Colum McCann s-a născut în 1965 în Irlanda. Tatăl său era scriitor și jurnalist, așa încât Colum și-a petrecut o parte din copilărie în redacțiile ziarelor. În pofida sfaturilor și avertismentelor paternale, a decis să calce pe urmele tatălui său, a studiat jurnalistica și la 17 ani a câștigat la Dublin premiul ‘tânărului jurnalist al anului’. Trăiește din 1986 în Statele Unite unde s-a relocat pentru a deveni scriitor de ficțiune. Și a reușit. Fiecare dintre cărțile sale, care includ opt romane, este altfel, este interesantă, invită la lectură și la dezbatere. Stilul său combină talentul de a crea personaje și de a construi narațiuni coerente cu o documentare minuțioasă. Fiecare dintre cărțile sale este inspirată din realitate sau istorie trăita, multe dintre personajele sale amplifică în ficțiune eroi care au existat sau care încă trăiesc printre noi. Acesta este cazul și cu ‘Apeirogon’, al șaptelea roman al său, apărut în 2020 și publicat cu promptitudine în România în traducerea lui Bogdan Perdivară la Editura Litera. Cartea a fost un bookseller international și a fost selectată pentru listele de candidați ale unor premii de prestigiu în Statele Unite și în Franța.
Colum McCann abordează în ‘Apeirogon’ unul dintre cele mai complicate conflicte care incendiază în prezent planeta. Este unul dintre puținii scriitori care nu are legătură directă cu vreuna dintre părțile implicate și îndrăzneala lui cred că are legătură și cu originea sa irlandeză. Scriitorul a cunoscut de aproape un alt conflict la fel de complicat, cel dintre comunitățile catolică și protestantă din Irlanda de Nord, și acela având adânci rădăcini istorice, și acela considerat multă vreme de nerezolvat, și care totuși și-a găsit la sfârșitul secolului trecut o soluție pașnică prin acordul semnat în Vinerea Mare a anului 1998, o înțelegere care încă rezistă și menține pacea și coexistența în Ulster. Pentru a aborda conflictul dintre evrei și arabi din zona lumii numita Eretz Israel de unii, Palestina de ceilalți, el a luat ca filon central un caz real, bine cunoscut și intens mediatizat în Israel și Europa. Este vorba despre întâlnirea a doi părinți îndoliați – un israelian și un palestinian – ale căror fiice au murit în conflict. Rami Elhanan, un designer grafic israelian, și-a pierdut fiica, Smadar, asasinată într-un atentat terorist sinucigaș palestinian. Bassam Aramin, un funcționar palestinian și fost prizonier politic, și-a pierdut fiica, Abir, din cauza unui glonț de cauciuc tras de un soldat israelian. Cei doi s-au întâlnit în cadrul Cercului Părinților, un grup unde părinții ai căror copii au murit din cauza conflictului se pot reuni și își pot împărtăși poveștile. Contrar tuturor șanselor și așteptărilor, cei doi bărbați devin prieteni și călătoresc împreună în zonele conflictului și în toată lumea pentru a-și povesti experiențele, pentru a menține vii figurile fiicelor lor, pentru a pleda pentru o soluție de coexistență dintre cele doua tabere aflate într-un conflict violent și aparent fără sfârșit.
Intenția autorului a fost, cred, de a scrie o carte plina de speranță. Reușita este însă doar parțială.
Cum au ajuns cei doi bărbați, cei doi tați îndoliați, să poată ierta fără să uite, să recunoască, fiecare, în celălalt, un om care a suferit și el o pierdere irecuperabila și să-l accepte pe celălalt nu ca pe un dușman ci ca pe un semen alături de care poate fi construit un viitor pașnic comun? Mediile familiale și istoriile personale ale celor doi joacă un rol important în aceste decizii. Ei nu sunt neapărat ‘reprezentativi’ pentru cele două părți ale conflictului, fiind doar două figuri din mozaicul uman divers care alcătuiește cele două tabere. Rami trecuse fără înflăcărate prin serviciul militar, încearcă să fie un creator de conținut grafic care servește cu același talent profesional orice mișcare politică israeliană, și ajunge să se confrunte cu realitatea doar după ce tragedia lovește familia sa. Soția sa, dimpotrivă, este fiica lui Moti Peled, un general în retragere care a adoptat spre finalul vieții sale poziții la extrema stângă în tabăra păcii.
