Margaret Atwood este probabil cea mai faimoasă scriitoare canadiană în viață și una dintre cele mai celebre autoare ale literaturii contemporane a lumii. Născută în 1939, a publicat 18 cărți de poezie, 18 romane, 11 cărți de non-ficțiune (printre care un studiu introductiv considerat clasic despre literatura canadiană), 9 colecții de ficțiune scurtă, 8 cărți pentru copii, 2 romane grafice și o serie de ediții de poezie și ficțiune în tiraje mici. Margaret Atwood a câștigat numeroase premii pentru scrisul ei, inclusiv două premii Booker, premiul Arthur C. Clarke, premiul Guvernatorului General al Canadei, premiul Franz Kafka, premiile Prințesa Asturiei și premiile naționale pentru critici de carte și PEN Center USA Lifetime Achievement Awards. Doar Premiul Nobel pentru Literatură o ignoră în mod repetat. Faima însă și-a câștigat-o pentru romanul ‘Povestea slujitoarei’ publicat în 1985. Odată cu el a dobândit și titlul neoficial de regină a distopiei.
‘Inima cedează ultima’ (titlul original este ‘The Heart Goes Last’) este tot o distopie. O distopie, dar și o poveste de dragoste. Romanul a apărut în 2015, a fost tradus în limba română (impecabil) de Irina Negrea și publicat în 2019 în seria de autor pe care o dedică scriitoarei canadiene Editura ART. Acțiunea cărții se petrece într-un viitor alternativ, sau poate că este vorba despre un prezent alternativ, sau poate este prezentul nostru așa cum va evolua peste câțiva ani. Crizele economice și financiare succesive au ruinat o mare parte din America de Nord și în special zona de nord-est a continentului. Iată criza descrisă de Ed, unul dintre liderii care explică cele întâmplate:
‘Ştabii finanţelor au ascuns adevăratele statistici pentru a evita panica, spune el, însă un procent şocant de patruzeci la sută din populația acestei regiuni este în şomaj, cu cincizeci la sută din totalul acestei populații având sub douăzeci şi cinci de ani. Cifrele de acest gen nu pot duce decât la o prăbuşire a sistemului, asta însemnând anarhie, haos, distrugerea nesăbuită a bunurilor, o aşa-zisă revoluţie, care ar presupune jafuri, domnia bandelor de răufăcători, despoti, violuri în masă, terorizarea celor slabi şi neajutorați. Iată sumbra perspectivă care se profilează sinistru în faţa fiecărui om din această zonă. Au observat deja cu toții simptomele acestei stări de lucruri, ceea ce – el e convins de asta – i-a făcut să dorească să se înscrie aici.’ (pag. 68)
Eroii cărții sunt Stan și Charmaine, o pereche tânără și fără copii, care până la izbucnirea crizelor păreau să aibă întreaga viață înaintea lor. El lucra în IT, ea era îngrijitoare la o casă de bătrâni. Precum milioane de alți locuitori ai zonei își pierduseră întâi locurile de muncă, apoi casa a căror rate nu mai puteau să le acopere. Tot ceea ce le rămăsese era mașina care le servea drept acoperiș și un trai nomadic, locuri de muncă temporare și prost plătite, pericolul permanent de a fi jefuiți sau uciși de bandele de tâlhari. Precum ei, milioane de alți americani, locuitorii unei țări în care sistemul economic se prăbușise. Atunci când li se oferă perspectiva de a participa într-un experiment, Proiectul Positron, o societate închisă din care a fost eliminată și violența și nesiguranța zilei de mâine, ezitările nu durează prea multă vreme și cei doi acceptă.
