Orice carte nouă a lui Andrei Kurkov este un eveniment așteptat de cititorii săi fideli și de lumea literară. Născut în aprilie 1961, luna în care Iuri Gagarin inaugura era explorării spațiale cu echipaj uman, scriitorul ucrainean (care scrie mai ales în limba rusă) a devenit una dintre cele mai cunoscute și mai distincte voci literare venite din țara vecină României care nu părăsește de câțiva ani prima pagină a actualităților. Ce scrie și publică prozatorul (devenit în acești ani refugiat în țara sa) în acești ani? Două cărți despre actualitate (‘Jurnalul unei invazii ‘- 2022, ‘Războiul nostru’ – 2024) și primele volume dintr-o serie de romane intitulata ‘Misterele Kievului’, inclusiv ‘Samson și Nadejda’ a cărei lectură tocmai am terminat-o. Scriitorul care ne-a obișnuit cu fanteziile sale istorice cu tente absurde și suprarealiste, în care Beckett și Jospeh Heller se întâlnesc cu Ilf și Petrov, începe acum un ciclu de romane ale căror acțiune se petrece în Kiev-ul de acum un secol. Intrigile sunt detective, eroii principali sunt personaje ale epocii care încep să se contureze și să ne câștige empatia de la primele capitole, stilul este alert și aparent ușurel. Literatură escapistă în vremuri tragice? Sau poate doar un pretext pentru o întoarcere scrutătoare în trecut, spre o parte dintre sursele conflictelor de astăzi?
Editura ‘Paralela 45’ a tradus și publicat deja trei dintre romanele precedente ale lui Andrei Kurkov în colecția ‘Ficțiune Fără Frontiere’. ‘Samson și Nadejda’ a fost publicat aici în 2024. Traducerea din limba rusă îi aparține Dianei Iepure. Traducerea în limba engleză a fost nominalizată pe lista lungă a Premiului Booker, iar cea în limba italiană pentru premiul Strega Europeo în 2024.
Primul paragraf al cărții începe cu descrierea, în câteva fraze, a unei tragedii care va marca soarta eroului principal al romanului:
‘ Sunetul unei săbii prăbuşite peste capul tatei îl asurzi pe Samson. Cu coada ochiului, el reuşi să surprindă sclipirea fulgerătoare a tăişului şi călcă într-o băltoacă. Mort deja, tata îl îmbrânci cu mâna stângă şi, datorită acestui brânci, următoarea lovitură nu căzu direct în capul lui roscat, dar nici nu trecu pe lângă – îi reteză urechea dreaptă şi el, văzând-o cum cade în şanţul de pe marginea drumului, reuşi să întindă mâna, s-o prindă şi s-o strângă în pumn. Iar tata căzu secerat direct în drum, cu capul crăpat în două. Și calul îi mai aplică o lovitură cu copita potcovită a unui picior din spate, lipindu-l încă o dată de pământ. Apoi călărețul îi dădu pinteni şi se repezi înainte, unde vreo zece orăşeni puşi pe fugă se aruncaseră de bună voie în şanţuri, de ambele părţi, înțelegând ce îi aşteaptă. În spatele lui, mai veneau încă cinci călăreți.’ (pag. 5)
Anul este 1919 și tânărul Samson, student în inginerie electrică, rămăsese singur pe lume. Mama și sora lui pieriseră doborâte de o epidemie în timpul războiului, acum tatăl său, contabil de meserie, este asasinat. Provenea dintr-o familie de clasă mijlocie, avea un apartament în orașul din care jumătate este în ruină, în care apa și electricitatea sunt furnizate sporadic și aleator. Va trebui să caute de lucru, poate să se însoare, cum îi recomandă văduva portarului casei în care locuiește. Mai ales însă va trebui să se adapteze schimbărilor de regim. În ultimii ani, în succesiune rapidă, alternaseră autoritățile țariste, bandele de naționaliști ucrainieni, armatele albe și acum Armata Roșie care pare să iasă învingătoare din aceste răzmerite și ciocniri. Între oameni, chiar și între foștii prieteni, se instalează suspiciunea. În ce tabără se afla vecinii sau foștii colegi? Cât de mult este necesar sau prudent să împărtășești altora propriile sentimente?