‘Îi venea să le răspundă, să le scrie că bunicul ei fusese semnatar al Declarației de Independență a Israelului, că tatăl ei luptase ca general în Războiul de Şase Zile, că soţul ei luptase în trei războaie israeliene, că fiii ei deciseseră singuri în privința serviciului militar, că şi fiica ei ar fi ajuns în armată dacă i s-ar fi dat ocazia, doar că nu i se dăduse. sau poate, dacă era să spună adevărul adevărat, era vina guvernului israelian, ei erau adevărații ucigaşi, şi, cu toate că aceste lucruri n-o umpleau neapărat de mândrie – era de fapt sigură că fiica ei ar fi refuzat milităria sau, cel puțin, ar fi intrat într-o brigadă medicală -, se petrecuseră de-a lungul istoriei patriei sale, în al cărei viitor nu-și mai punea mari speranțe, deşi cândva, în tinereţe, se visase parte a unui mozaic vast, Evreu Creştin Musulman Ateu Altceva Budist, n-avea a face numele, o țară care să fie complicată, nuanțată, democratică, vizionară, un loc unde ideea unor scrisori îmbibate de ură precum cele care continuau să-i apară pe birou să fie izgonită din imaginația patriotică, unde ideea însăşi de patriotism să nu se aplice neapărat unei țări ori naţiuni, ci unui fel de a exista care să poată fi numit pe drept uman, deşi era gata să recunoască, dată fiind istoria în general şi mai ales cea a statului Israel, că dorința însăşi aproape devenise ridicolă, și totuși singura cale de a lupta cu absurdul era să ridice vocea contra lui cu speranța deșartă că cineva ar putea-o auzi, mai ales în instituțiile de educație, unde mințile erau încă maleabile și otrava nu pătrunsese, sau nu pătrunsese încă, în conștiințe.’
Pentru Rami însă, trezirea începe doar atunci când, devenit din israelian apolitic un părinte îndoliat, cunoaște părinții altor victime nevinovate ale conflictului, copii sau tineri uciși înainte de a-și împlini sau chiar de a-și visa visele:
‘În Israel, să fii îndoliat înseamnă să faci parte din tradiție, din ceva groaznic, dar și sacru totodată. Și nu mă gândisem că într-o zi aveam să mă număr printre jeluitori.
Veneau şi tot veneau, erau o mulțime. Apoi însă am văzut altceva, un lucru cu totul nou pentru mine, pentru ochii, mintea, inima şi creierul meu. În timp ce stăteam proțăpit acolo am văzut apropiindu-se un autobuz cu palestinieni. Ascultaţi-mă… am rămas tablou. Știam că asta urma să se întâmple, dar tot nu-mi venea a crede ochilor. Arabi? Pe bune? În aceeași adunare cu israelienii ăştia? Cum era cu putinţă? Un palestinian care gândea, simțea, respira? Ţin minte că am văzut o doamnă în negru, cu veșmânt palestinian tradițional, cu capul acoperit – vă dați seama, genul de femeie care ar fi putut să fie mama vreunuia dintre atentatorii care-mi luaseră copilul. A coborât lent şi elegant din autobuz şi a păşit în direcţia mea. Apoi am văzut că strângea la piept o fotografie a fiicei ei. A trecut pe lângă mine. Nu mă puteam mişca. A fost ca un cutremur interior: femeia asta îşi pierduse copila. Poate că sună simplu, dar nu a fost. Fusesem închis într-un soi de cosciug. A fost de parcă aş fi deschis brusc ochii. Durerea mea și ai ei, aceeași durere.’
Pentru palestinianul Bassam, trezirea are loc în închisoare. La 17 ani este arestat pentru participarea într-un atac terorist. Ca tânăr palestinian, i se păruse firesc să participe în protestele violente ale primei Intifade (anii 1987 – 1993) care includeau ‘nevinovate’ aruncări cu pietre asupra civililor sau soldaților israelieni și uneori degenerau în atacuri armate cum este cel în care participase. El și prietenii săi găsiseră grenade abandonate din vreunul dintre războaiele precedente și le folosiseră împotrivă militarilor israelieni. Fusese arestat, judecat și condamnat. Semnificativă este descrierea închisorilor israeliene. Sunt relatate pe larg un șir de incidente și torturi pe care le consider în mare parte neverosimile. Nu este negat însă faptul că prizonierii, chiar cei condamnați pentru acte de terorism cum era Bassam, aveau la dispoziție televizoare și își puteau continua și termina studiile in perioada detenției. În cei șase ani petrecuți în închisoare, tânărul palestinian urmează nu doar ceea ce metaforic este numită ‘universitatea pușcăriilor’ ci urmează studii academice, absolvă o universitate și începe un doctorat. Tema acestui doctorat este cea care stârnește uimirea: este Holocaustul! La o emisiune de televiziune dintr-o zi memorială, Bassam are revelația umanității celeilalte părți tocmai prin suferința și persecuțiile trăite de părinții și bunicii celor care-i sunt temniceri, în care poate începe să vadă altceva decât dușmani.
