Cea mai mare parte a acțiunii romanului ‘Palatul Magnolia’ de Fiona Davis, apărut în 2023 la Editura Humanitas-fiction în colecția ‘Raftul Denisei’ în traducerea Sînzianei Dragoș, se petrece în clădirea din New York care adăpostește muzeul Colecției Frick, unul dintre muzeele mele preferate din întreaga lume. Adresa este 1 East 70th Street, localizată în minunata zonă a Manhattanului numita ‘Mila Muzeelor’ în care se află, printre altele, și clădirile muzeelor Metropolitan și Guggenheim. Coincidența face că exact atunci când citeam romanul să citesc și știrea că la 17 aprilie 2025 muzeul s-a redeschis după o renovare de 5 ani și câteva sute de milioane de dolari. Clădirea și fabuloasa colecție de arta care include lucrări de Holbein, Rembrandt, Vermeer, Velásquez, Renoir, El Greco, Goya, Fragonard și mulți alții sunt din nou accesibile publicului larg, într-o ambianță de excepție.
Clădirea aceasta este decorul perfect pentru genul de romane care i-a câștigat faima Fionei Davis, ‘Palatul Magnolia’ fiind al cincelea roman al său, publicat în 2022, și cel care a înregistrat cel mai mare succes până acum. De atunci a mai publicat încă unul (‘The Spectacular’) și altul (‘The Stolen Quenn’) este anunțat pentru vara acestui an. Dacă vi se pare că scriitoarea născută în Canada în 1966 dar crescută și educată în Statele Unite se află într-o întrecere cu timpul, probabil că nu greșiți. Biografia ei va fi, poate, și ea subiect de roman, cândva. Despărțită de soțul ei, jurnalista Fiona Davis începe să scrie ficțiune istorică și publică primul sau roman doar în 2017, anul în care împlinește 51 de ani. Câțiva ani mai târziu este diagnosticată cu boala Parkinson și devine activistă și consilieră pentru colegii de suferință, la fel ca și actorul Michael J. Fox, și el originar din Canada. Boala nu-i încetinește ritmul de lucru, dimpotrivă.
Structura narativă a cărții este similară celei a romanului precedent al autoarei – ‘Leii de pe Fifth Avenue’ -, despre care am scris cu câtva timp în urmă. Cadrul este, cum am văzut, una dintre clădirile istorice faimoase ale New Yorkului. Eroinele sunt femei și narațiunea alternează între două epoci istorice. În cazul romanului ‘Palatul Magnolia’ este vorba despre finalul anului 1919 (câteva luni după ce gripa spaniolă devastase orașul și întreaga lume) și 1966. Un mister declanșat de evenimentele trecutului își găsește soluția cu mult mai târziu. 47 de ani înseamnă că unele personaje au trăit ambele epoci, dar peste ele au trecut vieți întregi. Destinele paralele au multe similitudini, dar se și intersectează, iar trecutul are repercusiuni și asupra epocii mai târzii.
Cele două eroine principale sunt femei frumoase, ale căror frumusețe le marchează destinele. Lillian Carter, eroina din 1919, avea douăzeci și unu de ani și tocmai își pierduse mama în epidemie. În ultimii șase ani, sub pseudonimul Angelica, Lillian fusese unul dintre cele mai căutate modele ale artiștilor (mai ales sculptori) din New York, statuile ei fiind plasate în locuri emblematice, pe clădiri publice, în parcuri sau pe frontoanele caselor bogătașilor, inclusiv cea a bogatei familii Frick. Dar, odată cu moartea mamei sale care o însoțea și o proteja în lucrul cu artiștii, ea rămâne fără sursă de venit. În casa în care locuia are loc o crimă de care ea este suspectată fără motiv. Atunci când dă peste o oportunitate de angajare la familia Frick, Lillian profită imediat de ocazie. Dar cu cât lucrează mai mult ca secretară particulară a autoritarei și exigentei Miss Helen Frick, fiica și moștenitoarea industriașului și mecenului de artă Henry Clay Frick, cu atât viața ei se împletește mai profund cu cea a familiei – trăgând-o într-o rețea încâlcită de aventuri romantice, bijuterii furate și drame familiale atât de profunde, încât miza poate fi viața sau moartea. Moartea bătrânului magnat, dispariția unui diamant unic de culoarea magnoliilor și testamentul contestat de moștenitori accelerează evenimentele. Lilian este din nou suspectată pe nedrept și este nevoita să dispară. 47 de ani mai târziu, Veronica Weber, o tânără din Anglia care lucrează ca model pentru revista Vogue are propria șansă de a-și construi o carieră – și, odată cu aceasta, de a câștiga banii necesari pentru a-și întreține familia – între zidurile fostei reședințe Frick, transformată acum într-unul dintre cele mai impresionante muzee din New York. Un conflict cu un fotograf mitocan și o pană de electricitate cauzată de viscol fac ca Veronica să rămână închisă vreme de două nopți în clădirea muzeului împreună cu un tânăr stagiar/curator de artă în devenire pe nume Joshua. Cei doi dau peste o serie de mesaje ascunse în muzeu – un joc cu ghicitori legate de arta din clădire -, conceput de Miss Helen pentru pretendentul său cu aproape jumătate de secol în urma. Cei doi vor rezolva enigmele și vor dezvălui adevărul din spatele dispariției diamantului și a crimei vechi de zeci de ani din infama familie Frick.
