Pentru noi, cei care trăim în Orientul Mijlociu, în mijlocul conflictelor care se succed și se suprapun fără întrerupere, a citi o analiză istorică și de actualitate curentă venită din afară este un exercițiu pe care ar trebui să-l facem din când în când. Desigur, cunoașterea profundă și detaliată a problemelor și obiectivitatea științifică sunt condiții ale calității. Perspectiva și metodologiile comparative adaugă valoare unor asemenea studii ale unor autori din afara acestei zone geopolitice. Personal am avut multe de învățat din cărți ale unor istorici sau politologi precum David Fromkin, Simon Sebag Montefiore, Bernard Lewis sau Thomas Friedman, care m-au ajutat să înțeleg mai bine lumea din apropierea mea și fenomenele pe care le observam uneori cu ochiul liber, dar fără să le înțeleg în profunzime. M-a bucurat ocazia de a citi o carte cu o temă atât de promițătoare și de actuală cum este ‘Frăția musulmană 1928 – 2023’ scrisă de un cercetător român. Autorul este Ovidiu Raețchi (născut în 1979) – istoric și doctor în științe politice, posesor al unor masterate în cultura arabă și în civilizația ebraică, politician și autor al câtorva cărți cu titluri incitante și în prezent ambasador al României în Japonia. Cartea a apărut în 2023 în colecția ‘Istorie – autori români’ a Editurii Corint.
Cititorii își vor da seama după primele pagini de lectură că este vorba despre o adaptare, poate o revizuire, a unei lucrări științifice – studiu de masterat sau doctorat sau comunicare la vreo întâlnire academică. Aceasta informație nu este inclusă pe coperți sau în introducere, deși există un impact și în structura și în stilul în care este scrisă cartea. Organizat în trei părți, volumul se deschide cu o prezentare a obiectivelor și tezelor de cercetare, a metodologiei și a stadiului cercetărilor în domeniul abordat. Istoria mișcării Frăția Musulmană de-a lungul a aproape un secol, promisă în titlu, este abordată din punctul de vedere al unei teze de istorie comparată. Ovidiu Raețchi pleacă de la observația că mișcarea islamică cu mare influență în lumea sunnită a evoluat de-a lungul istoriei sale între extremism și moderație și că acest fenomen nu este unic. Termenul de comparație ales de autor este evoluția mișcării socialiste, pornită și ea la mijlocul secolului 19 ca o mișcare anti-sistem, evoluând și ea de-a lungul istoriei între extremism politic și moderare prin participare la procesele politice ale democrației burgheze. Un alt exemplu, menționat dar nu aprofundat, ar fi organizațiile creștine structurate în unele țări occidentale în partide politice. În partea a doua a cărții sunt prezentate istoria și evoluția de-a lungul perioadei acoperite de studiu a organizațiilor islamice sunnite cu profiluri diverse (școli religioase, organizații sociale, partide politice, mișcări armate) din 11 țări din Orientul Mijlociu, nordul Africii și până în Turcia. Ultimul capitol este rezervat concluziilor, cu detalii și secțiuni semnificative rezultate din prelucrarea bogatului material trecut în revistă. Concluzia este destul de precis articulată încă din prima secțiune a cărții. Spre deosebire de mișcarea socială și politică inițiată de Marx și Engels, Frăția Musulmană nu a trecut printr-un proces similar de moderare prin participare. Sunt multe diferențe specifice datorate condițiilor politice dar și structurilor sociale și istoriilor tribale ale fiecăreia dintre țări, dar în general, participarea nu a rezultat în moderare, și uneori efectul a fost chiar invers. Integrarea ideologiei islamice în viața politică a avut uneori efecte contrare – alunecând spre extremismul militant.
