Ludmila Ulițkaia este una dintre cele mai originale, mai profunde și mai reprezentative voci ale literaturii ruse contemporane. Născută în 1943 într-o familie de origine evreiască refugiată din Ucraina în Urali, crescută și educată la Moscova, scriitoarea trăiește din 2022 la Berlin. A fost propusă și a câștigat câteva prestigioase premii literare rusești și internaționale, însă în Rusia, în ultimii ani și mai ales după ce și-a exprimat poziția clară împotrivă invadării Ucrainei, cărțile ei au fost retrase din librării și nu mai pot fi împrumutate în bibliotecile publice. Culegerea de povestiri ‘Oamenii țarului nostru’ apărută în 2023 în colecția ‘Raftul Denisei’ a Editurii Humanitas-Fiction este a 11-a carte care a fost publicată în România a scriitoarei. Traducerea (excelentă) a fost începută de regretata Gabriela Russo, cea care a tradus și cărțile ei precedente, și finalizată de Luana Schidu.
(sursa imaginii https://humanitas.ro/humanitas-fiction/carte/oamenii-tarului-nostru)
Despre istoria Rusiei în secolul 20, cu revoluțiile, războaiele, transformările sociale și ambițiile imperiale, ascensiunea și prăbușirea Uniunii Sovietice s-au scris și se vor scrie romane cu multe sute de pagini. Unele dintre ele le-a scris chiar Ludmila Ulițkaia. În ‘Oamenii țarului nostru’ scriitoarea alege o altă modalitate literară pentru a descrie această epocă. Ea construiește un tablou-mozaic cuprinzător al oamenilor care au trăit în această perioadă și al destinelor acestora. Tabloul este compus din 37 de povestiri grupate în patru secțiuni, majoritatea petrecându-se în Rusia însăși, toate avându-i că eroi pe cei care pe vremea imperiului erau numiți ‘oamenii țarului nostru’ (expresia aparține lui Nikolai Leskov, un prozator rus apreciat la vremea sa). Efectul este la fel de puternic.
Vocea povestitoarei poate fi auzită în câteva dintre povestiri. Cine este autoarea? Iat-o făcând față întrebărilor cititorilor parizieni la o întâlnire cu aceștia:
‘Ce gândesc oamenii în Rusia? Cu totul altceva decât mine. Şi, de altfel, eu nu sunt câtuşi de puțin un personaj relevant și nu pot să reprezint pe nimeni în afară de mine personal, fiindcă după cultură sunt rusoaică, după sânge, evreică, iar după religie, creştină.’ (pag. 269)
Răspunsul acesta cu tentă dramatică poate fi citit la două nivele. În primul rând, scriitorii, cei buni și cei originali, gândesc altfel decât cei din jurul lor, altfel nu ar fi scriitori buni și originali. Mai adânc, însă, Ludmila Ulițkaia își dezvăluie aici treimea identitară personală. Ea este născută într-o familie evreiască, probabil atee sau în orice caz nereligioasă, cum erau majoritatea familiilor evreiești din Uniunea Sovietică. Tema originii evreiești este importantă în cărțile sale, dar nu centrală. Dintre cele 37 de povestiri câteva au personaje care sunt evrei. Ulițkaia s-a convertit la religia creștin-ortodoxă și aceasta a făcut parte dintr-un proces de poziționare față de cele ce se petreceau în jurul ei și de transformare personală. În fine, cultural și profesional, Ludmila Ulițkaia aparține, fără îndoială, culturii și literaturii ruse.