Samson își va găsi de lucru într-un loc surprinzător. Atunci când se duce la miliție pentru a reclama confiscarea (din greșeală sau nu) a unor obiecte și a mobilei din apartament, este remarcat pentru scrisul său ordonat și i se face propunerea de a fi angajat ca anchetator criminalist. Noua orânduire caută funcționari care să înlocuiască birocrația țaristă, competențele nu au prea multă importanță, ceea ce contează este originea, măcar în aparență, ‘sănătoasă’. Interviul de angajare și propunerea de racolare sună delicios:
‘- Este biroul tatălui meu, în sertarul lui… e paşaportul nostru de familie…
– Ei bine, aceste documente în curând nu vor mai fi bune, vom elibera altele, noi, Naiden sorbi din ceaiul fierbinte și se strâmbă, se vede că-şi fripsese buzele cu marginea cănii.
– Și dumneavoastră cum vă raportați la susţinătorii lui Denikin? întrebă el, uitând de arsură.
– În niciun fel, prost.
– Și la hatman?
– Ca toată lumea, răspunse cu prudență Samson. La fel ca şi la nemţii lui.
-Ah, clătină aprobator din cap Naiden. Și directoratul lui Petliura? L-ați simpatizat?
-De ce? fu băiatul uimit de întrebare.
– Dar puterea noastră, muncitorească?
Samson îi aruncă brusc interlocutorului o privire plină de compasiune.
– Pe dumneavoastră vă simpatizez, spuse el, referindu-se la interlocutorul lui nedormit, cu fața stafidită din cauza modului de viață pe care îl ducea.
Naiden tăcu, apoi se apropie de birou, luă raportul scris în ajun şi se lăsă iar în fotoliu.
– Aş putea să vă ajut, dar doar în cazul în care veți dori să ne ajutați pe noi, spuse el.
– Cum adică?
– Noi trebuie să oprim dezordinea şi banditismul din stradă. Avem nevoie de oameni hotărâţi, şi, spunând aceste cuvinte, aruncă o privire spre bandajul ferfenitit al lui Samson, de oameni hotărâţi şi cu carte… Dacă sunteți de acord, acest birou va fi biroul dumneavoastră de serviciu! Și tot cabinetul va fi al dumneavoastră! Vom mai pune aici și o cuşetă, ca să vă puteți odihni, fără să părăsiți încăperea!’ (pag. 65-66)
Iată-l pe studentul în inginerie devenit peste noapte anchetator criminalist. Odată cu funcția vine și uniforma (temută) și arma la centura (utilă) și mai ales bonurile de masă la cantina sovietică. Meseria se învață din citirea dosarelor crimelor comise pe vremea vechiului regim. Instrucția de bază înseamnă doar câteva gloanțe trase într-un poligon de tir. Colegii sunt și ei racolați printre cei gata să colaboreze cu noua orânduire. Chiar și un fost preot care descoperise că ‘nu-l iubește pe Dumnezeu’. Vremurile sunt periculoase. Pe străzi încă se dau lupte cu bandele de răufăcători sau cu adepții vechiului regim. Contrarevoluționarii încearcă și reușesc pentru o scurtă vreme să recucerească orașul. Anchetele sau chiar o simplă misiune de patrulare se pot termina cu un schimb de focuri cu urmări fatale.
‘- Cum vine asta! bombăni nemulțumit Holodnîi. Patrula trebuie să fie compusă din trei oameni, iar ei ne-au trimis doar pe noi doi!
– De ce din trei? nu pricepu Samson.
