamand, în fiecare dintre schițele din aceasta categorie și divinul și satanicul par a-și face știute prezențele, uneori în roluri interschimbabile sau greu de distins unul de celalalt.

Cu cele aproape 150 de pagini ale sale, nuvela ‘Simfonia mută’ reprezintă centrul de greutate al volumului. Începe că o poveste de vacanță, alunecă rapid în fantastic, alternează cosmogoniile cu farsa, pentru a se inchia în acorduri de ‘Memento mori’. Fie-mi iertată îndrăzneala comparației, dar proza eminesciană mi-a venit în minte în mod repetat de-a lungul lecturii, și nu numai deoarece formatul nuvelei cu ambiții cosmice a fost cel în care a apucat să-și exprime talentele de prozator bardul national. Totul începe însă în stil lejer balcanic, cu povestea împrietenirii naratorului cu un artist plastic stabilit în Suedia, în atmosfera încărcată de aburi de alcool a unei vacanțe la sudul Mangaliei. Numele artistului este Val Gog, și alegerea se cere comentată: detașare ironică, dar și asociere cu mintea și sufletul bântuite de obsesii ale pictorului damnat, rezonanța mării și atmosfera de vis și beție care șterge frontiera dintre realitate și delir. Pictorul exilat își va povesti aventurile și mai ales întâlnirile cu doi bătrâni suedezi (pentru a subzista, îngrijește de aceștia) care îi deschid portaluri spre viziuni diferite ale vieții, iubirii și trecerii timpului. În jurul eroilor se află o galerie de personaje de o parte și de cealaltă a frontierei care desparte viața de moarte. Unul dintre ei este Alpepino, soțul bătrânei actrițe dona Ignes, cândva un actor shakespearian, a cărui cariera de succes cu rolul principal din ‘Macbeth’ fusese întreruptă tragic. La Nichita Danilov, macabrul și ridicolul nu sunt niciodată departe unul de celălalt:

‘Spectacolul avu însă succes, jucându­–se mult timp cu casa închisă. Interpreţii intrau pe scenă făcându­–şi cruce cu limba pe cerul gurii. Fiecare reprezentaţie se lăsa cu câte un accident. Alpepino venea la repe­tiţii şi spectacole cu frica în sân. Stresul îl transfigurase. Ochii îi luceau ca două mărgele negre în orbite, iar faţa i se alungise. Hainele curgeau pe el din pricina slăbiciunii, iar vocea căpătase nuanţe stranii, aducând, la sfârşitul spectacolului, publicul în stare de delir. Totuşi, în ciuda tuturor precauţiilor pe care le luase, ceea ce era inevitabil să se întâmple s­–a întâmplat. În timp ce interpretul trecea prin sală, o stucatură se desprinse din tavan şi îi pică în cap. Solistul se prăbuşi printre scaune, cu trupul scuturat de convulsii.‘ (pag. 52)

Cei doi prieteni se purifică în ritualuri nocturne care includ băi în mare. Licuricii de mare se transformă în litere care înscriu în valuri cartea Apocalipsei. Rezonanțele eminesciene sunt evidente:

‘Apa se făcuse neaşteptat de caldă. N­–am îndrăznit totuşi să mă avânt în larg. Am înotat privind mereu în urma mea, fascinat de dâra de lumină ce se prelungea din corpul meu ca o coadă de cometă. Înotam în cerc, desenând pe suprafaţa mării o roată, încon­jurată de spiţe luminoase crescute în afară. Mă scu­fundam în adânc, cu ochii larg deschişi, închipuindu­-mi trupul ca pe un atom, în jurul căruia se învârteau elementele primordiale. Din mine izvora timpul, desfăşurându­-se ca un năvod în spaţiu, strângând înăun­trul lui clipele ce trec. Slobozeam aerul reţinut de plămâni şi urmăream bulele de aer ce se ridicau la suprafaţă, asemenea sferelor dintâi, ce conţineau înă­untrul lor formele tuturor lucrurilor posibile, nu şi greutatea lor.