(sursa imaginii – https://thebookerprizes.com/the-booker-library/authors/lyudmila-ulitskaya)
Multe dintre povestirile ei traversează decenii întregi de istorie. Eroii sunt intelectuali sau muncitori, orășeni sau săteni, bărbați și multe femei, căci soarta femeilor o interesează în mod special pe scriitoare. Toți și toate sunt însoțiți cu empatie și cu un umor trist. Simțim și suntem implicați în suferințele mici și mari ale eroilor și eroinelor. Iată, de exemplu, povestirea ‘Trupul frumoasei’ în care însoțim destinul unei femei a cărei frumusețe deosebită constituie un baraj care o izolează social de cei din jur, de femeile care o invidiază și de bărbații care o doresc. Tragedia își face apariția din prima ei tinerețe:
‘Tania rupse legătura de prietenie cu Grinea Bas, el rămase încă un an la aceeaşi şcoală, o privea trist de departe, n-o scăpa din ochi nici o secundă. Apoi părinții îl mutară la o şcoală de matematică, dar continuă s-o urmărească îndeaproape tânjind de dorul ei – ba o aştepta la poartă, ba o pândea în apropierea școlii. Arunca o privire scurtă de miop la chipul ei de un alb strălucitor – nu-i distingea trăsăturile feței, doar albul scânteietor – şi dispărea fără să încerce să-i spună ceva, nu scotea nici un cuvânt, nici măcar n-o saluta. Tania îşi întorcea fața, prefăcându-se că nu-l vede. Nu mai avea încredere în el, fiindcă era ca toți ceilalți – voia numai frumusețea ei.
Colegele de clasă, dăruite cu talente de tot felul, își doreau să fie frumoase şi se străduiau să arate bine – se pensau corectându-şi conturul sprâncenelor, se găteau cu rochii frumoase, erau îndrăzneţe, se purtau provocator
Tania, în afară de frumusețe, nu avea nici un talent special – era mediocră la învățătură, lua note de trei şi patru, în ciuda oricăror eforturi. Nici măcar la muzică, desen sau sport nu reușea să obțină cine ştie ce succese.
La serata de absolvire Tania nu veni în rochia albă, cumpărată de mama ei. Îmbrăcată în fustă şi bluză, îşi primi diploma cu calificativul satisfăcător, stătu într-un colț al sălii cât timp colegele dansară, refuză să meargă cu ele în Piața Roşie, cum era obiceiul. Între altele, nimeni n-o invitase la dans, frumusețea ei era inaccesibilă, şi expresia feţei cam abstractă, greu de înțeles.
Plecă de la petrecere destul de devreme, şi Grişa Bas, în costum de gală, cu cravată şi ochelari noi, trecu pe la școală când Tania nu mai era acolo. Ajunse până la casa ei, se uită la fereastra neluminată și dispăru în noapte. Două zile mai târziu îl găsiră spânzurat la intrarea în şcoală. Nu lăsase nici o scrisoare. Îi găsiră în buzunar o mănușă veche de lână. Nimeni nu ştia că e mănușa Taniei.
Tania află despre istoria tragică şi se îngrozi: îşi dădu seama că se întâmplase din cauza ei, deși nimeni nu-i spusese acest lucru. Nu merse la înmormântare: o speria gândul de a-şi expune privirilor faţa şi corpul.’ (pag.80-81)
Istoria strivește destinele, dar eroii și eroinele nu sunt totdeauna conștienți de forțele care le direcționează traiectoriile în viață. Câțiva dintre eroi fac parte din sistem sau încearcă să-și dezvolte personalitățile, să creeze sau să se încadreze în regulile stabilite. Povestirea ‘Ménage à trois’ urmărește destinul a două femei care sunt căsătorite, pe rând, cu același bărbat, un scriitor de bună credință, care va cădea victima terorii staliniste. Între ele se va crea o legătură care va continua și după dispariția bărbatului și le va ajuta să supraviețuiască războiului și persecuțiilor nedrepte:
‘ Soţul lor comun – mai întâi al Fridei, apoi al Alisei – scriitorul în limba idiş Beniamin X. – era un mare entuziast. Starea lui de exaltare făcea parte din el, aşa cum îi aparțineau gura, nasul, cele două urechi. Din cauza asta mulți îl socoteau idiot, dar el nu era deloc idiot – pur și simplu iubea viața cu atâta patimă, înverşunare şi zel, încât îi scotea din sărite pe oamenii cumpătați. Pe lângă darul de a iubi viața, mai avea unul: iubea literatura. Rusă, franceză, poloneză, finlandeză – orice îi cădea în mână. Citea şi reţinea tot. Şi scria în idiş. Citea o piesă de Ibsen, scria una asemănătoare în idiş. Citea versurile unui poet din Daghestan, scria ceva asemănător în evreiește. Până la război încă se mai putea scrie în idiş, deşi nu era la modă.
