Subtitlul cărții ‘Fier și sânge’ scrisă de istorica și ziarista Katja Hoyer este ‘Creșterea și decăderea Imperiului German 1871 – 1918’. Sursa de inspirație o reprezintă desigur titlurile monumentalelor tratate istorice care descriu ascensiunea și mai ales decăderea marilor imperii (cel roman la Edward Gibbon și cel britanic la Lawrence James). Imperiul German, sau poate ar fi mai exact să spunem Al Doilea Imperiu German, a avut o durată de viață mult mai scurtă – mai puțin de 48 de ani. Importanța sa istorică se poate spune însă că este comparabilă cu cea a altor mari imperii și impactul său asupra istoriei Europei și a lumii este profund resimțit până astăzi. Atunci s-au format bazele și s-au cristalizat conflictele care aveau să ducă la Primul Război Mondial și apoi la nașterea Reich-ului al treilea, cu ambiții milenare și cu efecte dezastruoase pentru Germania și pentru întreaga omenire. În aceeași măsură, cartea reușește să demonstreze cu elocință că și Germania liberală și democratică de astăzi își are rădăcinile tot în perioada imperială dintre 1871 și 1918.
Autoarea cărții, Katja Hoyer s-a născut în fosta Republică ‘Democrată’ Germană, a studiat la Universitatea din Jena și și-a continuat educația și cea mai mare parte a carierei sale jurnalistice și academice în Marea Britanie. În present este ‘visiting research fellow’ la King’s College la Londra, contributoare la publicații de prestigiu ca The Spectator, History Today, Washington Post sau Die Welt, și autoarea câtorva cărți de succes. Cea mai recentă dintre ele este ‘Fier și sânge’, apărută în 2021 și publicată în romănește, cu remarcabilă promptitudine, de Editura Meteor Press, în traducerea lui Cristian Nica. În versiunea românească s-au strecurat câteva minore scăpări editoriale, dar și o intrigantă schimbare de ordine a cuvintelor din titlu: de ce ‘Fier și sânge’ pentru ‘Blood and Iron’ din original, sau ‘Blutt und Eisen’ din și mai originala cuvântare a lui Otto von Bismarck de la 30 septembrie 1862, atunci când se referea la calea unificării principatelor germane?
Cartea are cam 280 de pagini (excluzând aparatul critic) organizate în cinci capitole și un prolog. Se citește cu destul de multă ușurință, experiența de jurnalistă a autoarei fiind evidentă în stilul accesibil, alternând informația riguroasă cu elemente biografice și inserții anecdotice. Primul capitol este dedicat, firesc, perioadei dintre 1815 și 1871 în care s-au acumulat și s-au fermentat condițiile favorabile unității germane. În mare măsură identitatea germană s-a cristalizat ca o reacție la ceea ce era perceput ca un pericol extern – Franța începând cu perioada napoleoneană care a scindat cele peste 20 de state și principate germane în două tabere, trecând prin revoluțiile de la 1848 și până la perioada celuilalt Napoleon, al III-lea. În fapt, Franța și Germania și-au definit în mare măsură și și-au consolidat naționalismele respective prin antagonismul reciproc al uneia fața de cealaltă, percepută ca un pericol extern existențial. Componenta politica a definirii identitare cuprindea în ea deja curentele conservator și liberal care vor continua să se confrunte de-a lungul existentei națiunii germane. Pentru mine a fost o noutate ponderea pe care a avut-o liberalismul în această perioadă. În fapt, în Prusia (statul dominant și motorul unificării) din perioada de după 1848, organizarea statală și viața politică avea mai multe elemente democratice decât în Franța lui Napoleon III-lea. Austria, cealaltă putere central-europeană a refuzat alinierea cu viitorul stat german prefigurata în Bund (un fel de uniune vamală și sistem de coordonare politică aducând în multe privințe cu Uniunea Europeană contemporană). Astfel s-a tranșat disputa internă între o ‘mare Germanie’ (care ar fi incorporat și Austria) și ‘mica Germanie’ (în fapt întinzându-se pe o bună parte din teritoriul Poloniei de azi și până în zona baltică). Părintele Imperiului German și cel care avea să-i fie lider în primele două decenii de existență, Otto von Bismarck, era adeptul conceptului de ‘realpolitik’. Pragmatismul și flexibilitatea compromisurilor aveau să devina o caracteristică a multor politicieni germani de-a lungul istoriei, până în zilele noastre:
‘Atunci când Ludwig von Rochau a lansat termenul “realpolitik”, el a încercat să ofere o stratege viabilă mișcării național-liberale din statele germane. Acesta a participat în 1833 la Frankfurter Wachensturm, o revoltă organizată de fraternitățile studențești, care au atacat poliția, intenționând să preia controlul asupra Confederației Germane și, în felul acesta, să declanșeze o revoluție. Atacatorii, în număr de doar cincizeci de studenți, au fost rapid copleșiți de polițiști și militari. Rochau însuși a fugit în Franța, unde a petrecut zece ani în exil. Învățămintele pe care le-a tras din această experiență și din revoluția eșuată de la 1848 au fost așternute pe hârtie, în cartea sa din 1853, intitulată ‘Grunzetzeder Realpolitik’ – ‘Principiile politicii practice’. El a susținut că schimbarea progresivă nu poate fi realizată printr-o gândire idealistă sau prin acțiune violentă. Pragmatismul era calea care trebuie urmată.’ (pag. 52)
Și totuși, Germania nu se putea naște decât printr-un război. Bismarck și l-a dorit, iar Napoleon al III-lea i l-a servit pe tavă. Spectrul pericolului extern și al pierderii identității naționale au servit scopului urmărit de Bismarck. Principii și parlamentele statelor germane s-au unit proclamând Imperiul German și pe Wilhelm I, regele Prusiei, drept Kaiser. Ceremonia a avut loc la Versailles, nu numai în scopul umilirii dușmanului înfrânt, dar și pentru a nu cauza pe plan intern disensiuni intre statele care se uneau, lăsând impresia că unul ar fi mai presus decât celelalte. Războiul a avut că rezultat și anexarea Alsaciei și Lorenei, ceea ce asigura perpetuarea conflictului dintre cele două puteri europene.
Pentru a înțelege perioada care a urmat, cea în care s-au consolidat instituțiile politice ale noii puteri europene (devenită peste noapte țara cu cel mai întins teritoriu și cea mai mare populație) trebuie înțeleasă organizarea statală, și Katja Hoyer face o treabă excelentă explicând organigrama și sistemul de luare a deciziilor în noul stat. Împăratul era conducător suprem, răspunzător doar în fața lui Dumnezeu. El promulga legile, declara războaiele, conducea politica externa și numea și destituia cancelarul. Funcția de cancelar nu era dependentă politic de cele doua camere alese ale parlamentului (Bundesrat și Reichstag) ci doar de împărat. Relațiile dintre împărat și cancelar deveneau cheie în acest sistem și depindeau de personalitățile lor. În timpul lui Wilhelm I și a lui Bismarck, acesta din urma s-a bucurat de o independență și de un prestigiu însemnate. Raportul de forțe s-a schimbat în perioada în care Wilhelm al II-lea a devenit împărat, perioadă în care s-au succedat numeroși cancelari, nici unul neavând nici personalitatea și nici forța și priceperea politică a lui Bismarck. Parlamentul, ales democratic (dar numai de bărbați), nu avea puteri legislative largi, dar trebuia să aprobe bugetul, ceea ce necesita o colaborare cu cancelarul. Acesta putea să dizolve Reichstagul și să convoace noi alegeri, dacă acțiunile acestuia începeau să deranjeze prea tare. Conservatorul Bismarck a știut să manevreze aliindu-se tactic în perioade diferite fie cu național-liberalii, fie cu catolicii – minoritate importantă într-o Germanie predominant protestantă. Mișcarea muncitoreasca, reprezentată de Partidul Social-Democrat, prezent în viața politică germană până în ziua de astăzi, avea să crească în popularitate, devenind partidul cel mai important reprezentat în parlament, dar asta avea să se întâmple după moartea lui Bismarck. Sistemul politic german din ultimele decenii ale secolului 19 și începutul secolului 20, așa cum fusese conceput de Bismarck, era cam în aceiași măsură de democratic că sistemele similare din țări ca Franța, Anglia sau Statele Unite ale Americii:
‘Oricât de intimidantă a fost nașterea belicoasă, dimensiunea și configurația noii Germanii, Bismarck a încercat din răsputeri să-i asigure pe sceptici că aceasta era o națiune progresistă și pașnică. El a construit un sistem politic care a încercat să pună în practică acest lucru, prin echilibrarea numeroaselor interese conflictuale din Germania și din Europa. Inevitabil, el a făcut și greșeli grave, criticate de generațiile ulterioare de istorici, care au beneficiat de avantajul analizei retrospective. Așa numita teorie Sonderweg, care susține că Germania a urmat un drum istoric unic în comparație cu alte națiuni europene, este acum discreditată pe scară largă. Cu toate acestea, multora încă le place să considere traseul Germaniei, de la Bismarck la Hitler și la Holocaust, că fiind linie dreaptă … Asta nu e doar o teorie simplistă, care nu ține seama de complexitatea contextelor istorice, ci și una care îi percepe pe indivizi ca fiind doar participanți la evenimentele istorice, fără nicio implicare a lor în acestea. Bismarck a avut sarcina imposibilă de a găsi cel mai mic numitor comun în multitudinea de interese conflictuale, iar faptul că legea lui fundamentală, constituția, a fost în vigoare patruzeci și șapte de ani nu poate fi considerat decât un lucru remarcabil. Desigur, sistemul nu era perfect, dar nu a îndreptat Germania pe calea inevitabila a războiului și genocidului.’ (pag. 71, 73)
A fost Bismarck un dictator?
‘Mulți germani l-au adorat pe Bismarck, pe care îl considerau fierarul care le-a făurit națiunea, ridicând, după moartea lui, sute de monumente pentru a-l onora. Totuși, vremurile erau dominate în egală măsură atât de gândirea democratică și liberală, cât și de naționalism și autoritarism. După cum a arătat Markus Prutsch, “în ciuda puterii sale desăvârșite, a fost o trăsătură caracteristică a lui Bismarck de-a lungul carierei sale.” Iar acesta cu greu putea fi atributul unui dictator modern. Așadar, el nu era un cezar german.’ (pag. 92-93)
Cum se definea identitatea germană? Cultural, contribuția lingvistică și literară a unor scriitori ca Goethe, Schiller sau frații Grimm a fost covârșitoare. Social, lucrurile au început să se consolideze după nașterea imperiului:
‘În ciuda sciziunilor, a suspiciunilor și incertitudinilor culturale, societatea germană a continuat să se dezvolte, treptat, intre 1871 și 1890. Serviciul militar obligatoriu de doi ani, care trebuia efectuat la o vârstă formativă, a avut un vizibil impact asupra populației foarte tinere. El le-a creat bărbaților, indiferent de clasă, apartenență religioasă sau opinii politice – un sentiment de apartenență națională, care va dura o viață și care se va transmite generației următoare. Încet-încet, a apărut o societate care împărtășea valori comune precum munca grea, punctualitatea, onestitatea și corectitudinea, valori care acum erau asociate tuturor germanilor. În ciuda diferențelor de clasă, vârstă, sex, religie și de identitate națională, la sfârșitul domniei lui Bismarck, vedem o populație în mare parte conservatoare, care prețuia ordinea, prosperitatea și unitatea națională pe care acesta o construise. Dar, în egală măsură, era o populație a cărei fervoare patriotică avea nevoie de o dietă constantă de conflicte, pentru a repara fisiunile sociale legate de inegalitate, de separare geografica și de diferențe culturale.’ (pag. 123-124)
‘Fervoarea patriotica’ și ‘dieta constanta de conflicte’ au fost alimentate nu numai extern ci și intern. Germania devenise și un stat multinațional. Minoritățile cele mai importante erau cea poloneză (Germania împărțind cu Rusia dominația asupra teritoriilor locuite de aceștia) și cea evreiască. Abordările au fost diferite. Naționalismul polonez a fost combătut prin impunerea limbii germane ca limbă obligatorie și prioritară în scoli. ‘Chestiunea evreiască’ a fost abordată ca o problemă religioasă, evreii dispuși la asimilare fiind încurajați să se convertească. Clișeele antisemite populare au fost însă departe de a dispare, ele fiind amplificate de antisemitismul cultural practicat de unii dintre artiștii și scriitorii semnificativi germani ai epocii.