‘Acum, ar vrea să le ofere – să împărtășească cu ei – o imagine mai amănunțită din culise. A fost o adevărată luptă pentru a obține nenumăratele aprobări necesare pentru lansarea Proiectului Positron. Statul nu s-a lăsat convins prea ușor; nenumărați experți politici şi-au umflat muşchii (Ed rânjeşte în colțul gurii, încântat de expresia lui îndrăzneață), aşa cum demonstrează vociferările care s-au făcut auzite, atunci când planul a fost anunțat prima oară în presă. Purtătorii de cuvânt, sau mai degrabă persoanele care se ocupă de comunicare – Ed aruncă o privire spre femeie, care zâmbeşte – au înfruntat o sumedenie de urlete de indignare online din partea radicalilor și a nemulțumiților, care pretind că proiectul Consilience/ Positron reprezintă o încălcare a libertăților individuale, o tentativă de a institui un control social total, o insultă la adresa spiritului uman. Nimeni nu este un adept mai devotat al libertăților individuale decât este Ed, însă așa cum știu toți – aici Ed surâde complice – aşa-zisele libertăți individuale nu țin de foame, iar spiritul uman nu plăteşte facturi, iar ceva trebuie făcut pentru a uşura presiunea din interiorul etuvei sociale. Nu-i aşa?’ (pag.67)
Despre ce este vorba? Proiectul Positron este un sistem de orașe închise, în care cei care acceptă participarea își petrec jumătate din timp într-o societate idilică și cealaltă jumătate în închisori. O lună de libertate și trai comfortabil, o lună de închisoare în condiții nu prea aspre. În luna de libertate pot profesa ceea ce se pricep, locuiesc în case bine îngrijite și au o viață culturala controlata și normativa. La închisoare li se impune ceea ce să facă. În casele lor locuiesc în perioada de închisoare Alternanții. Cu ei este interzis orice contact, la fel cum este interzisă orice legătură cu lumea exterioară.
‘Ed desface larg bratele ca un predicator la TV: vocea lui devine mai răsunătoare. Atunci, arhitecții Positronului și-au dat seama, spune el – și asta a fost o idee strălucită – că, dacă închisorile ar fi reduse judicios și administrate raţional, puteau deveni nişte unități economice viabile, în care toţi ar avea de câștigat. Nenumărate joburi puteau fi generate de închisori: în construcții, în mentenanță, în serviciile de curățenie, în serviciile de pază. Locuri de muncă în spitale, confecționarea de uniforme, pantofărie, agricultură, dacă exista vreo fermă ca anexă: un corn al abundenței veşnic plin de joburi. Oraşele de mărime medie cu penitenciare mari ar putea să se întreţină singure, iar oamenii din asemenea orașe ar putea să beneficieze de confortul specific unei clasei de mijloc. Iar, dacă fiecare cetățean era fie gardian, fie puşcăriaș, rezultatul ar fi ocuparea integrală a forţei de muncă: jumătate ar fi deţinuţi, iar cealaltă jumătate s-ar ocupa de aceștia, într-un fel sau altul. Sau s-ar ocupa de cei care se ocupă de deţinuţi.
Şi, întrucât era nerealist să te aștepți la fapte infracționale confirmate din partea unui procent de cincizeci la sută din populație, corect ar fi atunci ca fiecare să facă cu rândul: o lună în puşcărie, o lună afară. Gândiți-vă la economiile care se vor face, în condițiile în care fiecare locuinţă ar fi folosită de două serii de locatari! Era conceptul proprietății în indiviziune alternativă împins până la concluzia lui logică.’ (pag. 70-71)
Modelul distopic imaginat de Margaret Atwood este o extrapolare dusă la extrem a unei situații sociale și a unor realități economice existente în societatea americană, dar și în alte țări din lume. Populația deținuților din penitenciarele americane este cea mai numeroasă printre țările democratice. Privatizarea serviciilor penitenciare a fost încercată în diferite state americane, inclusiv activitățile productive care să susțină economic sistemul. Modelul economic este însă practicat doar de regimurile totalitare, în care munca forțată a deținuților este folosită pentru generarea de profituri în folosul statului dictatorial. Este, în fapt, o formă modernă de sclavie. Ce preț merita să fie plătit pentru siguranța zilei de mâine? Jumătate de viață de sclavie pentru o altă jumătate de viață comfortabilă?