‘ În seara de dinaintea Zilei Amintirii Holocaustului a deschis televizorul și s-a uitat la un documentar. Nu i s-a părut surprinzător. Bassam era obişnuit cu propaganda lor. S-ar fi uitat oricum.
Voia să vadă evrei murind. Unul după altul. Să-i vadă cum se prăbușesc. Cum flămânzesc. Cum cad secerați în şanţuri. Voia să vadă cum se înalță gazul spre tavan. Voia să li se plătească cu aceeași monedă. Să fie de față la anihilarea lor.
La douăzeci de ani, acolo, pe pat, Bassam aştepta un moment în care să aplaude.
…
A început să lucreze la dizertația sa de master intitulată ‘Holocaustul: Uzul și abuzul de istorie și memorie. Scria de mână. Gândea în arabă, dar scria în engleză. Era conștient că acestea nu erau idei noi, ci doar noi pentru el. Se simțea totuși în pielea unui explorator. Pornise în larg. De cele mai multe ori sfârșea naufragiat la loc, pe țărm, însă când și când i se părea că zărește un petic nou de pământ. Însă, de cum dădea să pună piciorul pe uscat, se făcea nevăzut. Asta e adevărata teroare, își spunea. Îi revenea o responsabilitate pe care n-o putea trata superficial. Voia să vorbească despre folosirea trecutului ca justificare pentru prezent. Despre spirala istoriei, cu fiecare moment înlănțuit de următorul moment. Despre locul în care trecutul se intersectează cu viitorul.’
Colum McCann scrie frumos și interesant. Cartea este structurată piramidal. Primele 500 de capitole sunt numerotate crescător de la 1 la 500, urmează un capitol central mai consistent, și apoi alte 500 de capitole numerotate descrescător de la 500 la 1. În total 1001 de capitole, precum numărul nopților Seherezadei din capodopera narativă a literaturii arabe. Un capitol poate include un text mai scurt sau mai lung, un dialog, o singură propoziție, o imagine. Unele dintre texte sunt măiastre înșiruiri, cum este cea care enumeră numele diverse ale zidului de separare construit de Israel între 2000 și 2005 pentru a preveni atentatele teroriste ale celei de-a doua Intifade care făcuseră multe sute de victime nevinovate.
‘Zidul de separare. Numit și Bariera de Separare. Știut și drept Gardul de Separare. Zis și Zidul de Securitate, Gardul de Securitate. Numit și Zidul Apartheidului, Zidul Păcii, Zidul Izolării, Zidul Rușinii, Zidul Malului Vestic, Zidul Administrației, Zidul Anexării, Zidul Zonei Tampon, Zidul Teoriștilor, Zidul Infiltraților, Zidul Sabotorilor, Zidul Obstacol, Zidul Demografic, Zidul Teritoriilor, Zidul Colonizării, Zidul Unificării, Zidul Rasist, Zidul Sanctuar, Zidul Ștreangului, Zidul Blestemului, Zidul Reconcilierii, Zidul Fricii. Mai este știut sub nume precum Țarcul, Cotețul, Capcana, Ștreangul, Protectorul și Cușca.’
