Se întâmplă mai rar să văd întâi un film și apoi să citesc cartea care l-a inspirat, dar exact asta s-a petrecut cu ‘Pasărea vopsită’. Am văzut cu un an în urmă filmul din 2019 al regizorului ceh Vaclav Marhoul și acum am citit cartea lui Jerzy Kosinski publicată în 2021 în colecția ‘Clasici moderni’ a Editurii LITERA în traducerea (excelentă) a Elenei Malnai. Unul dintre primele lucruri pe care le-am făcut atunci când am luat cartea în mână a fost să caut biografia autorului. Am găsit-o la locul așteptat, pe pagina a 2-a. Eram interesat ce variantă a biografiei lui Kosinski au ales editorii să publice, deoarece știam că au existat multe controverse la apariția cărții și că ele au însoțit și edițiile următoare. Voi reveni la acest aspect și voi explica importanța lui ceva mai târziu.
‘Pasărea vopsită’ este una dintre cele mai cutremurătoare cărți scrise despre ororile celui de-al doilea război mondial și despre Holocaust. Eroul cărții este un băiețel al cărui nume nu îl aflăm niciodată, și oricum, nu are importanță, căci identitatea sa va trebui să fie ascunsă. La izbucnirea celui de-al doilea război mondial are șase ani, vârsta pe care o avea Jerzy Kosinski în 1939. Părinții sai îl trimit într-un sat îndepărtat, la fel cum făcuseră mii de alți părinți, pentru a-l salva de distrugerile războiului și de discriminările pe care le putea suferi din cauza felului diferit în care arată. Este oacheș, cu ochii de culoare închisă, poate evreu, poate țigan, identitatea sa etnică nu este nici ea dezvăluită. Felul în care arată îl desemnează însă din start ca pe un pericol pentru cei din jur și ca pe o victimă potențială.
‘Îmi spunea Oacheșul. De la ea am aflat pentru prima oară că eram posedat de un spirit malefic, care se cuibărise în mine ca o cârtiță într-o vizuină adâncă și de a cărui prezență nu eram conștient. O asemenea persoană cum eram eu, atât de întunecată și posedată de acel spirit rău, putea fi recunoscută după ochii negri și fermecați, care nu clipeau când se uitau la ochii luminoși și deschiși la culoare. Prin urmare, spunea Olga, puteam, dintr-o singură privire aruncată asupra unui om, să-l deochi fără să-mi dau seama.’ (pag. 30)
Tema neacceptării celor diferiți și a persecuțiilor la care sunt aceștia supuși în condițiile extreme ale războiului este una dintre temele centrale ale cărții. Nu este identificată cu exactitate zona în care se petrece acțiunea, dar putem bănui că este vorba despre zona munților care se întind peste frontierele Poloniei, Slovaciei și Ucrainei. Limba pe care o vorbesc acești oameni este puțin inteligibilă copilului venit de la oraș, poate un dialect diferit, poate o alta limbă slavă. Regizorul Vaclav Marhoul a expus foarte elegant această idee a localizării vagi în ecranizarea cărții inventând pentru personajele sale, țăranii acelei zone îndepărtate a Europei în flacări, o limbă inexistentă în realitate, cu sonoritate slavă și amestecând cuvinte din limbile vorbite în zonă. Scriitorul Jerzy Kosinski folosește o metaforă foarte puternică din lumea păsărilor, care dă și numele cărții. Păsările apar de altfel și pe frumoasa copertă dublă creată de Flori Zahiu. Unul dintre oamenii pe care băiatul îi întâlnește în cale este păsărar, prinde și vinde pasări mai mult sau mai puțin rare. Unul dintre crudele sale divertismente este cel de a vopsi în culori diferite penele unei pasări și de a-i da drumul apoi între semenele lor.