Un model economic neliberal poate fi susținut doar de un regim politic neliberal. Această axiomă socio-economică este excelent ilustrată de felul în care se desfășoară viața la Consilience, unde ajung eroii noștri. Precum majoritatea regimurilor autoritare pe care le cunoaștem, și proiectul Positron mimează forme de democrație, indoctrinându-și cetățenii în ședințe de genul informărilor politice pe care cititorii români le cunosc prea bine din perioada comunistă. Sunt cenzurate și divertismentele, muzica rock este interzisă, filmele sunt cele din perioada anilor ’50. Limbajul amintește ‘Scînteia’:
‘Aceste Întâlniri Municipale pun accentul pe aspectele pozitive. Incidentele violente sunt extrem de rare, li se spune astăzi – un grafic apare pe ecran -, iar producţia de ouă a crescut. Un nou procedeu va fi introdus în curând la ferma avicolă: găini fără cap, hrănite prin tuburi, ceea ce s-a constatat că poate să diminueze anxietatea şi să accelereze creşterea în greutate și, deci, producţia de carne; în plus, se elimină cruzimea faţă de animale, încadrându- se în principiul avantajelor multiple, pe care Positron a ajuns să le întruchipeze! Felicitări și mulțumiri echipei care se ocupă de varza de Bruxelles, unde s-a depășit cota două luni la rând! Să ne propunem să ridicăm ștacheta la producția de iepuri faţă de a doua jumătate a lunii noiembrie, mai ales că urmează să primim în curând câteva noi rețete nemaipomenite pentru carnea de iepure. Mai multă atenție la sortarea pentru programul de reciclare a deşeurilor, vă rugăm; metoda nu va da roade dacă nu ne unim forțele. Şi aşa mai departe, şi aşa mai departe.’ (pag. 133-134)
Stan și Charmaine vor fi foarte mulțumiți pentru o vreme. Totul decurge OK până când curiozitatea îi va împinge să încerce să-i cunoască pe Alternanți, adică pe cei care ocupă aceeași casa în perioada în care ei sunt la închisoare. Încălcarea unora dintre reguli îi pune în pericol într-o societate supravegheată permanent, aflată la intersecția dintre ‘Truman Show’ și ‘1984’:
‘E după-amiază târziu. Soarele a coborât pe cer, strada e pustie. Sau pare pustie: neîndoielnic, există ochi implantati pretutindeni – în stâlpul felinarului, în hidrantul de incendiu. Faptul că tu nu îi poți vedea nu înseamnă că ei nu te pot vedea pe tine.
Stan tunde gardul viu, făcând efortul să pară nu numai ocupat, ci și vesel. Gardul nu are nevoie să fie tuns – este întâi ianuarie, e iarnă, deşi nu a nins încă -, însă lui i se pare o îndeletnicire liniştitoare, din aceleaşi motive pentru care gestul de a-ți roade unghiile este liniştitor: este ceva repetitiv, imită o acţiune semnificativă şi este ceva violent. Aparatul de tuns arbuşti scoate un vaiet ameninţător, ca un cuib de viespi. Sunetul îi dă iluzia puterii, atenuându-i sentimentul de panică. Panica unui şobolan într-o cușcă, cu mâncare şi băutură din belşug, chiar şi cu sex, dar fără vreo posibilitate de a mai ieşi de-acolo, având în schimb bănuiala că totul face dintr-un experiment, care nu poate fi decât dureros.
…
Are căşti în urechi, conectate la telefonul mobil. Geamătul zumzăitor al aparatului de tuns arbuşti e ca fundal sonor pentru vocea lui Doris Day, ale cărei mari şlagăre sunt melodiile lui de leagăn în timpul zilei. Inițial, se gândea cum ar fi fost să-i poată da brânci lui Doris de pe un acoperiș, însă nu are prea multe opțiuni în materie de muzică -,,ei” cenzurează toate cântecele care li se par prea excitante sau turbulente -, or el preferă să o asculte pe ea, decât potpuriul din Oklahoma sau pe Bing Crosby cântând,,White Christmas”.’ (pag.154-155)
Pedepsele pentru abateri de acest fel sunt extreme. Stan și Charlaine vor fi separați unul de cealaltă și vor fi supuși unor teste care le pun în pericol nu doar libertatea ci și viața. Vor cunoaște detalii secrete legate de structura economică și scopurile reale ale proiectului și vor fi contactați de cei care se opun și încearcă să reziste. Narațiunea avansează în paralel, căci Stan și Charlaine, despărțiți, se caută dar și devin actori într-o intrigă care pune sub semnul întrebării existența întregului sistem. Va rezista dragostea lor presiunilor și tentațiilor? Care le va fi alegerea între libertatea de a decide și siguranța economică?
Margaret Atwood reia și amplifică în ‘Inima cedează ultima’ multe dintre temele cărților sale precedente: libertatea individuală în raport cu interesul colectiv, locul femeii în familie și societate, sexul ca mijloc de control, diversitatea culturală ca motor al progresului social. Totul este ambalat într-o intrigă bine tensionată, cu personaje interesante și credibile. Chiar dacă în final, când totul este explicat și deznodământul este prezentat cititorilor, putem rămâne cu senzația că rezolvarea este puțin prea facilă, interesul pentru eroii cărții și soarta acestora este bine clădit și justificat. Romanul ei a fost pentru mine și o captivantă lectură de vară și un prilej de a reflecta la unele dintre problemele importante ale evoluției societății contemporane. Când distopia domină actualitatea, așa cum pare să se întâmple în ultima vreme, distopiile alternative furnizate de literatură devin un divertisment semnificativ.