A doua parte a istoriei imperiului german a fost dominată de kaiserul Wilhelm al II-lea care ascende la tron în 1890. Personalitatea sa pare apropiată de profilul politicienilor populiști de care a avut parte din belșug istoria secolului 20. Călătorea mult și iubea contactul cu poporul, vizita fabrici și universități, era un pasionat al progresului tehnologic. A promovat industria și a contribuit în mod semnificativ la transformarea Germaniei într-o putere economică bazată pe industrie și excelență tehnică. A modernizat armata și a creat și dezvoltat o flotă germană pe care o dorea rivală a celei engleze. Așa cum scrie Katja Hoyer:
‘În timp ce Wilhelm I fusese un bătrân și modest prusac, Wilhelm al II-lea era un tânăr și îndrăzneț german.’ (pag. 153)
În același timp, împăratul s-a înconjurat de o camarilă formată din prieteni și politicieni care îi cântau în strună, cu ajutorul căreia a condus Germania și a luat decizii politice, unele bune, altele rele, ignorând sfaturile sau scurt-circuitându-i pur și simplu parlamentul și pe cancelari. Drept este că nici clasa politică nu a produs în perioada domniei sale nicio personalitate de nivelul lui Bismarck. Dimpotrivă, au abundat scandalurile și corupția. Exista totuși o frână a acestui derapaj spre autocrație, și aceasta a funcționat, cel puțin cât timp a fost pace. Este vorba despre constituția scrisa de Bismarck:
‘ … înlocuirea miniștrilor cu proprii candidați nu a adus o nouă eră a puterii monarhice absolute. Nicio remaniere ministerială nu putea înlătură Reichstagul, care încă administra resursele financiare legate de bugetul armatei și controla adoptarea legislației. Wilhelm nu putea pur și simplu să se angajeze într-un Weltpolitik, sau să extindă marina germană, fără acordul reprezentanților aleși ai poporului … Dacă Wilhelm ar fi încercat să impună Germaniei un regim personal mai centralizat, fragila uniune a statelor s-ar fi destrămat, fiind destul de posibilă izbucnirea unui război civil. Pur și simplu era imposibil să păstrezi Germania unită și să o supui complet voinței kaiserului. Deocamdată, Wilhelm era nevoit să accepte această realitate.’ (pag. 183)
Subcapitolul dedicat culturii descrie în mod amănunțit nașterea culturii populare impulsionată de generalizarea educației elementare (99% rată a alfabetizării). Am fost totuși puțin dezamăgit aici de lipsa oricărei referințe la muzică, la arta modernă și la caracterul cosmopolit al Berlinului, care devenise un centru academic și artistic care rivaliza cu Parisul la începutul secolului 20. Cam expediată mi s-a părut și descrierea politicii coloniale a Germaniei, în special în Africa. Chiar dacă ajunsese relativ târziu la ‘împărțirea prăjiturii’, Imperiul German era la începutul secolului 20 a treia putere colonială pe continentul negru, și acest lucru se petrecuse cu prețul unor războaie sângeroase presărate cu episoade de genocid.