‘Când deasupra noastră se aduna un număr îndeajuns de mare de păsări, Lekh îmi făcea semn să eliberez captiva. Ea se înălța în zbor, fericită și liberă, ca un curcubeu pe fundalul norilor, și apoi se avânta spre stolul de păsări cafenii, care așteptă. Pentru o clipa, păsările erau confuze. Pasărea vopsită zbura de la un capăt al stolului la celălalt, încercând în zadar să-și convingă rudele că era de-a lor. Însă, orbite de culorile strălucitoare, păsările se învârteau în jurul ei nehotărâte. Cu cât mai zelos încerca să intre în rândurile stolului, cu atât era împinsă din ce în ce mai departe. Curând apoi, vedeam cum, una după alta, păsările o atacau sălbatic, smulgandu-i penele. În scurt timp, silueta multicoloră își pierdea locul din înaltul cerului și cădea la pământ. Când zăream pasărea vopsită, de obicei era moartă.’ (pag. 66-67)
Moartea femeii în grija căruia fusese încredințat și distrugerea casei acesteia declanșează o succesiune de episoade care par a face parte dintr-o ediție revizuită a Infernului lui Dante. Băiatul de șase ani înțelege repede că părinții săi nu vor veni curând sau poate niciodată să-l caute, și că trebuie să supraviețuiască într-o natură de cele mai multe ori ostila, ale cărei pericole sunt întrecute doar de cele pe care le reprezintă oamenii. Peste două treimi din text descriu o poveste unică de supraviețuire care se întinde pe parcursul a cinci ani de război, și de maturizare în durere și oroare. Copilul este martor, victimă și uneori părtaș la un repertoriu de grozăvii și cruzimi pe care doar oamenii le pot inventa pentru alți oameni, din care nu lipsesc crimele, violurile, perversiunile sexuale, sadismul, umilințele de tot felul. Moartea este prezentă la fiecare pas și inocența copilului este anihilată repede de instinctul primar al supraviețuirii. Băiatul va încerca să înțeleagă care sunt legile acestei lumi crude, dar absurditatea universului în care trăiește neagă orice sistem va încerca să cheme în ajutor. Nu servesc la nimic rugăciunile, căci Dumnezeu pare să închidă ochii la tot ceea ce se întâmplă. Nici pactul cu Diavolul nu reușește mai bine. Singura rațiune a existenței rămâne pentru copil supraviețuirea, și poate, în plus, dorința de a nu uita nimic și de a fi, cândva în viitor, martor.
‘Mă întrebam daca odată cu pierderea vederii, se pierdea și amintirea tuturor imaginilor văzute înainte. Căci atunci, bărbatul acesta nu va mai putea vedea nici măcar în vis. Dacă nu, dacă orbii puteau totuși vedea prin amintiri, atunci nu era chiar așa de rău. Lumea pare să fie la fel cam peste tot, și chiar dacă oamenii se deosebesc între ei, așa cum și animalele și copacii se deosebesc, știi destul de bine cum arată toate acestea după ce le-ai văzut ani la rând. Eu nu trăisem decât șapte ani, dar îmi aminteam o grămadă de lucruri. Am închis ochii și multe detalii mi-au năvălit în minte, încă și mai vii. Cine știe, poate că fără ochi, flăcăul va începe să vadă o lume absolut nouă, cu mult mai fascinantă….Mi-am făcut o promisiune mie însumi să-mi amintesc tot ce vedeam; dacă cineva avea să-mi scoată vreodată ochii, aș fi rămas măcar cu amintirea a tot ceea ce voi fi văzut până atunci.’ (pag. 54-55)
Lumea pe care o crează Kosinski în paginile cărții sale amestecă într-un creuzet cu miasme otrăvitoare coșmarurile și superstițiile, prejudecățile și violența. Solidaritatea umană pare să fie anulată și la nivel individual și la nivel colectiv. Puțini sunt oamenii care în acești cinci ani descriși în carte manifestă vreo compasiune pentru băiețelul rătăcit într-o lume nebună. Desigur, excepțiile sunt remarcabile: un preot îl salvează de furia mulțimii și îi caută un adăpost printre enoriașii sai; un soldat german ignoră ordinul de a-l împușca, simulează execuția și îl lasă să fugă. La nivel colectiv, întreaga comunitate privește însă cu o pasivitate complice cum deportații evrei și țigani sunt transportați în trenurile morții spre lagărele de exterminare. Unii văd în ceea ce se întâmplă o pedeapsă justificată:
‘Apoi un nou tip de tren a apărut pe linie. Oameni vii erau înghesuiți în vagoane pentru vite, încuiate. Unii dintre bărbații care lucrau la gară aduceau vești noi în sat. Trenurile acestea transportau evrei și țigani, care fuseseră capturați și condamnați la moarte. În fiecare vagon erau câte două sute de oameni, înghesuiți ca niște strujeni de porumb, cu mâinile sus, ca să ocupe mai puțin spațiu. Bătrâni și tineri, bărbați, femei și copii, chiar și bebeluși. Uneori, țăranii din satele învecinate erau angajați temporar la construirea unui lagăr de concentare și, la întoarcere, aduceau cu ei povești stranii. Spuneau că, după ce coborau din trenuri, evreii erau sortați în grupuri diferite, apoi dezbrăcați în pielea goală, și li se lua tot ce aveau. Li se tăia parul, aparent pentru a-l folosi la saltele. Nemții le mai inspectau și dinții și, dacă găseau vreunul din aur, îl smulgeau imediat. Camerele de gazare și cuptoarele nu făceau față volumului mare de oameni aduși; mii de oameni uciși de gaz nu erau arși, ci doar îngropați în jurul lagărelor.
