‘Aici, Radio Eros’, cel de-al doilea roman din tripticul publicat de Alexander Hausvater în colecția Galaxia H a Editurii Integral, are câteva linii comune evidente cu ‘Penumbra’, prima carte pe care am citit-o și despre care am scris cu câteva zile în urmă. În ambele romane este vorba despre două perechi între care se dezvolta relații de dragoste. Unul dintre cupluri trăiește în realitate, celalalt în trecut (în ‘Penumbra’) sau într-o lume virtuală, imaginară (în ‘Aici, Radio Eros’). În ambele cărți cele două perechi se confruntă cu zbuciumurile istoriei secolului 20 și împotrivă mașinăriilor dictaturilor au de opus doar cea mai fragilă sau și cea mai omenească forță: iubirea. Alternanța planurilor narative între destinele paralele apare în ambele cărți, lecturile sunt interesante și incită la gândire și la identificare cu personajele. Și subiectele, și personajele, și calitatea scrierii atrag cititorul în experiențe literare de calitate.
Acțiunea cărții ‘Aici, Radio Eros’ este precis localizată în timp. Începe în toamna anului 1939, la câteva săptămâni după declanșarea celui de-al doilea război mondial, și se termină cu un an și ceva mai tărziu, spre iarna anului 1940, când noaptea fascismului se așternuse apăsător peste întreaga Europă. Locul este un oraș transilvănean fără nume, și probabil că este inutil să încercam să-l localizăm exact. Ar părea descins dintr-un roman sau o piesă de teatru a lui Mihail Sebastian, dacă i-am adăuga amestecul etnic atât de caracteristic României interbelice, dar mai ales zonei de Vest a țării.
‘ Undeva în vestul țării, între munți, într‐o câmpie, se întinde orășelul nostru. O încrengătură de străzi în jurul aleii principale care duce de la gară la biserică. Unii spun că distanța este de 1 kilometru și 300 de metri la dus și de 1 kilometru și 200 de metri la întors. Parcă gara și biserica s‐ar muta, când una spre alta, când în direcții opuse. Din spatele bisericii, o alee cu flori duce spre faleză și lac. Acolo este amenajat un mic ștrand. La est se află epava unei bărci de pescari, distrusă de o furtună misterioasă, iar la vest este un mic golf, din care pleacă pescarii la pescuit dimineața și în care revin seara. Peștele este vândut la prăvălia lui Nae Pescarul, dis‐de‐dimineață.
Strada Principală a avut atât de multe denumiri, că nimeni nu‐și mai amintește cum se numea de fapt, așa că îi spun toți „Strada Principală”. Centrul tuturor activităților este aici, deoarece toate instituțiile sunt situate de‐a lungul ei: Poliția, Poșta, Primăria, pompierii, spitalul și, în cele din urmă, biblioteca orașului, mândria unui fost primar analfabet. Paralel și perpendicular cu Strada Principală, o mână de străduțe strâmte. Ele reprezintă cartierele orașului: al bogătașilor, al ungurilor, al șvabilor, al evreilor și al turcilor. În cartierele astea locuiește burghezimea orașului. Locuitorii își permit să dea șpagă la Primărie, așa că în fața fiecărei case este plantat un pom. În cartierele mai sărăcăcioase, de la marginea orașului, nu există niciun copac care să te ferească de soare vara și să blocheze vântul iarna.
…
Se fabrică multe produse în oraș, dar produsul cel mai de preț e bârfa. Zvonurile sunt extrem de apreciate, așa că, pentru un moment sau două, unul sau altul devine centrul atenției generale. Cum? Simplu: bârfitorul știe care bărbat i‐a dat o palmă soției, ce copil a furat mere, pere sau căpșune, cine spune ce și cui, detaliile exacte de la un botez sau de la o înmormântare, ce s‐a spus în timpul unei convorbiri interurbane la Poștă. Știe cu câte grame a înșelat Șvarț la cântar, câte pahare a băut fiecare client al Jovanei într‐o seară obișnuită.