– Cum adică de ce? Ca, în caz de pericol, să te poți apăra din trei părți! Dacă vom fi cumva încercuiți! Dacă suntem doar doi, nu vom reuşi. Şi în general, Dumnezeu iubeşte treimea! mai adăugă el imediat, dar, surprinzând, la lumina felinarului stradal, privirea nedumerită a lui Samson, murmură: Doar că eu nu-l iubesc pe Dumnezeu şi, din punctul meu de vedere, nu contează ce crede el despre asta!’ (pag. 112)
Sunt curios cum va fi continuată această temă a ‘revoluției care se învață din mers’ în episoadele următoare. În acest prim volum, populația sleita de război, de lipsuri, de foamete, pare să se fi obișnuit să conviețuiască cu ororile și majoritatea oamenilor doresc doar o formă sau alta de stabilitate. Sistemul vechi de legi este clar că nu mai operează, dar personajele cărții par să tânjască după altele, crezând că legi strâmbe sunt mai bune decât lipsa completă a legilor.
Samson pare să-și găsească echilibrul în noua slujbă, dar mai ales în relația cu Nadejda, o fată puternică și optimistă, un fel de prototip de tânără sovietică, funcționară la un birou de statistică a cărui principal scop este un recensământ al populației mutate din loc în loc și decimate de război. Legătura dintre cei doi nu avansează în acest prim volum dincolo de o îndrăgostire treptată și promițătoare, un sărut furat și o noapte castă petrecută în același pat. Vizita lui Samson în casa părinților Nadejdei și primele dialoguri și tatonări sunt și ele delicioase. Este o scenă tipică de întălnire a unui viitor ginerică cu viitorii socri, cu tatonările firești îmbibate de atmosfera de suspiciune și teroare născândă a epocii. Din nou avem un exemplu al acelui ‘umor al seriozității’ specific lui Kurkov în descrierea personajelor sale, care permanent practică ‘double speak’ – din frica și naivitate, dar în special din cauza instinctului de conservare.
‘- Mă scuzați, dar am uitat patronimicul dumneavoastră, îl privi pe Samson în ochi tatăl fetei.
– Teofilovici. Pe buzele lui Trofim Sigismundovici apăru un zâmbet aprobator. Şi, concomitent, în ochii Nadejdei sclipi o doză de ironie.
– Omul trebuie să aibă dreptul să se elibereze de trecutul care îl stânjeneşte! spuse ea pe un ton viclean.
– Eu nu am de ce să mă eliberez, se pronunță tata.
– Eu însă am, declară ea cu încăpăţânare, dar destul de vesel. Și dumneata, Samson?
Tânărul rămase îngândurat.
– Mi-aş dori să primesc înapoi câte ceva din cele pierdute, spuse el atent, temându-se că fata îi va cere să-şi continue gândurile. Şi hotărî pe dată să schimbe tema.
– La noi, la secția de miliţie, a apărut un nou colaborator! Un fost preot!
– Un răspopit? se învioră Trofim Sigismundovici.
– Da, a spus că s-a dezis de Dumnezeu şi îşi dorește să lupte pentru ordine!
Aveți grijă cu el, spuse mama Nadejdei, cuprinsă de nelinişte. Când o persoană devine opusul său, se poate întâmpla să nu mai deosebească binele de rău.
– Ei, oricine se poate rătăci, dădu din mână tata. Aşa sunt timpurile. Uneori nici nu e clar unde e binele şi unde e răul. Iată, de exemplu, eu deja știu că petliuriştii sunt răul, despre hatman nici nu pot spune nimic! Iar cei care sunt de partea lui Denikin? Vor veni ei în Kiev? Sunt buni sau răi?
– Nu vor veni, îl opri supărată Nadejda. Kievul nu e o luntre, să fie clătinat atât de tare!
– Uite că bolşevicii au venit deja a treia oară! continuă tata.