Timpul se amesteca cu spaţiul, dând naştere unei spirale care, învârtindu­–se în jurul unei axe nevăzute, se pierdea în infinit. Golul se îngemăna cu plinul, transformând secundele în linii, în triunghiuri şi în sfere ce se ridicau la suprafaţa apei, evaporându­-se în neant … Mă simţeam asemenea unui amfi­bian ce putea să vieţuiască la fel de bine atât în apă, cât şi pe uscat. Asemenea unui zeu al mării, a cărui respiraţie năştea constelaţii şi lumi ce se evaporau în hăul cosmic. Când am revenit la ţărm, tot spatele îmi era acoperit de licurici de mare.‘ (pag. 78-79)

Val Gog pictează hornuri. Este poate un simbol al relațiilor dintre real și fantastic, dintre terestru și celest. Niciuna dintre operele de artă din ‘Simfonia fantastică’ însă nu supraviețuiesc. Arta poate juca doar temporar rolul magiei. Se întâmplă și cu lucrările pictorului român exilat, se întâmplă și cu misteriosul artist care pictând portretul nud al Elsei, soția bătrânului Ingmar Larsen, declanșează un șir de evenimente care distrug nu numai celula familială ci și par a fractura întreg universul în două entități paralele, fiecare dintre cei doi foști parteneri trăind în una dintre ele.

‘Am încercat să rup această vrajă pe care, aşa credeam eu, o emana tabloul său malefic, dar am dat chix. I­–am sfărâmat rama în bucăţi, l­–am călcat în picioare şi l­–am ars. Dar tabloul a reînviat din propria cenuşă. Şi nu a reînviat oricum, ci eu însumi, scu­lându­–mă din somn în toiul nopţii, l­–am pictat din nou. Şi aşa s­–a întâmplat de fiecare dată când am căutat să­–l distrug. La fel s­–a întâmplat şi cu gravurile şi cu nudurile ce împodobeau salonul. În timp ce tablourile ardeau în şemineu, trupul rigid al Elsei se contorsiona, înnegrindu­-se sub flăcări nevăzute, pe care însă eu le vedeam cum îi cuprind gleznele, genun­chii, claviculele subţiri şi gâtul. Şi de fiecare dată, după această ardere de tot, trupul Elsei renăştea, devenind tot mai ascetic, tot mai rigid. Totul se petrecea ca într­-un film mut, ale cărui secvenţe, după ce ieşeau din cadru, continuau să se deruleze în subconştientul meu. ‘ (pag. 143)

Dacă ‘Simfonia mută’ se încheie într-o tonalitate elegiacă, cealaltă povestire care mi s-a părut dintre cele mai solide din volum și care abordează teme legate de natura sufletului uman dar și a universului, ‘Colecționarul de suflete’ începe în stil de teatru absurd pentru a evolua spre o discuție para-științifică. Portretul lui Remus, colecționarul de suflete, rezumă în câteva rânduri această dualitate dintre realul banal și fantasticul dominat de magie. Cadrul în care este introdus este Iașiul, orașul lui Nichita Danilov:

‘Înfăţişarea colecţionarului de suflete, în accepţiunea mea, nu reprezenta nimic ieşit din comun. Mă obiş­nuisem atât de mult cu apariţiile sale, încât îl aşteptam să-­mi iasă în cale mereu în acelaşi loc şi la aceeaşi oră. Pacient cu stadiu vechi al spitalului S., Pavilionul II bărbaţi, unde se interna din când în când pentru deparazitarea sufletelor de helminţii vizibili şi invi­zibili, Remus obişnuia să-­şi facă promenada seara, pornind pe urmele sufletelor ce­-şi fluturau aripile, irizând aerul din jur. Se adunau în preajma lui mai multe suflete, unele vii, altele moarte, care­–l însoţeau îndeaproape, unele i se aşezau pe umeri, altele pe rever, iar altele i se strecurau sub haine. Din pricina aceasta, Remus călca uşor, cu precauţie, pe vârfuri, mişcându­-şi prevăzător mâinile pe lângă trup. Era ceva vetust în înfăţişarea sa, ca şi în comportamentul lui. Îl urmărisem de atâtea ori pe stradă încât orice gest, orice mişcare deveneau previzibile. Remus părea să scoată cu mare precauţie sufletele dintr­un cufăr demo­dat, mirosind a naftalină şi formol. Privindu­–l, nu puteai să nu te cutremuri de vidul încorporat în interiorul lui.‘ (pag. 212-213)

Printre sufletele din trezoreria Colecționarului se află Urmuz și actorul sinucigaș Walter, dar dialogul cel mai semnificativ este cel purtat în imaginație cu nimeni altul decât Steven Hawking. Visul și intuiția științifică intră într-o confruntare directă, care la un moment dat dă speranța unei convergențe cosmologice, pentru a fi spulberată de incapacitatea cuvintelor de a acoperi duelul de idei. Nichita Danilov atribuie savantului englez formularea unei concluzii derivate din teoriile cele mai recente ale transumanismului. Rezonanța dintre dimensiunea cosmologică a universului și complexitatea trăirilor sufletului uman și raportul acestora cu rațiunea sunt excelent creionate:

‘L­–am întrerupt, citându­–i acest mic pasaj din ‘Regele păsărilor‘ de Stănescu: „Pietrele dau din aripi cel mai încet/ trebuie înnodate la capete/ mai multe vieţi/ pentru a alcătui o privire./ Cu o astfel de privire se poate vedea tim­pul…“, după care l­–am întrebat dacă viitorul ne oferă posibilitatea să ne prelungim viaţa pe o durată infinită. „Am răspuns la această întrebare într­–un interviu. Există o inteligenţă a materiei ce se manifestă atât în macro­, cât şi în microcosmos. Atomii şi microparticulele se comportă inteligent. Ele înmagazinează în interiorul lor diverse experienţe, de ordin cognitiv şi afectiv. La fel şi corpurile din macrocosmos. În ce priveşte nemu­rirea, ea se poate produce printr­un transfer de infor­maţii şi trăiri. Vom putea transfera stările noastre afective şi experienţele unui computer performant. Nu suntem departe de timpurile acestea. Din punct de vedere tehnic, creierul uman nu se deosebeşte prea mult de un calculator, este mult mai puternic şi mai performant. În curând însă vor apărea generaţii de calculatoare din ce în ce mai performante, care vor putea înlocui nu numai mintea umană, ci şi conştiinţa. Aceste computere vor avea posibilitatea să transfere datele din creier în propria lor memorie. Practic, tot filmul vieţii va putea fi depozitat într­–un mod cât se poate de inteligent în memoria unui calculator. Dacă conştiinţa oamenilor se află în creier, aşa cum susţin unii savanţi, atunci viaţa veşnică este cea care va pune stăpânire pe oameni. Odată ce amintirile şi experienţa de viaţă vor fi stocate într­-un calculator, creierul nu va mai avea nevoie de un corp pentru a trăi. Transferul datelor spre un calculator se va efectua într­-un timp foarte scurt, astfel încât esenţa omului, conştiinţa lui, va fi mutată dintr­un corp într­-o bază de date sau într­-un robot. Acesta din urmă va fi coordonat de conştiinţă şi de creier şi, astfel, oamenii vor putea avea două vieţi. Una scurtă, petrecută într­-un corp fizic perisabil, şi a doua într­-un corp de robot care nu se va îmbolnăvi şi cu ajutorul căruia vor începe adevărata luptă pentru cucerirea întregului univers…“ „Cu alte cuvinte, îşi vor înnoda vieţile pentru a se metamorfoza într­–o privire atotcunoscătoare…“ ‘ (pag. 240 – 241)

Un element comun în multe dintre textele lui Nichita Danilov este prezența divinității. Universul său este unul în care funcționează principiul ortodoxiei creștine care stipulează existența divinității în orice ființă vie, manifestare naturală sau obiect creat de om. Multe dintre personajele sale par a stabili canale directe de comunicare cu Creatorul:

‘Domnu’, alo, domnu’…
Fără să–­mi ridic capul din pământ, am întrebat: Ce doreşti? De obicei, în conversaţiile cu necunos­cuţii care mă abordează pe stradă, folosesc prenumele de politeţe. De data asta nu am folosit.

Domnu’, aveţi cumva la dispoziţie un pic de timp?

Vocea venea de undeva de sus, de la o distanţă apreciabilă de şapca mea. Am continuat să merg în acelaşi ritm.

…

Ce doreşti? am spus pe acelaşi ton grăbit, dându–­i de înţeles necunoscutului că prezenţa sa îmi crea o stare de disconfort.

Aş vrea să discut cu dumneavoastră, spuse vocea.

Despre ce? am întrebat, fără să­–mi ridic privirea spre faţa lui.

Despre Dumnezeu, spuse vocea venind de la ace­eaşi înălţime.