‘… liderii partidelor socialiste sau catolice pot fi descriși drept «actori raționali», care răspund stimulării în vederea moderării generate de mediile lor democratice sau în curs de democratizare. Deradicalizarea obiectivelor şi strategiilor de partid pare astfel pusă în slujba maximizării influenţei şi puterii partidului”. Concluzia lui Wickham, susținută de evoluțiile islamismului sunnit în ultimul deceniu, este că această abordare se dovedeşte prea simplistă şi deterministă pentru a surprinde complet dinamica schimbării mişcării islamiste”.’ (pag. 44)
Frăția Musulmană a început în Egipt în 1928. Fondatorul ei a fost un imam și profesor de școală pe nume Hassan al-Banna, care ar fi meritat să-i fie dedicate câteva pagini sau măcar câteva paragrafe biografice mai detaliate. A fost concepută din start ca o organizație anti-sistem, și aici definirea și delimitarea este clară (și are rezonanțe și în politica europeană și românească actuală). La fel ca și comunismul și ca alte curente de inginerie socială, Frățiile Musulmani au avut ca scop înlocuirea ordinii sociale, juridice, politice existente și schimbarea cursului vieții după principii conforme ideologiei lor (Islam sunnit strict):
‘Giovanni Sartori e însă cel care a furnizat termenul consacrat dedicat acestor mişcări politice: partide antisistem.’ Politologul italian a accentuat ideea că opoziția, într-un regim democratic functional, nu se opune sistemului politic în sine, ci coaliției de guvernare: „Opoziția presupune acord asupra problemelor fundamentale, cu alte cuvinte acord asupra comunităţii şi asupra regimului. Opoziția se opune unui guvern, nu sistemului politic ca atare”? Partidele antisistem, în schimb, resping fundamentele întregului sistem politic, propunând o revoluție. Sartori distinge între partide „practic revoluţionare” şi partide „verbal revoluționare” şi observă că ruptura față de sistem se poate manifesta prin forme pasive (alienare) sau activ-ostile (protest).’ (pag. 34)
Folosind o definiție a islamismului preluată de la analistul israelian Avi Melamed, Ovidiu Raețchi enumeră și explică fundamentele ideologice ale activității Frăției Musulmane și formele sale de organizare, plecând de la conceptul de ‘frăție’. Echivalențele cu formele politice de asociere și acțiune pe care le cunoaștem din societățile occidentale ale ultimelor două secole și jumătate funcționează numai parțial. Scopul final este o schimbare socială care poate fi interpretata ca o întoarcere spre un trecut presupus glorios al națiunii islamice, dar modul principal de acțiune nu este neapărat răsturnarea violentă ci predica religioasă (‘dawa’). Istoric însă, această propunere înrădăcinată în trecutul lumii musulmane și în tradiția sa religioasa s-a petrecut în paralel cu marile evenimente ale secolului 20 și începutului de secol 21: al doilea război mondial, decolonizarea, creșterea urmată de stagnare și de prăbușire a imperiului sovietic, ascensiunea sionismului și formarea statului Israel, emergența Uniunii Europene. O parte dintre țările arabe au adoptat pentru o vreme calea pan-arabismului cu nuanțe socialiste și naționaliste, care a marginalizat în anumite perioade influența religioasă fară a renunța vreodată la ea. Câteva dintre țările arabe ale zonei au păstrat la conducere monarhiile descendente din linia profetului, adoptând o modernizare controlată, mai mult sau mai puțin permisivă față de curentele politico-religioase. Exploatarea petrolului a umplut o vreme vistieriile unora dintre țările arabe, dar au făcut din ele și obiectul acțiunilor politice și intervenționismului puterilor străine. Frățiile s-au organizat și s-au adaptat fiecare condițiilor locale, cu o integrare foarte inegală în jocurile politice și cu succese limitate în acele locuri în care au ajuns la putere sau au fost parteneri ai puterii. Eșecurile politice, în schimb, au dus la radicalizare. Expunerea istorică și analiza cauzelor sunt subiectele principale ale celei de-a doua (și cea mai consistentă) secțiuni a cărții.