…
În 1935, fostul soţ Beniamin îi trimise Fridei o scrisoare foarte tristă despre faptul că nu mai înţelegea ce i se întâmplă. I se clătina entuziasmul. Fusese dat afară de undeva, în alt loc nu-l primiseră. Și-n plus, luase undeva cuvântul şi
nu fusese bine primit şi înțeles, şi multă vreme plictisise lumea cu nedumeririle lui, adică pe cei care acceptau să-l asculte. Își scutura buclele minunate, pieptănate înspre spate, căzându-i artistic într-o parte, îşi desfăcea întrebător brațele nespus de frumoase, dar oamenii dădeau înapoi, nimeni nu voia să-l asculte şi să-l înțeleagă aşa cum trebuie. Frida putea, bineînțeles. În niciun caz Alisa – era prea tânără şi frumoasă ca să priceapă ceva și, în plus, nu era evreică. Nu avea cum să înțeleagă freamătul sufletului unui iudeu. Alisa venea din nord, era lenjereasă, profesie convenabilă, mama ei era tot lenjereasă, avea o mică afacere la corp cu dantelă Petersburg în vremurile în care lenjeria de nu intrase în concurență cu pânza grosolană. Alisa avea rădăcini burgheze, dar frumusețea nu-i scădea din cauza asta, ba dimpotrivă.’ (pag. 199, 201)
În povestirea ‘Fiica scriitoarei’ personajele principale sunt, din nou, femei. Eleonora este o scriitoare de succes, a cărei carieră începuse în perioada stalinistă. Scrierile ei sunt probabil destul de ‘pe linie’ pentru a se bucura de privilegiile intelectualilor agreați de sistem – apartament spațios, casă de vacanță, tabere speciale pentru copii, o bibliotecă în care sunt tolerate și cărți de literatură mai subversivă. Boris Pasternak și Anna Ahmatova se numără printre relațiile ei. Are trei copii, născuți toți în afara căsătoriilor, dintre ei supraviețuind două fete: Sașa și Mașa. A patra eroină a povestirii este Jenia (multe dintre personajele povestirilor poarta acet nume) Vorobiova, o fată dintr-o familie obișnuită, prietenă a Mașei, care sesizează încă din copilărie diferențele de clasă dintre nomenclatură și restul populației, ascunse de propaganda unei societăți declarat egalitariste. Eleonora va trăi aproape întreg secolul, va fi martoră morții fiicelor sale și căderii sistemului care o favorizase. Finalul este o încheiere de ciclu. Casa și lucrurile supraviețuiesc oamenilor care le populaseră și le folosiseră.
‘Era vorba de casa aceasta – nimic nu se schimbase în ea: bibliotecile cu rafturi închise cu geamuri mobile din sticlă, cotoarele aurite, albumele, culegeri de texte, multe scrise cu litera ,,iat”, cu autori printre care Merejkovski şi Karamzin, gravurile de pe pereţi, tablourile, covoarele uzate, mobila din lemn roşu, serviciile de masă grele pe masa rotundă cu picioare care, desfăcându-se, transformau masa într-una mare, ovală, şi lustra cu para albastră de sticlă, înconjurată de lacrimi de cristal. Îşi aminti de dădaca Dusia, mică şi îndesată, invadată de negi, cu șorțul găurit. Dar nu erau oamenii aceia, aici locuiau alții. Ca într-un vis ciudat, când ți se arată o imagine obişnuită, cunoscută de multă vreme, dar având modificări insesizabile, care te alarmează, îți insuflă neîncrederea în realitate şi bănuiala că totul ar putea fi vis.’ (pag.241)
Alte povestiri sunt mai scurte și surprind instantanee și scene fixate în timp. Multe dintre cadrele în care se desfășoară frământările eroilor vor fi familiare cititorilor români care au trăit în perioada comunistă sau au auzit povestirile celor care au trecut prin ea: apartamentele în comun, trenurile aglomerate, cozile, restaurantele în care se bea până la uitare. Pe scriitoare o interesează însă destinele personale ale eroilor, care au, fiecare dintre ei, lumile lor cu aspirații, iubiri, speranțe, resemnări. Introduce de multe ori în ficțiune coincidențe și surprize păstrate până în final, răzbunându-și uneori personajele, invitandu-ne pe noi, cititorii să ne schimbam perspectivele.