Cine eşti? am întrebat, grăbindu­-mi paşii.
Sunt mesagerul, răspunse vocea.
Mesagerul cui? am întrebat pe un ton cât se poate de firesc, continuând să merg în acelaşi timp pe stradă.’  (pag. 196 – 197)

Câteva dintre povestirile din a doua parte a volumului experimentează cu genuri literare diverse. ‘Relatarea cheii franceze’ descrie parcă un vis sau poate inconștienta unei beții, în timp ce ‘Dimineața’ este aproape caragialească în creionarea personajelor coborâte din bestiarul uman al tranziției. ‘Povestea unui om harnic’ se deschide ca o parodie a unei povestiri a lui Ion Creanga pentru a crea o suculentă dar sumbră alegorie a lumii controlate și divizate în mod maniheistic în care trăim. ‘La masa oficială’ dezvolta alegoria politică și o amplifică, purtandu-ne în sălile de recepție ale Kremlinului și incorporând ca personaje pe nimeni alții decât pe Putin și Medvedev. Povestirea cea mai completă din această parte mi s-a părut a fi ‘Așteptare’. Se simte aici influența literaturii ruse și a spațiului rusofon în general, nu numai prin alegerea numelui eroului principal (profesorul Oleg Fortunatov) ci și prin felul în care acesta își descrie trăirile și propriul univers egocentric, într-un stil care mi l-a amintit imediat pe Gogol.

‘Profesorul, care în tinereţe practicase tangoul, avea şi acum un oarecare farmec, femeile roiau şi acum în preajma sa, dar domnul Oleg preferase totuşi să rămână singur, fiindcă îşi dăduse seama la timp că însurătoarea în general nu–­ţi aduce nici linişte sufle­tească, nici fericire, ci doar cheltuieli suplimentare în casă şi multă bătaie de cap în fiecare zi. O nevastă posedă, desigur, nu numai o pereche de picioare, care, oricât de splendide ar fi fost ele, tot ar fi nece­sitat, în timp, achiziţionarea a zeci de perechi de pantofi, ci, în afară de picioare, nevasta mai posedă şi un cap, care trebuia şi el întreţinut, o pereche de buze, ce trebuiau, nu­-i aşa, rujate zi de zi, mâini, care nu se puteau deplasa în oraş fără poşetă şi, cum mâinile se terminau la capăt cu zece degete, iar dege­tele cu zece unghii, unghiile trebuiau şi ele îngrijite, trebuiau curăţate, pilite şi vopsite cu ojă roşie ca focul, măcar de două ori pe săptămână, iar falangele dege­telor, împodobite cu o mulţime de inele, lucru care-­l sperie pe profesor din start, determinându­-l să fie extrem de prudent la orice tentativă. În plus, nevasta mai posedă şi şolduri, gât, sâni, urechi şi nas, precum şi alte extremităţi esenţiale ce trebuie întreţinute cu şi mai mare grijă, mai era vorba şi de degetele şi unghi­ile de la picioare, care necesitau şi ele fonduri pentru îngrijire; în sfârşit, gândindu­-se la toate aceste fleacuri, profesorul ajunse, oare pentru a câta oară, la conclu­zia că viaţa în doi mai presupune şi alte dezavantaje şi cheltuieli. Venea apoi rândul progeniturilor, căci o familie fără progenituri nu e o familie întreagă. Şi aceste progenituri, oricât de drăgălaşe ar fi fost, tre­buiau îmbrăcate, încălţate, ceea ce presupunea chel­tuieli de timp şi energie. Or, profesorul se considera chiar pe sine însuşi ca pe un fel de gaură neagră încălţată în pantofi şi acoperită cu o pălărie cu boruri largi, o gaură neagră nespus de lungă şi osoasă şi care consumă în mod nejustificat multă materie şi energie fără să producă nimic esenţial, doar gânduri sterpe. Ar fi fost absurd ca această gaură să aducă pe lume alte găuri, care, la rândul lor, vor consuma zadarnic materie, timp şi energie.‘ (pag. 282 – 283)

Plăcerea lecturii unei asemenea cărți este indubitabilă, însă nu este vorba despre o lectură lejeră ci despre una care solicită atenția cititorului inteligent. La fiecare pagină suntem surprinși de întorsături de fraze, de schimbări de ritm și de perspectivă, de salturi mortale între genurile literare.  Nichita Danilov este un remarcabil poet chiar dacă nu ar fi scris proză și este un excelent prozator chiar dacă i-am ignora poetica, și mai este și eseist și publicist și un activ combatant în spațiul rețelelor sociale. Nu-l poți ignora chiar dacă nu întotdeauna ești de acord cu el, nu te poți împiedica să rezonezi chiar dacă prima reacție nu este întotdeauna de atracție. ‘Simfonia mută’ se adaugă unei colecții remarcabile de cărți ale unei personalități literare fascinante și cu fațete multiple. Lectură recomandată!