Lectura studiului va fi puțin dificila pentru cititorii care nu sunt familiari cu stilul comunicărilor științifice. Sunt citați permanent autori reprezentativi în domeniu, și notele de la subsol trimit direct la surse, dar nu sunt furnizate informații despre aceștia. În text sunt inserate numeroase citate și ele sunt semnificative și ilustrative. De exemplu, atunci când sunt expuse fundamentele ideologice și teologice ale Frățiilor, citatele din scrisele lui Hassan al-Banna ilustrează caracterul fundamentalist al mișcării, credința în supremația islamica și în doctrina religioasă ca o cheie supremă a oricărei intepretari a lumii, opoziția fata de Occident și față de valorile civilizationale ale acestuia:
‘Când sunteți întrebați care vă este îndemnul, răspundeți că acesta este islamul, mesajul lui Mahomed, religia care vă cuprinde în sine autoritatea şi printre ale cărei obligații se află libertatea. Dacă vi se spune că vă ocupați de politică, răspundeți că islamul nu acceptă o asemenea distincție. Noi, Frații Musulmani, considerăm că preceptele islamului şi învăţăturile sale universale înglobează tot ceea ce atinge pe om în această lume, cât şi în cealaltă, şi că aceia care cred că învăţămintele nu ating decât aspectul cultural sau spiritual, excluzându-le pe altele, sunt în eroare. Islamul este, în fapt, credinţă şi cult, patrie şi cetățenie, religie şi Stat, spiritualitate şi acţiune, Carte şi sabie. Nobilul Coran vorbeşte despre toate acestea, le consideră ca substanță și parte integrantă din islam şi recomandă să fie aplicate global.
…
De acum vei vedea două căi în fața ta, fiecare dintre ele încercând să te determine să orientezi mersul națiunii în direcţia ei şi să-i urmezi drumul. Fiecare dintre cele două căi are caracteristicile sale particulare, avantajele sale, efectele sale, rezultatele sale, propagandiştii şi promotorii săi. Prima cale este cea a islamului, asumpțiile sale fundamentale, principiile sale, cultura şi civilizaţia sa; cea de-a doua cale este cea a Vestului, trăsăturile vieții acestuia, organizarea şi procedu- rile lui. Noi credem că prima cale, cea a islamului, cu principiile şi asumpțiile sale fundamentale, este singura care ar trebui să fie urmată, calea înspre care ar trebui orientat prezentul şi viitorul națiunii.
Dacă vom îndrepta națiunea înspre această cale, vom obține multe beneficii – printre ele faptul că drumul islamic a mai fost încercat în trecut şi istoria i-a dovedit deja eficacitatea.’ (pag. 113-115)
Centrul ideologic și politic pentru o vreme al Frățiilor a fost Egiptul. Aici au studiat și de aici au plecat în exil, în perioadele de represiune, o parte dintre conducătorii și ideologii care aveau să formeze nucleele ramurilor locale din alte țări arabe. Pentru o vreme Cairo a funcționat ca un fel de Vatican al lumii sunnite, desi legătura a fost întotdeauna mai mult ideologică și niciodată formalizată politic. Egiptul este semnificativ și pentru relația complexă și inegală dintre Frăția Musulmană și armată. După înlăturarea monarhiei, în Egipt s-au succedat patru regimuri dominate de militari, în care structurile politice și ciclurile de represiune și relativă liberalizare au fost determinate de controlul armatei. Din acest punct de vedere, experiența Frăției Musulmane, când tolerată, când interzisă, când aliată, când inamic al regimului este diferită de cea a Turciei. În singura perioadă în care Frăția a ajuns la putere, după ‘primăvara arabă’ și în urma unui proces politic relativ democratic, ea a condus țara spre o radicalizare internă dublată de ineficiență în gestiunea economică. Sfârșitul experimentului islamic al președinției lui Morsi a fost susținut de o majoritate a populației. A fost evidentă în acest caz incompatibilitatea dintre o evoluție politică în structuri democratice și implementarea unei ideologii fundamentaliste și totalitariste în esența ei.
‘Dacă ar fi să rezumăm într-o singură frază proiectul Frăţie Musulmane, ar trebui să spunem că visul Ikhwan nu a fost să participe la alegeri şi să se bucure de un suport popular de 51%, ci să islamizeze în prealabil poporul în integralitatea lui- prin predică religioasă, nu prin sloganuri politice -, alegerile devenind astfel irelevante, iar murshid-ul Fraților, implicit Îndrumătorul Suprem al Egiptului.