Fiona Davis iubește New York-ul și clădirile sale istorice. Romanele sale se bazează pe o documentare temeinică care duce la o cunoaștere profunda a clădirilor dar și a personajelor care le-au populat de-a lungul timpului. Este foarte interesant de comparat cum văd cele doua eroine reședința familiei Frick, transformata mai târziu în muzeu, la prima întălnire a fiecăreia. Să începem cu Lilian Carter în 1919:
‘Afară se încălzea tot mai tare, şi ar fi dat orice pentru un pahar cu apă sau orice altceva de băut. La intrarea în parc, în locul de unde venea, se afla o fântână, dar, înainte de a intra pe Fifth Avenue, s-a oprit, căci a dat cu ochii de o siluetă sculptată pe frontonul de deasupra intrării unei clădiri cu trei etaje. Era un nud înclinat, sprijinit pe un braţ, cu bărbia îndreptată în jos ca și cum ar fi cântărit cât de respectabili erau cei ce îndrăzneau să treacă pe dedesubt. Când îi pozase artistului Sherry Fry pentru acea sculptură, Lillian fusese nevoită să poarte un fel de coroană ridicolă cu două cozi groase.’ (pag. 50)
‘După înfăţişarea banală a subsolului, ce a văzut aici a uimit-o de-a binelea. Pereții placați cu marmură cu vinişoare fine se îmbinau perfect cu podeaua de marmură asemeni unei cascade strălucitoare de piatră. Prin ornamentele dantelate de fier forjat ale balustradei a zărit o orgă uriașă, cu piedestal aurit şi patru rânduri de tuburi ca nişte dinți albi strălucitori. Lillian mai văzuse fotografii din marile case de Fifth Avenue, dar arătau foarte diferit, cu saloane întunecate şi rigide, cu polițele șemineurilor înțesate de vaze şi bibelouri delicate, fără nici un folos. Dar locul acesta era aerisit, luminat de ferestre largi. Pe peretele opus orgii a văzut un tablou de Renoir, pe care l-a recunoscut pentru frunzărise unul din albumele uriaşe din atelierul lui Isidore Konti. Ar fi vrut să se oprească să-l privească mai de aproape, dar femeia a tras-o după ea, intrând brusc într-o cameră la stânga, şi Lillian a rămas din nou cu gura căscată ca o netoată.