Capitolul final este dedicat perioadei 1914-1918 – perioada războiului, a înfrângerii și a căderii implozive a imperiului. Katja Hoyer nu aderă complet la imaginea entuziasmului popular la declanșarea războiului, dar faptele lăsate să vorbească sunt elocvente. Toată clasa politică germană, inclusiv social-democrații au susținut intrarea în război. Când planurile unui blitzkrieg in Vest nu s-au realizat și războiul a intrat în faza de tranșee, nimeni nu s-a opus politicii de război total și crimelor comise în numele Germaniei pe câmpurile de luptă. Germania a introdus în războiul modern bombardarea masivă a centrelor civile și a folosit pe scară largă armele chimice. Intern, tranziția de la o monarhie constituțională și democrație parlamentară la o dictatură militară s-a petrecut aproape peste noapte și aproape nimeni nu i s-a opus. Au trebuit să vină înfrângerile, sutele de mii de morți și de mutilați, dezastrul economic cu foamete, frig și epidemii pentru ca sistemul să fie contestat și răsturnat.
‘Peisajul politic al Germaniei a fost marcat și schimbat, în mod irevocabil, de Primul Război Mondial. Ușurința cu care poporul german a permis sistemului lor semidemocratic să se transforme într-o dictatură militară trăda faptul că toată cultura parlamentară se afla încă în faza de început. În vremuri de criză, poporul german a căutat mai degrabă o conducere puternică și un Fuhrer decât un sistem politic. Iar la acest capitol Germania se diferenția de Franța, de Marea Britanie și de SUA, unde fuseseră introduse sistemul de rații, legea marțială și alte restricții, dar nu fuseseră modificate fundamentele politice.’ (pag. 251-252)
‘În 1914, poporul german era o națiune mândră, care se considera o supraputere economică și militară. Era o națiune a inventatorilor, a gânditorilor, a oamenilor de știință, și care avea un nivel de trai foarte ridicat. Patru ani mai târziu, economia, armata și reputația Germaniei erau la pământ. Populația era epuizată; supraviețuitorii erau mutilați, înfometați și umiliți. Decăderea Imperiului German a fost devastatoare.’ (pag. 271)
‘Sistemul a căzut pentru că a fost defect de la început: fundamentul lui se baza pe război, nu pe solidaritate. Menținerea unității naționale a necesitat un regim conflictual, o foame constantă, care a crescut mereu până la izbucnirea catastrofei din 1914. Cercul se închisese. Imperiul German s-a destrămat la fel cum începuse: în sânge și fier.’ (pag. 280)
Capitolul final concluzionează cu ideea că identitatea națională și caracterul Germaniei au fost modelate nu de ideile democrației (desi acestea nu au lipsit complet) ci de experiențele comune trăite de poporul ei: amenințarea externă, dezvoltarea economică și relativa bunăstare alternând cu crizele economice și cu catastrofele. După căderea primului imperiu, Germania avea să mai treacă printr-o experiență democratică eșuată urmată de un alt dezastru, cu consecinte planetare. Poate că tocmai experiența acestui al doilea dezastru urmat de asumarea, chiar impusă și incompletă, a responsabilității istorice să fi constituit o experiență comună suficient de puternică pentru a cimenta identitatea germană în a doua jumătate a secolului 20 și în secolul 21. Istoria aceasta este însă în curs de desfășurare. ‘Fier și sânge’ a Katjiei Hoyer reprezintă o excelentă introducere în perioada în care a început istoria Germaniei și a Europei moderne. Lectură recomandată tuturor, dar mai ales pasionaților de istorie și celor care doresc să înțeleagă actualitatea.