Distincția fundamentală dintre utopia islamică a Fraţilor Musulmani ca proiect antisistem şi lupta revoluționară (sau chiar politică) pentru cucerirea puterii ne ajută să înțelegem caracterul static al ideologiei Ikhwan al-Muslimin in aproape un secol de existență. Cheia identitară a Frăţiei Musulmane este tocmai acest proiect utopic: întoarcerea la comunitatea i a Profetului şi a salafilor, când societatea era deplin isla- mizată. Proiectul nu poate fi în teorie respins de niciun regim sunnit, oricât de ostil Fraților Musulmani – fiind unul legitim și nobil din perspectivă islamică. Mai mult, Ikhwan al-Muslimin utilizează exclusiv mijloace paşnice (dawa) pentru atingerea sa. Pe de altă parte însă, această utopie islamistă reprezintă o amenințare majoră la adresa regimurilor autoritariste din Egipt. Ea oferă Fraţilor o bază uriaşă de recrutare, generând o masă de manevră care devine ostilă regimului în momentele de criză socială sau în momentele în care Ikhwan al-Muslimin urmăreşte impunerea propriilor poziții în chestiuni precum războiul is- raeliano-palestinian sau includerea preceptelor Sharia în constituție (considerate de Frații Musulmani probleme spirituale, nu politice). În acest context, confruntarea dintre regim şi Frații Musulmani devine inevitabilă: aflat în criză de popularitate, regimul are nevoie de o amenințare – credibilă inclusiv în exteriorul țării – care să justifice arestările în masă, tribunalele militare, suprimarea drepturilor civile. Cât despre Frăţie, martirajul şi încercările morale (marele jihad) fac parte din valorile sale fondatoare (“Jihadul e calea noastră. Moartea în slujba lui Allah este marea noastră dorinţă”) – deci o nouă reprimare e decât o altă modalitate de a călca nu pe urmele marilor predecesori precum Hassan al-Banna sau Sayyid Qutb.
Pentru a intra în logica moderării, Frăția Musulmană ar trebui să renunţe la utopia islamistă. Nu poate însă proceda astfel.’ (pag. 166-167)
Trecerea în revistă a variantelor diverse ale evoluției Frăției Musulmane în diferitele țări ale zonei, de la Maroc până la Turcia mi s-a părut foarte interesantă. Tocmai aici, fiind vorba despre țări diferite, cu tradiții și istorii diverse, Ovidiu Raețchi oferă mai multe detalii și asta face mai lizibil și mai ușor de asimilat fiecare dintre capitole. De asemenea, sunt foarte utile și aici, documentele aduse pentru exemplificarea fundamentelor și evoluției ideologice din fiecare dintre țările examinate.
Am citit cu mare interes capitolul dedicat organizației Hamas, scris în ultimele luni ale anului 2023, la scurt timp după atacurile teroriste din 7 octombrie 2023 și în primele luni ale războiului declanșat de aceste atacuri. Hamas este unul dintre cazurile extreme ale radicalizării organizațiilor derivate din doctrinele Frăției. Descrierea situației din Gaza dominată de aceasta organizație este exactă, analiza este precisă:
‘ Între 2007 şi 2023, Hamas a transformat Gaza într-un sistem defensiv bazat pe civili – utilizați ca scuturi umane, pentru a proteja liderii militari, instalațiile de lansare pentru rachete şi centrele de comandă şi control -, dar şi într-un uriaş platou de filmare unde se instrumentalizează strategic, cunoscându-se cum funcționează opinia publică musulmană şi internațională, fiecare strop de sânge vărsat de necombatanti, cu accent pe copii şi femei, chiar dacă aceştia sunt ucişi sau răniți de lansări eşuate ale Hamas sau ale Jihadului Islamic. Organizațiile jihadiste din Fâşia Gaza au impus imagini ritualizate ale suferinței – tatăl îndurerat alergând cu un copil însângerat în brațe – pe care le înregistrează cu atenție și le livrează partenerilor mediatici de tip Al Jazeera. Astfel