Ludmila Ulițkaia rămâne departe de sferele înalte ale politicii în aceasta colecție de povestiri. Numele lui Stalin sau al lui Hrușciov este pomenit de câteva ori. Cel al lui Putin nu apare în carte, volumul fiind publicat în 2005 în ediția sa originală. Putem însă detecta multe elemente ale comportamentului rusesc care explica evenimente sau fenomene care s-au petrecut de atunci încoace. Niciunul dintre personajele povestirilor nu este un dizident și nu se revoltă deschis împotriva sistemului, cel mult este vorba despre victime nevinovate ale terorii anilor ’30. Majoritatea personajelor încearcă însă să fie ‘pe linie’, să supraviețuiască. Iată un exemplu, care pare a oglindi scena clasică din filmul ‘Modern Times’ al lui Charlie Chaplin, critica a dezumanizării capitaliste:
‘E puțin lucru să vorbeşti despre ataşament sau respect pentru munca la banda rulantă în cazul lui Boris Ivanovici, pur și simplu el socotea că transportorul e modelul standard de a-ți orândui viața cu chibzuială, de a ți-o regla înaintând în acelaşi ritm pe toată durata ei. Avusese o viață mutilată încă din copilărie: îi arestaseră tatăl înainte de război, nu şi-l mai amintea, mama îi murise când avea opt ani, fusese dus la casa de copii orfani, apoi intrase la școala de meserii şi, abia după ce fusese angajat la fabrică, viața lui o luase pe drum drept. Cu ajutorul benzii rulante. S-a dus la cursurile serale ale școlii tehnice ca să-şi însușească mecanismele complicate și să-şi pună în ordine viaţa până în cele mai mici detalii tehnice. Ajunsese de multă vreme să creadă că ştie bine cum e construită: important era ca mecanismul să nu se oprească, să meargă uns în același ritm. Așa trăia, ca o bandă rulantă: se scula, mânca de dimineață, se ducea la fabrică – nu mergea departe, cincisprezece minute, şi dacă venea vânt uşor din sud, nu simțea nici un miros, iar dacă vântul nu agita aerul, atunci mergea în atmosfera îmbibată de mirosul săpunului prost sau mângâiat de mirosul parfumului răspândit în tot raionul. Se întorcea acasă după terminarea schimbului, mânca şi se culca. De multă vreme nu mai lucra în schimbul de noapte. Înainta în viață în același ritm, aşa cum funcţionează o bandă rulantă bine reglată.’ (pag. 98)
Câteva dintre povestirile din secțiunea finală a cărții nu se petrec în Rusia. Ele aparțin perioadei de tranziție care, știm acum, nu a dus în Rusia la democrație, așa cum s-a întâmplat în celelalte țări foste comuniste din Europa. Perspectiva unor aspecte care aparțin altor spații culturale este însă importantă, tocmai prin juxtapunerea realităților și mentalităților rusești cu cele din afară, comparația și confruntările dintre ele. Elementul uman este cel care până la urmă iese la suprafață, fie că este vorba despre scriitorul arab francez care se dovedește a fi un fel de replică a persoanei scriitoarei evreice rusoaice, de orașul american New Orleans cu aspectul decadent, muzica formidabilă și o propunere care vine să împlinească previziunile făcute cu decenii în urma de o ghicitoare sau de Mănăstirea Sinai unde povestitoarea trăiește o experiență paradoxală, profundă și anti-transcedentala.
‘Oamenii țarului nostru’ este un volum de povestiri care emoționează și implică. Scriind în tradiția marilor scriitori rusi, Ludmila Ulițkaia construiește o imagine a dramaticei istorii a Rusiei secolului 20 din micile istorii personale ale oamenilor care au trăit în ea. Merită să o însoțim în această călătorie.