Din marginea tavanului se revărsau draperii de mătase prinse în părți cu şnururi pline de ciucuri, şi totul era aurit, de la lambriuri la grilajul șemineului şi la candelabrele de bronz cu modele complicate aşezate pe polița șemineului. Dar nu asta conferea măreţie încăperii. Pereții erau acoperiți cu nişte panouri pictate înfăţişând nişte cupluri care se hârjoneau. Femeia era înveșmântată într-o rochie superbă din secolul al XVIII-lea, plină de panglici şi floricele, cu mâneci bufante şi poalele umflate de jupoane. Era un peisaj de vis, atât de diferit de lumea ei, încât lui Lillian i-a venit să plângă gândindu-se la straiele ei jalnice.’ (pag. 53-54)
Iată descrierea clădirii și a aceluiași salon în care sunt expuse panourile cu operele lui Fragonard din secolul 18, văzute cu 47 de ani mai târziu, prin ochii tinerei Veronica Weber:
‘Agenta ei, Sabrina, îi spusese că ședința foto din New York avea să se desfăşoare într-un loc nemaipomenit, dar clădirea dinaintea căreia se oprise taxiul nu avea nimic deosebit, cel puţin după standardele englezeşti. Era joasă, albă, înconjurată de un gard de fier forjat și, dacă nu ar fi fost avertizată, ar fi crezut că era o bancă, nu o casă. Peste noapte ninsese mai mult, iar trotuarele erau pline de zăpadă pe jumătate topită, adunată în mici mormane pe la colțurile celor şase trepte care duceau la ușa dublă, cu inițialele HCF dăltuite pe arcada ce-o înconjura. Pe frontonul de deasupra, o femeie sculptată în piatră privea visătoare în jos spre cei care intrau în clădire.’ (pag. 26-27)
‘Ajunsă în fața ușii, a intrat şi a privit uimită enormele panouri pictate, reprezentând scene romantice, exotice, cu doi îndrăgostiți, care acopereau pereții. Muzeul Frick chiar era plin de surprize. Când te gândești ca aici se aduna zilnic o familie, trăind înconjurată de atâta frumusețe! Şi din nou, în mijlocul încăperii se afla o vază plin de ramuri de magnolii cu petalele în degrade de la roz aprins la bază până la alb ca zăpada spre vârf.’ (pag. 29)
Nu am văzut muzeul după ultima renovare, dar din cele citite au fost păstrate în mare măsură și aranjamentele și lucrările artistice din încăperile muzeului. Helen Clay Frick a extins colecția cu achiziții noi după moartea tatălui ei, dar una dintre condițiile donației și înființării muzeului – respectată până astăzi, după cate înțeleg – este că niciuna dintre lucrările de artă ale colecției originale a lui Henry Clay Frick nu poate fi împrumutată, în fapt nu poate fi scoasă din clădire. Atunci când am vizitat eu muzeul, cam la 50 de ani după 1966, ele erau încă la locurile lor. Unele sunt menționate în roman și încăperile sunt recognoscibile celor familiari cu muzeul.
Destinele paralele ale celor două eroine – Lilian și Veronica – mai au un punct comun. Ambele sunt femei frumoase care, fără a depăși limitele moralității, își folosesc aspectul fizic pentru a-și câștiga traiul și a-și depăși condițiile sociale modeste. Împreună cu Miss Helen, moștenitoarea bogată a familiei Frick, o fată nefericită și nerealizată din cu totul alte motive (tutela unui tată autoritar și tragedia pierderii în copilărie a unei surori, eveniment care traumatizase întreaga familie) ele alcătuiesc un trio de femei puternice, care se luptă cu o societate misogină. Personajele negative sunt aproape în exclusivitate masculine, iar femeile trebuie să se lupte cu prejudecățile și nedreptățile pentru a-și găsi propriile căi de realizare, uneori cu sacrificii dramatice.
‘- Tot nu-mi vine să cred că te-ai dezbrăcat şi ai pozat goală unor bărbați.
– Am făcut-o ca mama şi cu mine să avem ce mânca şi unde locui.
-Totuşi … nu-mi pot închipui cum ai putut face aşa ceva. Atunci, înainte de dineu, când mi-ai spus să mă prefac că toată lumea e dezbrăcată, tot aşa făceai şi tu?
– Uneori. Odată ce te obişnuiești să fii gol, ți se pare ceva firesc. Gândiți-vă la toate nudurile pictate de cei mai mari artişti. Titian, Botticelli. Și lor le-a pozat cineva.
– Nostim, a replicat Miss Helen, sumeţindu-şi capul. Aproape că am uitat că asta presupune existenţa unor oameni reali.
– Dumneavoastră le trataţi dintr-un punct diferit de vedere: doar ca opere de artă care trebuie catalogate şi evaluate.
– Nu pot să cred câte imagini de-ale tale sunt prin tot oraşul! a continuat ea, mai degrabă admirativ decât cu dezgust.
– Nu sunt eu deloc, sunt doar forme idealizate, exagerate de felul în care bărbații socotesc c-ar trebui să arate femeile. Oricum, eu cred că e grozav că sunt expuse afară, la vedere, că nu e nevoie de taxă de intrare ca să fie văzute. Dacă omul de rând poate să privească o statuie și să fie impresionat, nu cred că e nimic rușinos în asta.
– Presupun că ai dreptate.’ (pag. 315-316)
‘Palatul Magnolia’ este un roman care va satisface cititorii amatorii de enigme istorice și pe cei care îndrăgesc poveștile romantice și pe cei care cunosc și apreciază comorile culturale ale orașului New York. Nu pot decât să-i doresc Fionei Davis inspirație și puterea de a se confrunta cu problemele de sănătate și de a continua să ne ofere astfel de lecturi plăcute și interesante.