de imagini, asociate cu atacuri împotriva Israelului, pot aduce Hamas donații de milioane de euro într-o singură zi de conflict cu Israel – în perioadele liniştite fondurile obținute de grupare (direct şi necondiționat) fiind infinit mai reduse. În pregătirea unei mari confruntări cu statul Israel, Hamas şi-a dezvoltat un veritabil oraş subteran, “Metroul Gaza”, format din sute de coridoare de mare adâncime, care pot coborî şi la 40 de metri în pământ, coordonate printr-o rețea de telefoane cu cablu, greu de interceptat, dar şi împănate cu mine menite să blocheze intervenții militare externe. Aici sunt ținuți ostaticii răpiți de Ikhwan-ul palestinian din Israel.’ (pag. 222-223)
Apreciez analiza comparativă construită de Ovidiu Raețchi, dar mi s-a părut că au lipsit din ea două elemente. M-a surprins omiterea completa a organizațiilor islamice din Israel. Originea lor se află tot în ramura palestiniana a Frăției Musulmane, dar evoluând într-un cadru democratic (singurul cadru democratic autentic din zonă) ele au parcurs exact acel traseu de moderare pe care nu l-a urmat niciuna dintre celelalte organizații ale mișcării, devenind o parte din peisajul politic și social israelian. În 2021-2022 un partid islamic a fost chiar partener la guvernare. Un alt aspect care lipsește este referința la experiența iraniană. Chiar daca acolo nu este vorba despre Frăția Musulmană, Iranul fiind centrul Islamului șiit, republica islamică oferă un model diferit de evoluție politica a unui stat care combină în mod diferit ideologia islamică cu o formă de democrație electiva. Succesul și autenticitatea acesteia este discutabilă, dar aceasta este exact o parte din dezbaterea care lipsește. Eșecurile moderării sunt specifice islamului sunnit sau sunt un fenomen general islamic?
Răspunsul la întrebarea ‘Se pot modera islamistii?’ dat în acesta carte nu este, în opinia mea, definitiv. Dezbaterea continuă și evoluțiile viitoare pot rezerva surprize, chiar dacă, pentru moment, concluziile par mai degrabă pesimiste:
‘ Analiza de mai sus dovedeşte şi că există câteva puncte în care, oricât de moderat devine un partid Ikhwan, nu va exista nicio revizuire în raport cu ideologia inițială a lui Hassan al-Banna. Principiile care par nenegociabile sunt:
1. legislația trebuie să aibă la bază Sharia;
2. educația trebuie să aibă un caracter islamic;
3. credinţa că islamul este superior moral oricărei alte religii, civilizații și doctrine etice.
Acestea sunt ultimele bastioane ale islamismului Ikhwan, dincolo de care partidele Frăţiei consideră că şi-ar pierde identitatea.’ (pag. 280)
Poate că răspunsul nu este în Frăție, așa cum nu poate fi în nicio mișcare care aopta ideologii totalitariste și fundamentaliste. Revenind la studiul comparativ care stă la baza cărții, ideologia socialistă ca și doctrinele fundamentaliste creștine au eșuat în manifestările lor extreme, dar au dat naștere și unor curente moderate, care au devenit parte din sistemul democratic. Condiția a fost acceptarea – de către ‘actori raționali’ – a drepturilor fundamentale și a libertăților individuale. Se va întâmplă asta și în cazul Islamului? Întrebare deschisă, chiar daca deocamdată nu se prea văd semne ale unui răspuns pozitiv.
Mi-a plăcut cartea lui Ovidiu Raețchi, chiar daca lectura nu a fost ușoară. O rescriere sau revizuire editorială care să vină în întâmpinarea cititorilor aparținând publicului larg ar putea face din ea un best-seller, ținând cont de actualitatea tematicii și de valoarea analizei comparative istorice. Nu știu dacă autorul va avea timpul și dorința să o facă. Deocamdată, pentru mine, ea rămâne pe raftul cărților de referință despre istoria Orientului Mijlociu.