– Păi, lui Dumnezeu îi place treimea, spuse mama şi, imediat, îşi acoperi gura cu mâna, de parcă şi-a dat seama că spusese ceva nepotrivit.’ (pag. 96-97)
Suntem într-un roman al lui Andrei Kurkov, așa încât nu avea cum să lipsească un element de absurd cu tente suprarealiste. Tânărului Samson îi este retezată o ureche în episodul care deschide cartea. Precaut, are prezența de spirit de a pastra urechea tăiată în speranța (vană) că va fi posibila realipirea ei în viitor. O păstrează într-o cutiuță într-un sertar, pentru ca, după scurt timp, să-și dea seama că în mod magic, urechea retezată și-a păstrat capacitatea de a auzi și de a transmite creierului tânărului anchetator criminalist cele pe care le aude în jur. Acest ‘talent’ pe care, desigur, nu-l poate împărtăși cu nimeni, îl va ajuta și pentru a se salva pe sine în situații extreme, a și pentru a demasca răufăcători în ancheta criminalistică a primului caz pe care îl are de rezolvat. Referința la ‘Nasul’ lui Gogol (și el scriitor de origine ucraineană care scria în limba rusă) este imediată.
Prefer să nu povestesc mai nimic despre intriga detectiva. Deși apare tărziu în carte (cam pe la jumătate) ea este tratată destul de serios pentru a da cititorilor să înțeleagă că dacă este vorba despre un pretext, acesta este luat foarte în serios. Este vorba despre crime și jafuri în care obiectele dorite și furate sunt mai ales de argint, inclusiv un os femural perfect modelat, care va juca un rol destul de important pentru a-i determina pe traducătorii și editorii versiunii engleze a cărții să-i dea acesteia titlul ‘The Silver Bone’. Metodele folosite de detectivii care își învață meseria pe măsură ce avansează acțiunea sunt departe de a fi convenționale, iar aspectele naiv sau pretins ideologice sunt la fel de importante pentru ei ca și rezolvarea enigmelor, găsirea și pedepsirea infractorilor.
Dacă încercam să privim puțin cu detașare ne-am putea pune întrebarea: ce rost are criminalistica într-o dictatură sau într-o lume aflată în plina schimbare revoluționară? Mai contează elucidarea unei crime sau a unui furt atunci când în jur domină violența, când poliția politica își face de cap și cadavrele victimelor acesteia se acumulează pe străzi? Întrebarea este deschisă și există un întreg sub-gen al literaturii polițiste cu tentă istorică în care putem căuta răspunsurile. Mărturisesc că sunt și eu amator al acestor cărți, de la romanele lui Philip Kerr (avandu-l ca erou pe detectivul Bernie Gunther) sau ‘Fatherland’ al lui Robert Harris care se petrec în Germania Nazistă până la ‘Gorky Park’ al lui Martin Cruz Smith și celelalte romane din seria plasată în ultimele decenii ale Uniunii Sovietice. În ‘Samson și Nadejda’ avem de-a face cu începuturile puterii sovietice, dictatura își formează aparatul represiv și distincția între acesta (reprezentat de faimoasa Ceka) și miliția care se ocupă de ordinea publică și crimele de drept comun este din ce în ce mai neclară. Pentru cititorii mai puțin cunoscători dar curioși să afle detalii despre istoria Ucrainei (ca mine), lectura este fascinantă. Nu știam, de exemplu, despre existența unor detașamente chineze în Armata Roșie și în forțele de ordine de la începuturile Uniunii Sovietice. Orașul Kiev este cadrul cărții și cred că daca autorul ar fi avut inspirația să adauge o hartă a capitalei ucrainiene la 1919, vizualizarea locurilor ar fi fost mai ușoară pentru cititori.
Scrierea este cursivă, ceea ce face lectura ușoară și plăcuta. Recomand cartea și amatorilor de intrigi detective și a celor de istorie, dar mai ales pasionaților de literatură bună, scrisă cu umor și empatie. Atenție însă, riscați să începeți să vă îndrăgostiți de Samson și de Nadejda. Veștile bune sunt că volumul se încheie cu cuvintele ‘Sfârșit. Dar urmează continuarea.’ Eu o voi căuta.