Dar bârfa cea mai apreciată, cea care‐l plasează pe bârfitor în vârful‐vârfului interesului general, trebuie să aibă de‐a face cu un singur lucru: să fie ceva legat de sex. Cine se culcă cu cine? Cine nu s‐a mai culcat de mult cu soțul sau soția. Cine se uită la – ba, mai rău, chiar atinge – anumite părți anatomice ale câte unei doamne respectabile. Ce tânăr a fost văzut mână‐n mână cu o tânără sau, Doamne ferește, chiar sărutând‐o. Astea sunt bârfele de lux răsplătite cu o ploaie de complimente și, poate, cu câte un pahar de vin.’ (pag. 15-18)
Alexander Hausvater are un talent special în creionarea în câteva propoziții a unor portrete excelent caracterizate tipologic și precis plasate din punct de vedere social. Ajungem să-i cunoaștem bine pe îndemânaticul mecanic Nea Toni cu pasiunile sale secrete, pe bătrâna ghicitoare țigancă Orhideea care desi oarbă ‘vede’ toate secretele prezentului și viitorului, pe cârciumărița Jovana, pe postaș, medic, șeful de gară, primarul, polițistul și încă multe alte personaje dintr-o galerie pestriță aparținând tuturor profesiilor, păturilor sociale și națiilor care populau pământul Transilvaniei din acea vreme. Desigur, cei mai bine ne vor fi revelați bibliotecara Iolanda și arhitectul Remus, vizitator al orașului cu ocazia proiectului unei noi clădiri pentru Primărie, care pun la cale împreună cu inventivul Nea Toni o idee originală și fantastică: un post de radio pirat care să emită odată pe săptămână, transmițând emisiuni cu tematică neobișnuită: un fel de serial radiofonic al cărui eroi, Otilia și Sebastian, sunt locuitori ai orașului, și trăiesc împreună o pasională poveste de dragoste cu o puternică încărcătură erotică.
Suntem în 1939, perioada pe care Woody Allen o numește într-un film al sau ‘Radio Days’. Cu doar un an în urma Orson Welles stupefiase și paralizase un sfert din America cu adaptarea sa radiofonică la ‘Războiul Lumilor’. Aparatele de radio erau cele mai moderne și mai influente mijloace de comunicație. Cei mai înstăriți aveau deja un aparat de radio în casele lor, ceilalți se grupau pentru audieri colective în locurile publice. Emisiunea imaginată de Iolanda, căreia i se alătură Remus și Nea Toni, va capta interesul locuitorilor orașului cu mult dincolo de așteptări. Alexander Hausvater, a cărui carieră regizorală include și colaborări cu teatrul radiofonic, cunoaște bine secretele și puterea mediului și înserează în carte capitole care sunt de fapt scenarii ale episoadelor serialului radiofonic transmis de Radio Eros. Cealaltă invenție dominantă a primei jumătăți a secolului 20, cinematograful va juca și el un rol important în povestea imaginată de scriitor. Se poate spune că alături de cârciumă, sala de cinematograf este celălalt punct de întâlnire și socializare între locuitorii orașului, decor și mai mult decât atât pentru câteva secvențe cheie ale dramei.