Țăranii ascultau gânditori poveștile. Spuneau că pedeapsa Domnului i-a ajuns până la urmă pe evrei. O meritau de mult timp, de când Îl răstigniseră pe Iisus. Dumnezeu nu uita niciodată. Daca a trecut atât timp cu vederea păcatele evreilor, nu înseamnă că i-a și iertat. Acum Dumnezeu îi folosea pe germani ca pe un instrument al dreptății. Evreilor li s-a luat privilegiul unei morți naturale. Trebuiau să moară de foc, să sufere chinurile iadului aici, pe pământ. Erau pedepsiți pe drept pentru crimele rușinoase ale strămoșilor lor, pentru că au respins credința adevărată, pentru că au ucis fară milă bebeluși creștinați și le-au băut sângele.’ (pag. 122-123)
Partea finala a cărții descrie soarta băiatului, ajuns acum la vârsta de 11 ani, în lunile de după ce Armata Roșie îi alunga pe germani. Salvarea vieților și recuperarea demnității îl aruncă în brațele propagandei staliniste ateiste, dar fenomenul este perfect credibil și justificat ținând cont de anii de suferință prin care trecuse. Pot cei care au supraviețuit iadului să se întoarcă spre o viață normală? Va reuși băiatul maturizat mult înainte de vreme să lase în urmă violența și singurătatea, să regăsească puterea de a comunica și de a se încrede în cei din jur? Pierderea vocii este simbolică din acest punct de vedere, și-o va putea el recupera vreodată? Va putea familia fracturată de război să redevină familie? Aceasta parte a cărții, mai puțin intensă decât restul, lasă multe dintre aceste întrebări fără răspuns.
Fără îndoială, ‘Pasărea vopsita’ este una dintre cele mai zguduitoare opere literare dedicate războiului și Holocaustului. Jerzy Kosinski demonstrează un talent extraordinar de a sintetiza în narațiune experiențele supraviețuitorilor și în special ale celor care au fost copii în acea perioadă. Impresionează descrierile satelor și ale naturii, în care se îmbină realitatea și fantezia macabră. Descriind fără ezitare cruzimea și abuzurile, crimele și persecuțiile, literatura sa trece uneori frontierele dintre un naturalism explicit și pornografie. Nu s-a scris așa până acum despre război și Holocaust, dar și experiența conflagrației mondiale și monstruozitatea genocidului au depășit orice exces precedent din istorie.
Problematica abordării din ‘Pasărea vopsită’ este legată de contextul în care a fost publicată și de controversele pe care cartea le-a stârnit încă din momentul apariției și care au continuat mulți ani după aceea. Editura Litera a ales să publice cartea fară vreun comentariu, note sau prefață, și fără niciuna dintre cele trei postfețe diferite pe care edițiile succesive le-au avut de-a lungul timpului. Este o abordare pe care o înțeleg și pe care o consider una dintre cele corecte. Cititorul poate astfel aprecia și judeca textul însuși, ceea ce este în definitiv principalul. Cred însă că ceva esențial lipsește din biografia scriitorului, așa cum este sintetizată în aceasta ediție românească. Băiețelul evreu care a fost Kosinski în timpul războiului nu este același cu eroul cărții. Familia lui Jozef Lewinkopf – numele cu care s-a născut scriitorul – a fost adăpostită în timpul războiului cu riscul vieții și al libertății lor de locuitorii unui sat polonez, iar copilul Jozef / Jerzy a fost protejat de un preot catolic. Kosinski se refugiase în anii ’50 în Statele Unite și adoptase limba engleză ca limbă de creație. La apariția cărții în 1965 a lăsat impresia că cele relatate în carte ar fi marturii autentice, de martor direct, care reflecta o experiență personală. Nu a spus asta explicit, dar nici nu a negat, iar coincidența dintre vârsta eroului și cea a scriitorului a încurajat speculațiile. Postfețele scrise ulterior, ultima pentru ediția din 1976 care este și baza traducerii cărții de față, nu au risipit complet aceasta ambiguitate, desi au clarificat faptul că este vorba despre o lucrare de ficțiune. Au fost și alte controverse, inclusiv acuzații de plagiat și altele legate de folosirea unor scriitori din umbră care au stilizat textul unui autor care avea prea puțini ani de experiență cu limba engleză pentru a crea o carte de asemenea valoare după numai câțiva ani de emigrație. ‘Pasărea vopsita’ a fost interzisă în Polonia de la apariție până în 1989, fiind considerată anti-poloneză.
Umbrele și controversele sunt regretabile. Unul dintre motive este că în lumea în care trăim ele dau apă la moară negaționistilor și minimalizatorilor Holocaustului. Celălalt este legat de faptul că avem de-a face cu o operă literară excepțională. Revista TIME a inclus ‘Pasărea vopsită’, cred eu că pe bună dreptate, pe lista celor 100 cele mai remarcabile cărți ale secolului 20. Este o carte puternică și impresionantă, o mărturie și un avertisment. Daca ar trebui să căutam un echivalent literar al ‘Dezastrelor războiului’ lui Goya, ‘Pasărea vopsita’ a lui Jerzy Kosinski ar fi cel mai bun candidat.
Felicitari pentru recenzie.