Una dintre marile bucurii ocazionate de pasiunea de blogger literar este cea de a descoperi și de a scrie despre un scriitor pe care nu l-am cunoscut până acum, de a împărtăși plăcerea și entuziasmul lecturii unei cărți inedite, aparțînând unui autor cu nume de care nu s-a lipit încă faima. Este drept, în cazul lui Adrian Lesenciuc, s-ar putea ca vina să fie mai mult a mea, și numele său să fie cunoscut multor cititori. Scriitorul brașovean a publicat până acum șapte volume de poezie (dar acesta este un spațiu cu care sunt mai puțin familiar), critică și eseistică, dar și două romane (unul însă sub pseudonim). Oricum ar fi, romanul ‘Cimitirul eroilor’ apărut in 2017 la editura ‘Libris editorial’ este o carte remarcabilă și deosebită in stil și abordare de multe alte cărți din proza românească de astăzi.
Spațiul în care ni se sugerează că se desfășoară acțiunea este cel al Asiei Centrale, un spațiu geografic real, însă destul de puțin familiar europenilor, fundal al unor povestiri în care istoria și realitatea contemporană se combină cu legendele și picarescul. Dino Buzatti și-a plasat acolo faimosul ‘Deșert al tătarilor’ și Dan Alexe și-a combinat recent experiențele reale cu extrapolarile personale in ale sale ‘Pantere parfumate’. Bheristan este o țară imaginară, cu o istorie falsificată. Falsul nu este însă direcționat spre exagerarea eroismului trecutului, ci mai degrabă spre banalizarea acestuia, pentru a deforma trăsături ale caracterului național și a-i manevra cu mai multă ușurință pe supuși.
‘În munții Bheristanului, păstorii și-au păstrat obiceiurile și limba. Și au ținut piept și marelui Imperiu de apus, născut din amestecul de culturi dislocate de pe actualul teritoriu al Bheristanului, pe atunci miticul pământ al Xatriei, și valurilor de invadatori din răsărit, al căror tăvălug s-a rostogolit în puseuri, preț de aproape trei milenii, peste întregul continent. Au urmat valurile din Extremul Orient, de sălbatici imblânzitori de cai care se hrăneau cu carne crudă ascunsă sub șa și veșnicele hărțuieli de pretutindeni, ale vecinilor de același neam, ale căror limba și obiceiuri se modificaseră odată cu traiul separat, de secole, în stepă. Bheristanul, fărâmițat, a rezistat încă două milenii și s-a unificat pe un teritoriu cu limite fluctuante, în luncile râurilor coborând aproape paralel spre mare. Au rămas neschimbate de veacuri muntele și păstoritul, au rămas de veacuri obiceiurile, a rămas de veacuri neschimbată smerenia și supunerea păstorului, asemenea supunerii oarbe a oii. Și de aici, se zice, și numele de Bheristan, adică Țara Oilor. Dar analiștii cârcotași au exploatat această asociere și au transformat mitul smereniei în mitul umilinței, și l-au asociat pe bheristanez cu oaia. Și bheristanezii înșiși, mușinând iz de civilizație occidentală, au transformat propria țară dintr-o patrie a smereniei într-o patrie a prostiei ovine care își urmează neindoios turma.’ (pag. 105)
Metaforă a unei alte țări pe care o cunoaștem, țară reală și europeană, și ea ‘mușinând iz de civilizație occidentală’? Cititorul va trebui să decidă.
Adrian Lesenciuc este militar ca formație, și faptul că Adam Urman, eroul cărții sale, este militar de profesie nu este întâmplător. O mare parte a acțiunii se petrece de altfel în mediul militar, în cazărmile armatei bheristaneze, una dintre instituțiile componente ale ‘sistemului’ care perpetuează mediocritatea istorică a națiunii. Narațiunea neliniară alternează episoade ale copilăriei și adolescenței eroului trimis de la o vârstă fragedă să urmeze o carieră militară, singura pe care și-o poate permite familia lovită de moartea mamei, și descrierea procesului de trezire intelectuală și conștientizare a contextului în care trăiește, prin care trece tânărul ofițer atins de morbul pasiunii pentru istorie. Adam Urman face parte dintr-o categorie de eroi literari care trăind în sisteme totalitare se confruntă cu realitatea din jurul lor prin prisma idealurilor autoproclamate ale regimurilor. Societatea bheristaneza, instituțiile sale, armata și biserica, nu pot face față propriilor principii înscrise cu cuvinte pompoase dar goale de conținut în constituții și regulamente. Istoria oficială înlocuiește filonul spiritual autentic cu falsificări eroice. Din nou, cititorul român va avea o senzație de deja-vu:
‘ A doua zi după plecarea în documentare se aniversau patruzeci și trei de ani de la eliberare. Întreaga suflare se adunase în sala de conferințe, la un simpozion ce nu avea nimic comun cu simposion-ul antic, dar nici cu o conferință pe teme științifice. Întreaga adunare, de la mustățile de rând ale ofițerilor inferiori la Înalta Mustață a comandantului, era atentă la discursul așa-zis “bine-temperat” al celui care fusese insărcinat cu asta. Între adevărul istoric ascuns în subsolurile lucrărilor de specialitate, în manuscrisele și documentele de arhivă intenționat pierdute sau uitate, în relatările bătrânilor și prezentarea idealizată a jertfei umane era o diferența fantastică. În primul rând, discursurile acelui an erau discursurile rostite cu un an înainte, discursuri care, la rândul lor, proveneau din anii anteriori. Câte un vorbitor mai creativ și spectaculos introducea sau schimba vreo frază privitoare la contextul relatării. Dar de fiecare dată, erorile făcute de generalul Andarwazh în Shamalistan erau evocate drept sacrificii supreme pentru “neatârnare” iar conjunctura istorică a eliberării nu era amintită pentru că “ne-am câștigat libertatea cu sângele nostru”. În sala de conferințe, lungul șir de mustăți aranjate pe căprării aplauda frenetic, ca și cum ar aplauda însăși aducerea aminte a discursurilor din anii precedenți ai dictaturii.’ (pag. 17)
Cartea este scrisă într-un stil dens dar alert, și lectura captivează. Personajul lui Adam Urman este excelent construit, evoluând de la copilărie spre maturitate cu pierderea tuturor inocențelor, de la adeziune completă la întrebări și mai târziu la revoltă față de ‘sistem’. Descrierile atmosferei cazone sunt în buna tradiție a literaturii anti-militariste, de la Moș Teacă la Svejk:
‘Războiul e război și atâta. Mor unii, mai fraieri, sunt îngropați de le sunt găsite ciolanele pe câmp, alți fraieri vin la ceremonii și înjură, iar cei deștepți, cu decorațiile pe piept, primesc onorurile. Și rostesc două-trei vorbe scremute la ceremonie.’ (pag. 206)
Procesul de trezire a eroului este intelectual dar și spiritual. Pasionat de istorie va căuta adevărul îngropat în arhive, dar va descoperi cu această ocazie și riscurile personale care îi întâmpină pe cei care zgândăresc tăcerea așternută asupra secretelor ascunse ale trecutului. În paralel va cunoaște și asimila și sursele spirituale ale istoriei naționale, al căror acces era barat tocmai de biserica organizată, instituția care ar fi trebuit să păstorească și să ghideze viață spirituală a națiunii. În concepția autorului, confruntarea cu ‘sistemul’ constituit din combinația dintre armata și biserica, organizații corupte și aservite, care nu ezită să recurgă la crimă pentru a proteja ‘ordinea’ și falsa tradiție, are puține șanse de reușită fără a reveni la resursele spirituale ale religiilor originale și fără a rectifica falsificarea distopica a istoriei naționale. Nici măcar revoluțiile politice nu sunt menite să ducă la schimbări profunde:
‘ Au fost ani lungi de dispute politice. Președintele Gadhar, pierzând puterea, și-a chemat armata fidelă să-l mențină. Mulțimea bheristaneza, de un calm mocnit, a izbucnit într-o noapte și s-a adunat în piețe. Trupele fidele dictatorului au intrat în mulțime. I-au strivit cu tancul, i-au împușcat. Dar mulțimea de oameni, tăcută, a învins … Dar oaia răzvrătită tot oaie rămâne. Învinge, dar nu știe să-și negocieze, ulterior, victoria. Să o afișeze și să și-o asume. Să-și asume, totodată, și efectele. Tot câinii – apărătorii vechii nomenclaturi – au ieșit în față. Nimic fundamental nu s-a întâmplat in Bheristan. Un tumult oarecare, multe vieți pierdute, sânge vărsat spre sacrificiu. Și atât. Ba nu, o slăbire a economiei, o dispersare a bunurilor publice, o reprivatizare. Și, ca de fiecare dată, oaia de rând a continuat să se adape din același găvan, a continuat să se înfrupte din aceeași pășune, chiar dacă acum mai pârjolită, mai arsă decât oricând. Nimic profund nu se întâmplase.’ (pag. 243-244)
Analogiile sunt din nou lăsate pe seama cititorilor, dar aceștia nu pot, în opinia mea, să le ignore. ‘Cimitirul eroilor’ este o carte care vorbește despre pericolele falsificării istoriei și despre prelungirea distopiei din trecut în prezent. Ea propune și un tip de soluție posibilă, cu care cititorii pot rezona în măsură mai mare sau mai mică. Scrierea este cea a unui prozator de talent, capabil să creeze o lume imaginară cu trimiteri la prezentul și trecutul nostru, o lume populată de personaje vii, cu trăiri, emoții și aspirații pe care cititorii le pot împărtăși. Voi căuta cărțile viitoare ale lui Adrian Lesenciuc.