Acesta este unul dintre pasajele mai echilibrate și care permite o perspectivă multiplă a conflictului. Nu sunt însă multe ca acesta. Colum McCann trișează de multe ori în ceea ce scrie și în cea ce omite. Da, viețile lui Rami și a lui Bassam sunt diferite de o parte și de alta a Zidului, de o parte și de alta a conflictului. Dar care sunt cauzele acestor diferențe? Prezentarea este părtinitoare și lipsită de fundament istoric. Nu am recunoscut nimic din societatea israeliană, cea care este cealaltă jumătate a conflictului decât cea pe care se poziționează Colum McCann și sursele sale de informație. Exemplele sunt la tot pasul, de la folosirea permanentă a numirii palestiniene a teritoriilor în dispută și nici macar o singură dată a celei evreiești până la detalii aproape ridicole cum sunt cele despre inelele metalice pe care ornitologii israelieni le-ar pune pasărilor călătoare. (McCann iubește și utilizează extensiv metafora păsărilor). Capitolul 141 (în sens crescător) este compus din câteva cuvinte: ‘Spitalul israelian. La Ein Kerem. Cândva un străvechi cătun palestinian.’ Este un alt exemplu de dezinformare, de data asta prin ‘istorie selectivă’. Ein Karem nu a fost în istorie ‘un străvechi cătun palestinian’. Decât dacă crezi că istoria a început acum o sută de ani. A fost o așezare evreiască la periferia Ierusalimului în perioada celui de-al doilea Templu, acum două mii de ani. Aici s-a născut, conform tradiției creștine Ioan Botezătorul. Care era evreu.
Terminologia este importantă într-o carte care se ocupă de un conflict atât de încărcat de istorie. Cuvantele ‘terorist’ sau ‘terorism’ nu apar aproape deloc. Ucigașii lui Smadar sunt numiți ‘luptători’. Asta nu mai este doar terminologie ci si luare de atitudine. Este complet ignorat faptul că nici soarta celor două victime nu este simetrică. Adolescenta israeliana Smadar a fost asasinată de teroriști care au planificat cu minuțiozitate un atentat contra populației civile. Adolescenta palestiniană Abir a fost victimă colaterală, în împrejurări nu complet elucidate, a unui incident în care soldați israelieni răspundeau unui atac violent. Soldatul Y.A., bănuit că ar fi apăsat pe trăgaci a fost anchetat și judecat pentru fapta sa de două tribunale israeliene. Două capitole se ocupa de soarta posibilă în viitor a acestui tânăr care s-a găsit într-o situație imposibilă, în care niciun tânăr de 18 sau 19 ani nu ar trebui să se găsească, acționând probabil din instinct de apărare, fără nicio intenție de a ucide. Păcat că Colum McCann nu a investigat mai mult, chiar și prin ficțiune, destinul acestui soldat. Adevărata reconciliere va fi posibilă, poate, când Y.A. și tinerii palestinieni de cealaltă parte a conflictului vor fi aduși în situația de a reflecta asupra faptelor lor.
Conflictul dintre evrei și arabi în Eretz Israel este unul complex și tragic, cu ramificații istorice, politice, teritoriale și religioase, un conflict care a costat un uriaș preț uman de ambele părți. A scrie despre acest conflict cere cunoașterea profundă a trecutului și a prezentului și empatie reală pentru toate părțile implicate. Nu acesta este cazul cu această carte. Ca într-un western, autorul a decis, înainte de a scrie primul rând din carte, cine sunt ‘bad guys’ și cine sunt ‘good guys’. Se simte asta aproape în fiecare dintre cele 1001 de capitole. Ceea ce a rezultat este o imagine falsă pentru cei care nu au fost vreodată în Israel, care nu au citit destulă istorie, care nu cunosc mentalitatea, visele, dorințele de pace și liniște ale evreilor din Israel, confruntarea lor permanentă cu terorismul și cu refuzul acceptării existenței statului evreiesc. Nici palestinienilor nu cred că această carte le face un bun serviciu – societatea lor este mult mai complexă și mai plină de contradicții decât este descrisă în carte, iar sursele suferințelor lor sunt mult mai profunde decât simplista și obsesiva blamare a ocupației. ‘Apeirogon’ nu este mult mai mult decât o carte de propagandă. Nu este un poligon cu infinit de multe fațete (cum indică titlul), ci o oglindă deformată. Cartea este bine și interesant scrisă, Colum McCann are talent, dar talent aveau și Leni Riefenstahl sau Ilya Ehrenburg. Interesant de menționat este că exact în aceste zile o dramatizare a romanului este pusă în scenă la un teatru din Jaffo, în Israel. Ca cititori putem lua din această carte speranța că apropierea și reconcilierea este posibilă, dar realitatea cu care are de luptat această speranță este copleșitoare. Speranța totdeauna moare ultima, se zice. Pacea se bazează însă nu pe uitare ci pe cunoașterea adevărului și asumarea acestuia.