Dacă cinematograful aduce prin filmele importate produsele industriei de vise de la Hollywood, fantezia radiofonică difuzată de Radio Eros are și o rezonanță locală, dar și atinge resoarte secrete la care pudibundele filme americane ale epocii nu se puteau referi decât eventual prin aluzii discrete și codificate. Emisiunea are un succes mult peste așteptări. Într-un răstimp de două săptămâni ea devine subiectul principal de discuție, evenimentul pe care îl așteaptă cu toții și care le influențează viața de zi și mai ales cea de noapte. Europa arde în jur, războiul nu a ajuns încă în România dar efectele sale se fac simțite deja, este perioada reorientării regelui Carol II și a guvernanților spre Germania și fascism, dar locuitorii orașului trăiesc o primăvară erotică declanșată de emisiunile care le trezesc simțurile, pasiunile, amintirile. Eros se confruntă cu Thanatos cum menționează academicianul Răzvan Theodorescu în postfața ediției. Probabil că mai exact ar fi să spunem că Eros se confruntă cu surorile Keres, Thanatos fiind zeul morții ne-violente, atingerea sa fiind asemănătoare cu cea a fratelui său Hypnos, zeul somnului, în timp ce răspunzătoare pentru morțile care bântuiau Europa în flacări și care aveau să ajungă curând și în România erau surorile Keres, demonicele spirite ale morții violente. Când faima evenimentelor care aveau loc în oraș va ajunge la București și chiar va trece de hotarele țării, forțele răului vor sesiza pericolul. Eros este o amenințare prea mare, și trupele germane împreună cu forțele locale de ordine vor apare pentru a readuce orașul în rândurile ‘noii ordini’ impuse de fascism.
‘După șapte săptămâni și șapte emisiuni, orașul nu mai e de recunoscut. Lumea parcă a uitat de Hitler, de Mussolini, de rege și de probabilitatea izbucnirii unui război european. Peste tot se vorbește despre Otilia și Sebastian. În fiecare zi vin cu trenul de dimineață o grămadă de aparate de radio, comandate din Capitală. Jovana și‐a instalat unul în cafenea. Șvarț a cumpărat unul pentru magazinul lui. Doctorul Osganian are unul la spital, iar Mehmet a pus unul în holul Hotelului Victoria. Chiar și Lavinia a instalat unul în salon, ca să cunoască mișcările inamicului. La Poștă, Mihnea l‐a expus chiar în ghișeul central, numai că în timpul emisiunii cenzurează părțile mai intime, dând volumul mai jos. La fel face și șeful gării, care a pus ultima emisiune pe megafoanele gării – cu cenzura menționată când se înfierbântau lucrurile.
Judecătorul Stelian, după ce a ascultat șase emisiuni cu mare atenție, a semnat un ordin de arestare pentru participanții la emisiunea cu pricina. Șeful Poliției, Domnul Matache, a semnat un mandat de percheziție, așa că Lungu și Traian merg din casă în casă, să verifice dacă nu cumva în vreuna dintre ele este montat vreun studio de radio sau, mai grav, se ascund cele două persoane suspecte numite Otilia Mirea și Sebastian Ignat. Preotul Terente își avertizează enoriașii în fiecare duminică că nu le va boteza niciun prunc cu aceste nume blestemate. Așa că are să apară o generație întreagă de Ion și Nicolae. La școală, directoarea Roxana Trandafir a emis un ordin prin care elevii care ascultă emisiunea să fie exmatriculați. Inspectorul Miklós Kocsis l‐a informat pe profesorul de istorie, Andrei Olaru, că fusese denunțat de un alt profesor că ascultă emisiunea. Pedeapsa era că i se vor tăia 30% din salariul lunar. ‘ (pag. 91-92)
Amplificarea alegoriei are loc treptat dar ireversibil. Dacă tot l-am menționat pe Mihail Sebastian am putea spune că trecem din lumea ‘Stelei fără nume’ și a ‘Jocului de-a vacanța’ în cea a ‘Jurnalului’ cu paginile sale cutremurătoare scrise în timpul războiului. În paralel cu povestea imaginară a Otiliei și a lui Sebastian se desfășoară și apropierea dintre Iolanda și Remus, până la a se aprinde la intensitatea unei povesti care îmbină erotismul și eroismul, și care transcende hotarele geografiei și pe cele ale realității:
‘Așa, deodată, Otilia și Sebastian s‐au dezbrăcat fără rușine. Acum, se iubeau în fața unui public ocupat cu războiul și omorurile. Peste Polonia, peste Cehia și peste toate locurile în care oamenii le făceau rău altor oameni, cuplul trecea ca un nor. Plutea peste o Europă urâtă, supărată, unde nu mai era loc de alt sentiment decât de ură. Ăștia doi nu aveau astâmpăr. Nu oboseau de atâtea mângâieri, săruturi și îmbrățișări. Dragostea lor părea să nu se epuizeze vreodată.
