Horatiu Malaele este una dintre acele personalitati artistice complexe care resping categoriile si categorisirile. Unul dintre motive este desigur multitudinea de talente si de ocupatii artistice – actor, regizor, caricaturist, patron de galerie, poet. Alt motiv este ca talentul sau (ma sfiesc dar sunt nu departe de a folosi cuvantul G….) transcende genurile.
sursa http://www.produsin.ro/lingua/horatiu-malaele-fr/
L-am vazut acum o saptamana pe scena Teatrului de Comedie din Bucuresti. Norocul face sa fi avut ocazia de a ma ‘intalni’ cu el si cu ocazia turneului sau in Israel acum doi ani, si in vizitele mele in Romania, desigur el in rolul de creator, eu in cel de consumator, amator si avid, al artei sale, fie ca spectator in sala, fie ca vizitator al Atelierului de Caricatura pe care l-a infiintat in zona renascuta a Lipscanilor si Blanarilor.
Atelierul de Caricatura
Eu sunt orb este un recital care dureaza ceva mai mult de o ora, in care Malaele, singur pe scena, cu o minima ilustratie muzicala dialogheaza cu publicul, recita din Nichita si din Brumaru si din Paunescu si din altii, povesteste, tace. Este un dialog intens, in care actorul-recitator-improvizator reuseste sa capteze permanent atentia publicului din sala si sa-l faca sa vibreze cu trairea sa de interpret. Pe mine m-a captivat chiar si atunci cand nu am rezonat deplin cu textele, caci arta sa de interpret transcende continutul, chiar cand recita din Paunescu sau isi asuma o versificatie cu tenta nationalista. Improvizatia nu lipseste, dar raportul dintre text si improvizatie este mai degraba in traditia spectacolelor de muzica si poezie incepute la Bulandra la inceputul anilor 70 de Pittis si Caramitru (acompaniati in timp de muzicieni ca Dan Aldea sau Anda Calugareanu), si la fel se simte respectul profund al marelui actor roman care a devenit Malaele pentru scrisul literar si mai ales pentru poezia romana.
(video source vicontele13)
Desi respectul fata de textul scris pare a fi o preocupare importanta, Horatiu Malaele vizibil a ajuns la o treapta de desavarsire a artei actoricesti si la o relatie cu publicul in cadrul unui recital in care aproape nu mai are nevoie de text, sau nu prea mai conteaza ce spune. Este suficienta prezenta sa fizica, tacerile creaza tensiunea artistica in aceeasi masura cu vocea sa inimitabila. Este deja la nivelul de maturitate la care ajunsese Toma Caragiu la apogeul carierei sale. Un compliment mai inalt nu stiu a scrie.