Ascultătorii râdeau și plângeau. Plângeau și râdeau. Cum asta, să‐i știi pe cei doi înlănțuiți într‐un singur corp când tu nu te așteptai la altceva decât un glonte, un obuz, o mină sau o bombă! Și, uite‐așa, soldații pe câmpurile de bătaie s‐au atins acolo, jos. Au descoperit că mai erau încă bărbați. În buzunarele uniformelor țineau câte o fotografie a iubitei, a logodnicei, a soției. Deodată, fotografiile s‐au animat. Femeile au apărut chiar acolo și își ajutau bărbații să‐și dea jos uniformele, să le dezbrace și pe ele și să se iubească. S‐au oprit tunurile, tancurile și avioanele de luptă ca să se audă doar respirația amanților, oftatul, sunetele corpurilor și țipetele de satisfacție. ‘ (pag. 171-172)
Structura narativă a cărții este alcătuită din perechi de planuri paralele. Planul realității istorice se oglindește în cel al realității virtuale create prin emisiunile radiofonice de la Radio Eros. Poveștile de dragoste ale perechilor Iolanda – Remus și Otilia – Sebastian avansează în paralel. Istoria și cotidianul sunt punctate de prevestirile ghicitoarei Orhideea care prin cunoașterea viitorului adaugă povestirii o doză de fatalism fantastic. Artele surori îmbogățesc scrierea și dau senzația trăirii unei experiențe poli-artistice. Sunt menționate filmele epocii, și muzica însoțește episoadele în dezvoltarea lor jucând mai mult decât un rol de fundal. Conceput în stil cinematografic, ‘Aici, Radio Eros’ este și un scenariu care își așteaptă transpunerea pe ecran.
Finalul conține câteva scene memorabile. Cititorii sunt martori ai unui ospăț la o nuntă țigănească, un ospăț tragic și metaforic aducându-i la aceleași mese dispuse în forma de cruce pe toți eroii cărții și pe toți locuitorii orașului. Nu voi spune mai multe despre final căci el conține alte imagini puternice care merita să fie păstrate ca surprize pentru – sper mulți – cei care vor fi îndemnați de cele scrise de mine spre lectura cărții. Este un final care îmbină metafora cu o alternativă a istoriei, un final poate prea conciliant față de cele petrecute în realitate. Sau poate că este mai bine așa. Poate că ceea ce trebuie să păstram din aceasta carte frumoasă este mesajul fraternității între oamenii cumsecade și al iubirii, inclusiv sub forma ei erotică, putând macar pentru un moment efemer să învingă răul:
‘ Hitler și Antonescu le‐au interzis oamenilor să iasă din oraș, dar nu au putut să‐i oprească să iasă dintr‐o realitate și s‐o descopere pe alta. De când și‐au redescoperit trupul, vecinii mei, cunoștințele mele și majoritatea concetățenilor mei parcă au devenit mai spirituali, mai puși pe glume, mai imaginativi. Când vorbeau despre filme, parcă vorbeau despre viața lor. Își povesteau visele cu candoarea unui copil care se mândrește cu capacitățile sale în somn. Dacă puteai zbura în vis, cu siguranță că vei putea zbura și în realitate. Nu ți‐au crescut aripi, dar ți‐a crescut încrederea de sine.
Nimeni nu trebuie să devină un pion pe harta politică. Toți suntem oameni care, sub orice formă de guvernământ, își păstrează simțul aspirației la dragoste, la realizări care să ne redefinească, să ne surprindă și să ne reflecte ca ființe umane pe care nu poți să le pui în umbră, să le închizi într‐o cameră și apoi să arunci cheia în lac.’ (pag. 137-138)
Lectură recomandată!